ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 236/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 4014 din 19 martie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC M.C. SRL, prin administrator judiciar, în contradictoriu cu pârâta SC L. SA, aceasta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 780 dolari S.U.A. Prin acțiunea adresată instanței, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.058.380 dolari S.U.A. cu titlu de penalități de întârziere conform contractului de antrepriză și lucrări din 26 februarie 2002 și sentinței nr. 3970 din 29 mai 2005, pronunțată de Tribunalul Comercial, secția a VI-a comercială.

În considerentele sentinței, instanța a reținut pentru penalitățile pretinse din 31 octombrie 2002 și până la data de 9 mai 2004 a intervenit prescripția extinctivă, motiv pentru care s-au luat în analiză doar sumele cerute până la data pronunțării sentinței prin care s-a constatat culpa pârâtei în neexecutarea contractului părților. S-a avut în vedere că prin sentința menționată, reclamantei i s-au mai acordat penalități de întârziere pentru o perioadă de 33 zile, în cuantum de 77.220 dolari S.U.A. și că prin hotărâre s-a dezlegat problema excepției de neexecutare a contractului părților, rămânând în discuție doar problema completării penalităților deja obținute. Cu privire la cuantumul acestora, instanța a considerat că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 469/2002 potrivit cu care penalitățile de întârziere sunt limitate la cuantumul debitului astfel că, pârâta nu poate datora mai mult decât valoarea contractului de 78.000 dolari S.U.A.

din care se vor deduce penalitățile deja obținute prin sentința anterioară, rămânând de achitat diferența de 780 dolari S.U.A. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 142 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care a reținut următoarele: Prin contractul de antrepriză din 26 februarie 2002 SC L. SA s-a obligat față de SC M.C. SRL să plătească suma de 78.000 dolari S.U.A. cu titlu de contravaloare lucrări, convenindu-se ca, pentru neplata în termen a lucrărilor executate și recepționate, să se plătească penalități de întârziere de 3% din valoarea contractului (art. 7.3 din contract).

Prin sentința nr. 3970/2005 a Tribunalului București, rămasă definitivă și irevocabilă, pârâta SC L. SA a fost obligată să-i plătească reclamantei contravaloarea lucrărilor realizate și a penalităților de întârziere de 3% pe zi pentru 33 zile calculate la valoarea inițială a contractului, începând cu 28 septembrie 2002. Hotărârea menționată a statuat irevocabil problema valorii contractului, iar sumele reținute în sarcina pârâtei, au fost executate la data de 29 mai 2006, fiind stins raportul obligațional dintre părți.

S-a mai reținut că penalitățile solicitate în prezenta cauză au fost calculate până la data de 29 mai 2006 – data efectivă a plății – însă, ținându-se seama de puterea de lucru judecat de care se bucură sentința menționată s-au analizat doar penalitățile de întârziere solicitate după împlinirea celor 33 zile, care au început să curgă de la data de 28 septembrie 2002. Un prim aspect avut în vedere de instanța apelului a vizat incidența art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, constatându-se că pentru perioada 31 octombrie 2002 – 9 mai 2004, dreptul la acțiune al reclamantei este prescris. Pentru perioada următoare cuprinsă între 9 mai 2004 – 29 mai 2004, Curtea a analizat incidența prevederilor imperative ale O.G.

nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale, considerând că nu pot fi pretinse decât acele daune - interese stabilite cu respectarea dispozițiilor art. 1088 C. civ. și a dispozițiilor actului normativ mai sus menționat dat fiind că prejudiciul încercat de cel care nu a primit o sumă de bani este prezumat de lege. Concluzionând, instanța a apreciat că reclamanta ar fi putut să solicite în speță doar acele dobânzi calculate conform art. 9/2000, modificat, astfel că nu se impunea cercetarea dispozițiilor Legii nr. 469/2002, dispoziții ce nu ocrotesc un interes de ordin public pentru a putea fi aplicate și contractelor încheiate anterior apariției legii dar cu efecte nerealizate încă. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta SC M.C.

SRL, care a invocat următoarele critici: - Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia. Recurenta arată că obiectul prezentei cauze constă în completarea penalităților deja obținute prin sentința comercială nr. 3970 din 29 septembrie 2005 a Tribunalului București până la data la care aceasta a fost pusă în executare, reținându-se greșit că cererea ar viza daune interese rezultate din neexecutarea obligațiilor de plată daune materializate în dobânzi conform O.G. nr. 9/2000. De asemenea, se susține că decizia atacată intră în contradicție cu sentința despre care s-a făcut vorbire. Motivarea deciziei este contradictorie în condițiile în care pe de o parte, se face trimitere la conținutul sentinței 3970 din 29 septembrie 2005 și la tranșarea irevocabilă a problemei penalităților, iar pe de altă parte se concluzionează că nu mai este posibilă o completare a acestora.

- Recurenta mai susține că, în cauză nu s-au invocat prevederile O.G. nr. 9/2000. - Nivelul penalităților nu poate fi limitat la dispozițiile art. 4 pct. 1 și 3 din Legea nr. 469/2002 întrucât actul normativ este ulterior contractului și nu poate retroactiva. Prin întâmpinarea depusă la 3 noiembrie 2009, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Se impune a fi arătat faptul că, în analizarea prezentului recurs, instanța va avea în vedere că majoritatea criticilor invocate prin cererea de recurs se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. deși, recurenta a făcut trimitere la motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. (fără a indica temeiul de drept). Astfel, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în pretenții, constând în penalități de întârziere conform contractului de antrepriză de lucrări încheiat între părți la 26 februarie 2002 și a sentinței comerciale nr. 3970 din 29 septembrie 2005 a Tribunalului București (irevocabilă). Deși prima instanță a soluționat cauza cu respectarea limitelor învestirii și a dreptului disponibilității părții, în apel, Curtea a păstrat soluția pronunțată însă a procedat la o calificare nouă a obiectului acțiunii cât și a temeiului de drept, considerând că reclamanta poate solicita doar daune interese, constând în dobânzi conform O.G.

nr. 9/2000, cu toate că prevederile acestui act normativ nu au fost invocate niciodată pe parcursul procesului. Raportat la prevederile art. 294 C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu poate fi schimbată cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală mai ales, în contextul în care ea era limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate prin cererea de apel nefiind permis ca efectul devolutiv al apelului să se răsfrângă asupra a ceea ce nu s-a judecat în primă instanță. În atare situație, Înalta Curte constată că modul în care a procedat instanța de apel echivalează cu o necercetare a apelului cu care a fost învestită, devenind incidente prevederile art. 312 alin. (5) C. proc.

civ. Pe cale de consecință urmează ca recursul declarat împotriva deciziei să fie admis, să se caseze decizia, iar cauza să fie trimisă spre rejudecare la aceeași instanță căreia îi revine obligația de a analiza motivele de apel invocate prin cererea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC M.C. SRL București, prin administrator judiciar M.G., împotriva deciziei nr. 142 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2010.