ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3760/2008

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 528 din 1

februarie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis,

în parte, acțiunea formulată de S.N.T.M. C.F.R. – M. SA București, împotriva

pârâtei SC L.B.S.R. SRL București.

A fost obligată pârâta la plata sumei

de 402.709.878 lei prestații neachitate, 990.242.799 lei penalități de

întârziere pentru prestațiile efectuate în perioada de prelungire a

contractului și 1.057.722.416 lei penalități de întârziere aferente facturilor

scadente ulterior datei de 24 noiembrie 2000.

S-a respins cererea referitoare la

penalitățile aferente facturilor scadente anterior datei de 24 noiembrie 2000,

constatându-se prescris dreptul la acțiune pentru aceste sume.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea

referitoare la penalitățile de întârziere în cuantum de 656.950.556 lei și au

fost compensate parțial cheltuielile de judecată și obligată reclamanta la o

diferență de 311.428.250 lei, cu acest titlu, către pârâtă.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a avut în vedere susținerile părților, probele administrate în

cauză și dispozițiile legale în materie.

Prin decizia comercială nr. 390 din 28

iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis

apelurile formulate de reclamantă și de pârâtă împotriva sentinței mai sus

menționate și, în consecință:

A schimbat, în parte, sentința

atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei totale de

4.104.948.703 lei cu titlu de penalități de întârziere, aferente contravalorii

prestațiilor efectuate în cadrul celor două contracte.

A respins, ca nefondate, penalitățile

de întârziere în sumă totală de 938.390.390 lei, aferente contravalorii

prestațiilor efectuate în afara cadrului contractual (respectiv în afara

perioadei 16 februarie 2000 – 31 decembrie 2000).

A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței atacate, respectiv: alin. (1), referitor la admiterea, în parte, a

acțiunii și alin. (2) teza I, cu privire la obligarea pârâtei la plata

contravalorii prestațiilor în sumă de 402.709.878 lei, din dispozitivul acesteia.

În baza art. 276 C. proc. civ., a

compensat, în parte, cheltuielile de judecată și a mai obligat pe pârâtă la

plata unei diferențe în sumă de 94 milioane lei, la fond și în apel, către

apelanta-reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a constatat, cu privire la apelul reclamantei, referitor la aspectul

prescripției, că, pe de-o parte, termenul prescripției extinctive se calculează

nu de la data emiterii facturilor, ci de la data admiterii lor integrale,

întrucât numai de la această dată se pot calcula penalitățile aferente

debitului principal.

Pe de altă parte, instanța de apel a

constatat că de la data introducerii cererii de somație de plată, respectiv 5

februarie 2002, termenul de prescripție s-a suspendat până la data pronunțării

recursului și anume 20 mai 2003, în raport de dispozițiile art. 7 din O.G. nr. 5/2001,

situație în care a constatat că excepția prescripției dreptului material la

acțiune al reclamantei este neîntemeiată, a respins-o ca atare și, drept

urmare, a apreciat că pârâta trebuie să fie obligată la plata tuturor

prestațiilor efectuate de reclamantă, respectiv la suma de 402.709.878 lei și,

de asemenea, la plata tuturor penalităților de întârziere, aferente

prestațiilor, efectuate în cadrul celor două contracte, în cuantum de

4.104.948.703 lei.

Referitor la apelul pârâtei, curtea de

apel a constatat, cu privire la primul motiv de apel, că acesta este întemeiat,

scrisorile de trăsură respective, neputând completa, modifica sau prelungi

valabilitatea celor două contracte, în condițiile în care, au obiect diferit,

neintrând în sistemul de plată centralizată, fiind emise înainte sau după data

încheierii acestora. În consecință, admițând apelul pârâtei, pentru acest

motiv, au fost respinse pretențiile reclamantei în sumă totală de 938.390.390

lei, în care au fost incluse și penalitățile în cuantum de 656.950.556 lei.

Prin decizia nr. 869 din 23 februarie

2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a respins, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantă și pârâtă împotriva deciziei

curții de apel.

