ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3760/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 528 din 1 februarie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de S.N.T.M. C.F.R. – M. SA București, împotriva pârâtei SC L.B.S.R. SRL București. A fost obligată pârâta la plata sumei de 402.709.878 lei prestații neachitate, 990.242.799 lei penalități de întârziere pentru prestațiile efectuate în perioada de prelungire a contractului și 1.057.722.416 lei penalități de întârziere aferente facturilor scadente ulterior datei de 24 noiembrie 2000. S-a respins cererea referitoare la penalitățile aferente facturilor scadente anterior datei de 24 noiembrie 2000, constatându-se prescris dreptul la acțiune pentru aceste sume.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea referitoare la penalitățile de întârziere în cuantum de 656.950.556 lei și au fost compensate parțial cheltuielile de judecată și obligată reclamanta la o diferență de 311.428.250 lei, cu acest titlu, către pârâtă. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a avut în vedere susținerile părților, probele administrate în cauză și dispozițiile legale în materie. Prin decizia comercială nr. 390 din 28 iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelurile formulate de reclamantă și de pârâtă împotriva sentinței mai sus menționate și, în consecință: A schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei totale de 4.104.948.703 lei cu titlu de penalități de întârziere, aferente contravalorii prestațiilor efectuate în cadrul celor două contracte.

A respins, ca nefondate, penalitățile de întârziere în sumă totală de 938.390.390 lei, aferente contravalorii prestațiilor efectuate în afara cadrului contractual (respectiv în afara perioadei 16 februarie 2000 – 31 decembrie 2000). A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate, respectiv: alin. (1), referitor la admiterea, în parte, a acțiunii și alin. (2) teza I, cu privire la obligarea pârâtei la plata contravalorii prestațiilor în sumă de 402.709.878 lei, din dispozitivul acesteia. În baza art. 276 C. proc. civ., a compensat, în parte, cheltuielile de judecată și a mai obligat pe pârâtă la plata unei diferențe în sumă de 94 milioane lei, la fond și în apel, către apelanta-reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat, cu privire la apelul reclamantei, referitor la aspectul prescripției, că, pe de-o parte, termenul prescripției extinctive se calculează nu de la data emiterii facturilor, ci de la data admiterii lor integrale, întrucât numai de la această dată se pot calcula penalitățile aferente debitului principal. Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că de la data introducerii cererii de somație de plată, respectiv 5 februarie 2002, termenul de prescripție s-a suspendat până la data pronunțării recursului și anume 20 mai 2003, în raport de dispozițiile art. 7 din O.G.

nr. 5/2001, situație în care a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei este neîntemeiată, a respins-o ca atare și, drept urmare, a apreciat că pârâta trebuie să fie obligată la plata tuturor prestațiilor efectuate de reclamantă, respectiv la suma de 402.709.878 lei și, de asemenea, la plata tuturor penalităților de întârziere, aferente prestațiilor, efectuate în cadrul celor două contracte, în cuantum de 4.104.948.703 lei. Referitor la apelul pârâtei, curtea de apel a constatat, cu privire la primul motiv de apel, că acesta este întemeiat, scrisorile de trăsură respective, neputând completa, modifica sau prelungi valabilitatea celor două contracte, în condițiile în care, au obiect diferit, neintrând în sistemul de plată centralizată, fiind emise înainte sau după data încheierii acestora.

În consecință, admițând apelul pârâtei, pentru acest motiv, au fost respinse pretențiile reclamantei în sumă totală de 938.390.390 lei, în care au fost incluse și penalitățile în cuantum de 656.950.556 lei. Prin decizia nr. 869 din 23 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantă și pârâtă împotriva deciziei curții de apel. Pentru a pronunța această deciziei, Înalta Curte a reținut că recurenta-reclamantă, deși a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu a precizat în ce constă această nelegalitate, iar criticile privind nereținerea penalităților în sumă de 938.390.390 lei sunt critici de netemeinicie.

Analizând recursul în raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că instanța a analizat contractele încheiate de părți, reținând că, înscrisurile la care face referire reclamanta nu pot completa, modifica sau prelungi valabilitatea celor două contracte. Chestiunea legată de prelungirea contractului și de stabilirea penalităților, pentru serviciile prestate în această perioadă tinde spre analizarea și stabilirea unor stări de fapt, ceea ce în recurs nu se poate analiza, situația de fapt fiind lămurită pe calea devolutivă a apelului. În ce privește recursul pârâtei, Înalta Curte a reținut că, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocat de recurenta-pârâtă, doar critica ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958 se circumscrie acestuia. Celelalte critici, ce vizează stabilirea momentului de la care trebuiau calculate penalitățile și neanalizarea raportului de expertiză sunt critici ce nu se înscriu în cele două ipoteze ale textului, ele fiind critici ce vizează netemeinicia deciziei, ceea ce atrage neanalizarea lor în recurs.

Instanța de recurs a mai reținut că prima critică se referă la interpretarea greșită a unui text legal, respectiv a celui prevăzut de art. 13 din Decretul nr. 167/1958 și a arătat că în apel s-a invocat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului reclamantei de a cere plata sumei de 6.125.882 lei reprezentând contravaloarea unor prestații efectuate în perioada mai – august 1999, dar așa cum rezultă din considerentele sentinței instanței de fond, instanța a analizat excepția, admițând-o pentru pretențiile ce nu s-au încadrat în termenul legal, stabilit în raport de nașterea lui și data de 24 noiembrie 2003, când acesta a fost întrerupt ca urmare introducerii cererii de chemare în judecată.

