ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1102/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1102/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 13370 din

7 decembrie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta A.D.S. în contradictor cu pârâtul P.O. și,

în consecință:

- a constatat rezilierea de

drept a contractului de concesiune nr. 86 din 19 decembrie 2000 astfel cum a

fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 6 februarie 2003;

- a obligat pârâtul la plata

sumei de 908.367.803 lei reprezentând redevență neachitată până la 31 martie

2003, 440.200.742 lei penalități de întârziere calculate până la 31 martie 2003

și 397.148.311 lei TVA;

- a respins, ca neîntemeiate,

cererile privind plata redevenței până la 25 noiembrie 2003 și plata

penalităților de întârziere până la data stingerii debitului.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că părțile, reclamanta în calitate de concedent și

pârâta în calitate de concesionar au încheiat, la data de 19 decembrie 2000,

contractul de concesiune nr. 86 având ca obiect teren agricol în suprafață de

4.257 ha situat în perimetrul localității Borcea Județul Călărași, ce a fost

modificat prin actul adițional nr. 1 din 6 februarie 2003 sub aspectul

suprafeței concesionate, care a fost redusă la 2.505,94 ha teren arabil, al

cuantumului redevenței la care, după data de 1 iunie 2002 se adaugă cota TVA

legală și al cauzelor de încetare a contractului în sensul introducerii clauzei

art. 8.1 conform căreia contractul se reziliază de plin drept la 31 martie

2003, fără nici o notificare prealabilă dacă concesionarul nu va achita până la

această dată redevența datorată recalculată conform prevederilor actului

adițional.

Față de neîndeplinirea

obligației de plată a redevenței datorate la data de 31 martie 2003, tribunalul

a constatat intervenită rezilierea de drept a contractului de concesiune cu

această dată urmare operării pactului comisoriu de ultim grad introdus prin

actul adițional.

Pârâta a fost obligată, la

plata redevenței datorată până la data rezilierii în sumă de 908.367.803 lei,

la penalități de întârziere calculate conform dispozițiilor aplicabile în

materia creanțelor bugetare și la TVA în sumă de 397.148.311 lei.

Tribunalul a respins, ca

neîntemeiată, cererea privind obligarea la plata daunelor interese constând în

redevență și penalități pentru perioada ulterioară rezilierii în raport de

prevederile art. 8.1. lit. 6) din contract precum și cererea privind obligarea

pârâtului la plata penalităților de întârziere întemeiată de art. 5.4 din

contract întrucât clauza pe care o conține nu este operantă după momentul

rezilierii contractului.

Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, prin decizia nr. 362 din 7 iunie 2006, a admis apelul

declarat de reclamanta A.D.S. împotriva sentinței pe care a schimbat-o în parte

în sensul obligării pârâtei la plata sumelor de 507.415 lei redevență restantă

și 90.457 lei TVA, fiind menținute în rest dispozițiile sale.

În considerentele deciziei

instanța de apel a reținut că înscrierea în contract a unui pact comisoriu

expres nu înlătură facultatea creditorului de a cere executarea contractului și

de a nu ajunge la desființarea contractului. În speță, concedenta reclamantă a

înțeles să se prevaleze de clauza contractuală privind pactul comisoriu, la

data de 24 noiembrie 2003, când prin adresa nr. 2856 i-a notificat pârâtului

rezilierea contractului de concesiune astfel că această dată marchează

rezilierea de drept iar nu data de 31 martie 2003, cum greșit a reținut

instanța de fond. Conform expertizei contabile depusă în apel redevențele

restante sunt în sumă de 507.415 lei și 90.457 TVA.

În privința penalităților de

întârziere s-a constatat că acestea, potrivit art. 5.4 din contract se

calculează prin raportare la O.U.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor

bugetare, neputând fi reținut cuantumul stabilit de expertul contabil care le-a

calculat până la data de 30 noiembrie 2005.