Pentru a pronunța această deciziei,

Înalta Curte a reținut că recurenta-reclamantă, deși a invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu a precizat în ce

constă această nelegalitate, iar criticile privind nereținerea penalităților în

sumă de 938.390.390 lei sunt critici de netemeinicie.

Analizând recursul în raport de

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că instanța

a analizat contractele încheiate de părți, reținând că, înscrisurile la care

face referire reclamanta nu pot completa, modifica sau prelungi valabilitatea

celor două contracte.

Chestiunea legată de prelungirea

contractului și de stabilirea penalităților, pentru serviciile prestate în

această perioadă tinde spre analizarea și stabilirea unor stări de fapt, ceea

ce în recurs nu se poate analiza, situația de fapt fiind lămurită pe calea

devolutivă a apelului.

În ce privește recursul pârâtei,

Înalta Curte a reținut că, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, doar critica ce privește

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958 se

circumscrie acestuia. Celelalte critici, ce vizează stabilirea momentului de la

care trebuiau calculate penalitățile și neanalizarea raportului de expertiză

sunt critici ce nu se înscriu în cele două ipoteze ale textului, ele fiind

critici ce vizează netemeinicia deciziei, ceea ce atrage neanalizarea lor în

recurs.

Instanța de recurs a mai reținut că

prima critică se referă la interpretarea greșită a unui text legal, respectiv a

celui prevăzut de art. 13 din Decretul nr. 167/1958 și a arătat că în apel s-a

invocat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului

reclamantei de a cere plata sumei de 6.125.882 lei reprezentând contravaloarea

unor prestații efectuate în perioada mai – august 1999, dar așa cum rezultă din

considerentele sentinței instanței de fond, instanța a analizat excepția,

admițând-o pentru pretențiile ce nu s-au încadrat în termenul legal, stabilit

în raport de nașterea lui și data de 24 noiembrie 2003, când acesta a fost

întrerupt ca urmare introducerii cererii de chemare în judecată.

S-a concluzionat că instanța de apel a

confirmat argumentele instanței de fond, răspunzând criticii formulate în mod

judicios.

Împotriva deciziei Înaltei Curți a

formulat contestație în anulare recurenta-pârâtă SC L.B.S.R. SRL București și,

prin decizia nr. 1842 din 28 mai 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, a admis contestația în anulare, a anulat decizia contestată și a

fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2008.

Pentru a pronunța această decizie,

Înalta Curte a reținut următoarele:

Din recursul pârâtei, în dosarul nr. 9299/2/2005

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că unul dintre motivele de

recurs se referea la momentul de la care curge termenul de prescripție,

respectiv la aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

cu privire la penalități, recurenta susținând că acest moment este data

scadenței facturilor.

Un alt motiv de recurs privea

aplicarea art. 13 din Decretul nr. 167/1958 și critica asimilarea art. 7 din O.G.

nr. 5/2001 cu un caz de suspendare a cursului prescripției.

Referitor la penalitățile în sumă de

2.604.224.795 lei vechi recurenta a criticat decizia recurată, susținând că

acestea erau prescrie și trebuia aplicat art. 18 din Decretul nr. 167/1958.

A mai stabilit Înalta Curte că

instanța de recurs a respins recursul pârâtei, reținând că doar critica ce

privește aplicarea art. 13 din Decretul nr. 167/1958 se încadrează în motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar celelalte motive nu au

fost analizate, considerându-se din eroare că, se referă la momentul de la care

trebuie calculate penalitățile și la neanalizarea raportului de expertiză,

critici care ar fi de netemeinicie.

Înalta Curte a concluzionat că și

aceste motive vizau nelegalitatea, indicându-se chiar textele de lege

considerate de recurentă că au fost încălcate și, constatând că instanța de

recurs a omis să analizeze două motive de nelegalitate și că sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., a admis contestația

în anulare formulată de recurenta-pârâtă SC L.B.S.R. SRL București, astfel cum

s-a arătat mai sus.