S-a concluzionat că instanța de apel a confirmat argumentele instanței de fond, răspunzând criticii formulate în mod judicios. Împotriva deciziei Înaltei Curți a formulat contestație în anulare recurenta-pârâtă SC L.B.S.R. SRL București și, prin decizia nr. 1842 din 28 mai 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis contestația în anulare, a anulat decizia contestată și a fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2008. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut următoarele: Din recursul pârâtei, în dosarul nr. 9299/2/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că unul dintre motivele de recurs se referea la momentul de la care curge termenul de prescripție, respectiv la aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la penalități, recurenta susținând că acest moment este data scadenței facturilor.

Un alt motiv de recurs privea aplicarea art. 13 din Decretul nr. 167/1958 și critica asimilarea art. 7 din O.G. nr. 5/2001 cu un caz de suspendare a cursului prescripției. Referitor la penalitățile în sumă de 2.604.224.795 lei vechi recurenta a criticat decizia recurată, susținând că acestea erau prescrie și trebuia aplicat art. 18 din Decretul nr. 167/1958. A mai stabilit Înalta Curte că instanța de recurs a respins recursul pârâtei, reținând că doar critica ce privește aplicarea art. 13 din Decretul nr. 167/1958 se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar celelalte motive nu au fost analizate, considerându-se din eroare că, se referă la momentul de la care trebuie calculate penalitățile și la neanalizarea raportului de expertiză, critici care ar fi de netemeinicie.

Înalta Curte a concluzionat că și aceste motive vizau nelegalitatea, indicându-se chiar textele de lege considerate de recurentă că au fost încălcate și, constatând că instanța de recurs a omis să analizeze două motive de nelegalitate și că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., a admis contestația în anulare formulată de recurenta-pârâtă SC L.B.S.R. SRL București, astfel cum s-a arătat mai sus.

În rejudecare, urmare admiterii contestației în anulare formulate de recurenta-pârâtă, instanța de recurs va da curs celor stabilite de instanță în soluționarea contestației în anulare, cu caracter obligatoriu și va examina recursul pârâtei numai cu privire la cele două motive de recurs pe care instanța de recurs a omis să le analizeze, așa cum sunt ele menționate în decizia de admitere a contestației în anulare a deciziei pronunțate în recurs, respectându-se astfel atât interdicția depășirii limitelor propriei investiri, în ce privește competența, cât și principiul non reformatio in pejus, în ce privește drepturile părților angajate în proces, având în vedere că numai una dintre părți a formulat contestație în anulare.

Astfel fiind, în aplicarea celor mai sus arătate, se va menține soluția de respingere a recursului reclamantei, iar în ce privește recursul pârâtei, vor fi examinate doar cele două motive, ce au fost omise a fi analizate, așa cum s-a stabilit prin decizia de admitere a contestației în anulare formulate de recurenta-pârâtă. Ca atare, în ce privește motivul de recurs referitor la momentul de la care curge termenul de prescripție, respectiv la aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la penalități, se constată următoarele: În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă arată că față de faptul că momentul de la care curge termenul de prescripție pentru penalități este data scadenței facturilor de prestații, soluția instanței de apel conform căreia momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data achitării facturilor este greșită.

Motivul de recurs astfel formulat nu este întemeiat întrucât în majoritatea cazurilor facturile de prestații au fost achitate prin plăți parțiale, succesive, astfel încât, în speță, numai odată cu achitarea integrală a facturilor de regularizare a avut loc recunoașterea dreptului principal de a pretinde plata prestațiilor, acesta reprezentând implicit și recunoașterea dreptului accesoriu de a pretinde penalități pentru plata cu întârziere a facturilor. În ce privește motivul de recurs vizând cazurile de suspendare a cursului prescripției extinctive, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958 și eronata asimilare a dispozițiilor art. 7 din O.G.

nr. 5/2001 cu un caz de suspendare a cursului prescripției se constată că acest motiv de nelegalitate a făcut obiectul examinării instanței de recurs și a fost respins, ca neîntemeiat, prin confirmarea soluției instanței de apel, care s-a pronunțat în sensul că de la data introducerii cererii de somație de plată 5 februarie 2002 și până la pronunțarea recursului, 20 mai 2005, termenul de prescripție s-a suspendat în raport de dispozițiile art. 7 din O.G.

nr. 5/2001, dându-se în consecință relevanță susținerilor recurentei-reclamante potrivit cărora deși durata procedurii somației de plată nu este prevăzută expres de Decretul nr. 167/1958 ca o cauză de suspendare, este echitabil și potrivit spiritului legii ca acest caz să fie suspensiv în materia prescripției extinctive, atâta timp cât a existat o imposibilitate juridică de a formula o acțiune potrivit dreptului comun, imposibilitate ce a existat pe tot parcursul judecării somației de plată, neputându-se imputa creditorului lipsa de diligență în recuperarea creanței.

Motivul de recurs conform căruia penalitățile de întârziere în sumă de 2.604.224.795 lei, aferente facturilor de prestații achitate anterior datei de 17 noiembrie 2000 erau prescrise, impunându-se aplicarea dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 și respingerea cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata acestei sume este, de asemenea, neîntemeiat întrucât s-a reținut corect de către curtea de apel că dreptul material la acțiune al pârâtei nefiind prescris, pârâta trebuie să fie obligată la plata tuturor prestațiilor efectuate de reclamantă, respectiv la plata sumei de 402.709.878 lei, cât și la plata tuturor penalităților de întârziere aferente prestațiilor efectuate în cadrul celor două contracte, deci inclusiv a penalităților de întârziere aferente prestațiilor achitate anterior datei de 17 noiembrie 2000. În consecință, față de cele mai sus arătate vor fi respinse ambele recursurile declarate în cauză și va fi menținută, ca fiind legală decizia pronunțată de curtea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA București și de pârâta SC L.B.S.R. SRL București împotriva deciziei nr. 390 din 28 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2008.