Penalitățile, avându-și

temeiul în contract, ele nu pot fi acordate după încetarea contractului, 24

noiembrie 2003, astfel corect instanța de fond a respins cererea de acordare a

penalităților până la achitarea debitului, a cărei soluție a fost menținută

față de faptul că a rezultat un cuantum inferior celui de la fond, aplicând

principiul non reformatio in peius.

În contra acestei decizii a

declarat recurs reclamanta, A.D.S. pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., în a căror dezvoltare arată că:

- nerespectarea prevederilor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., soluția de menținerea a sentinței sub aspectul

penalităților nefiind motivată (304.7 C. proc. civ.);

- greșita soluționare a

capătului de cerere privind penalitățile de întârziere de la data rezilierii

contractului de concesiune și până la achitarea debitului, acestea fiind

datorate atât ope legis cât și în baza contractului, fiind incidentă legislația

fiscală, față de calitatea de instituție publică a reclamantei (art. 304 pct. 9

C. proc. civ.).

- contrar art. 129 alin. (5)

C. proc. civ. și art. 969 C. civ., instanța de apel a omologat un raport de

expertiză ce conține un mod de calcul care vine în contradicție cu clauzele

contractuale convenite (arz.304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recursul nu este fondat.

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Susținerea recurentei, în

sensul că decizia atacată nu a fost motivată sub aspectul criticii în apel a

sentinței cu privire la capătul de cerere având ca obiect penalitățile

solicitate după încetarea contractului prin rezilierea de drept, nu poate fi

primită. Instanța de apel a motivat, pagina 4 a deciziei, menținerea sentinței tribunalului

sub acest aspect, arătând că, dată fiind încetarea contractului, implicit a

clauzei penale pe care o conținea, nu mai exista suport convențional pentru

solicitarea penalităților de întârziere ulterior acestui moment, însușindu-și

deci, motivarea hotărârii instanței de fond.

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

penalitățile de întârziere solicitate pentru perioada de după încetarea

contractului prin rezilierea de drept și până la achitarea debitului a fost

corect soluționat de instanțe, cu respectarea prevederilor art. 969 C. civ.

Părțile au convenit prin

clauza inserată la art. 5.4 din contractul în speță penalități de întârziere în

cuantumul stabilit de O.U.G. nr. 11/1996 pentru neexecutarea creanțelor

bugetare.

Suportul convențional al

acordării penalităților de întârziere nemaiexistând ca urmare a rezilierii de

drept a contractului de concesiune, cererea cu privire la acordarea lor

ulterior acestui moment, în mod corect a fost respinsă de instanțe în raport de

prevederile art. 969 C. civ.

Cât privește susținerea

recurentei în sensul că penalitățile sunt datorate și în temeiul legii speciale

față de caracterul reclamantei de instituție publică, veniturile colectate

fiind și ele publice, se reține netemeinicia ei. Aceasta deoarece, obligația de

plată a redevenției este o obligație contractuală iar nu o obligație bugetară,

intimatul pârât neavând calitatea de debitor bugetar în sensul legislației

fiscale astfel încât aceasta să-i fie aplicabilă. Faptul că, în contractul

încheiat, pentru determinarea cuantumului penalităților de întârziere părțile

s-au raportat la O.U.G. nr. 11/1996 nu transformă natura convențională a

obligației de plată a penalităților în obligație legală cum greșit susține

recurenta.

raportului de expertiză judecătorii din apel nu au încălcat prevederile art. 129

alin. (5) C. proc. civ., aprecierea cu privire la concordanța dintre

constatările expertului și clauzele contractuale sub aspectul cuantumului

sumelor datorate fiind la aprecierea lor, în raport de aceleași prevederi

legale invocate.

Așa fiind, Înalta Curte de

Casație și Justiție, va respinge recursul declarat ca nefondat, menținând ca

legală decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta A.D.S. București, împotriva deciziei nr. 362

din 7 iunie

2006 a Curții de Apel

București, Secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2007.