În rejudecare, urmare admiterii

contestației în anulare formulate de recurenta-pârâtă, instanța de recurs va da

curs celor stabilite de instanță în soluționarea contestației în anulare, cu

caracter obligatoriu și va examina recursul pârâtei numai cu privire la cele

două motive de recurs pe care instanța de recurs a omis să le analizeze, așa

cum sunt ele menționate în decizia de admitere a contestației în anulare a deciziei

pronunțate în recurs, respectându-se astfel atât interdicția depășirii

limitelor propriei investiri, în ce privește competența, cât și principiul non

reformatio in pejus, în ce privește drepturile părților angajate în proces,

având în vedere că numai una dintre părți a formulat contestație în anulare.

Astfel fiind, în aplicarea celor mai

sus arătate, se va menține soluția de respingere a recursului reclamantei, iar

în ce privește recursul pârâtei, vor fi examinate doar cele două motive, ce au

fost omise a fi analizate, așa cum s-a stabilit prin decizia de admitere a

contestației în anulare formulate de recurenta-pârâtă.

Ca atare, în ce privește motivul de

recurs referitor la momentul de la care curge termenul de prescripție,

respectiv la aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

cu privire la penalități, se constată următoarele:

În susținerea acestui motiv de recurs,

recurenta-pârâtă arată că față de faptul că momentul de la care curge termenul

de prescripție pentru penalități este data scadenței facturilor de prestații,

soluția instanței de apel conform căreia momentul de la care începe să curgă

termenul de prescripție este data achitării facturilor este greșită.

Motivul de recurs astfel formulat nu

este întemeiat întrucât în majoritatea cazurilor facturile de prestații au fost

achitate prin plăți parțiale, succesive, astfel încât, în speță, numai odată cu

achitarea integrală a facturilor de regularizare a avut loc recunoașterea

dreptului principal de a pretinde plata prestațiilor, acesta reprezentând

implicit și recunoașterea dreptului accesoriu de a pretinde penalități pentru

plata cu întârziere a facturilor.

În ce privește motivul de recurs

vizând cazurile de suspendare a cursului prescripției extinctive, respectiv

încălcarea dispozițiilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958 și eronata asimilare

a dispozițiilor art. 7 din O.G. nr. 5/2001 cu un caz de suspendare a cursului

prescripției se constată că acest motiv de nelegalitate a făcut obiectul

examinării instanței de recurs și a fost respins, ca neîntemeiat, prin

confirmarea soluției instanței de apel, care s-a pronunțat în sensul că de la

data introducerii cererii de somație de plată 5 februarie 2002 și până la

pronunțarea recursului, 20 mai 2005, termenul de prescripție s-a suspendat în

raport de dispozițiile art. 7 din O.G. nr. 5/2001, dându-se în consecință

relevanță susținerilor recurentei-reclamante potrivit cărora deși durata

procedurii somației de plată nu este prevăzută expres de Decretul nr. 167/1958

ca o cauză de suspendare, este echitabil și potrivit spiritului legii ca acest

caz să fie suspensiv în materia prescripției extinctive, atâta timp cât a

existat o imposibilitate juridică de a formula o acțiune potrivit dreptului

comun, imposibilitate ce a existat pe tot parcursul judecării somației de

plată, neputându-se imputa creditorului lipsa de diligență în recuperarea

creanței.

Motivul de recurs conform căruia

penalitățile de întârziere în sumă de 2.604.224.795 lei, aferente facturilor de

prestații achitate anterior datei de 17 noiembrie 2000 erau prescrise,

impunându-se aplicarea dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 și

respingerea cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata acestei sume

este, de asemenea, neîntemeiat întrucât s-a reținut corect de către curtea de

apel că dreptul material la acțiune al pârâtei nefiind prescris, pârâta trebuie

să fie obligată la plata tuturor prestațiilor efectuate de reclamantă,

respectiv la plata sumei de 402.709.878 lei, cât și la plata tuturor

penalităților de întârziere aferente prestațiilor efectuate în cadrul celor

două contracte, deci inclusiv a penalităților de întârziere aferente

prestațiilor achitate anterior datei de 17 noiembrie 2000.

În consecință, față de cele mai sus

arătate vor fi respinse ambele recursurile declarate în cauză și va fi

menținută, ca fiind legală decizia pronunțată de curtea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA București și de

pârâta SC L.B.S.R. SRL București împotriva deciziei nr. 390 din 28 iunie 2006 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2008.