ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 236/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 4014 din 19 martie 2008, Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanta SC M.C. SRL, prin administrator judiciar, în contradictoriu cu

pârâta SC L. SA, aceasta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 780 dolari

S.U.A.

Prin acțiunea adresată

instanței, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.058.380

dolari S.U.A. cu titlu de penalități de întârziere conform contractului de

antrepriză și lucrări din 26 februarie 2002 și sentinței nr. 3970 din 29 mai

2005, pronunțată de Tribunalul Comercial, secția a VI-a comercială.

În considerentele sentinței,

instanța a reținut pentru penalitățile pretinse din 31 octombrie 2002 și până

la data de 9 mai 2004 a intervenit prescripția extinctivă, motiv pentru care

s-au luat în analiză doar sumele cerute până la data pronunțării sentinței prin

care s-a constatat culpa pârâtei în neexecutarea contractului părților.

S-a avut în vedere că prin

sentința menționată, reclamantei i s-au mai acordat penalități de întârziere

pentru o perioadă de 33 zile, în cuantum de 77.220 dolari S.U.A. și că prin

hotărâre s-a dezlegat problema excepției de neexecutare a contractului

părților, rămânând în discuție doar problema completării penalităților deja

obținute.

Cu privire la cuantumul

acestora, instanța a considerat că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 469/2002

potrivit cu care penalitățile de întârziere sunt limitate la cuantumul

debitului astfel că, pârâta nu poate datora mai mult decât valoarea contractului

de 78.000 dolari S.U.A. din care se vor deduce penalitățile deja obținute prin

sentința anterioară, rămânând de achitat diferența de 780 dolari S.U.A.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 142

din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care a

reținut următoarele:

Prin contractul de

antrepriză din 26 februarie 2002 SC L. SA s-a obligat față de SC M.C. SRL să

plătească suma de 78.000 dolari S.U.A. cu titlu de contravaloare lucrări,

convenindu-se ca, pentru neplata în termen a lucrărilor executate și

recepționate, să se plătească penalități de întârziere de 3% din valoarea

contractului (art. 7.3 din contract).

Prin sentința nr. 3970/2005

a Tribunalului București, rămasă definitivă și irevocabilă, pârâta SC L. SA a

fost obligată să-i plătească reclamantei contravaloarea lucrărilor realizate și

a penalităților de întârziere de 3% pe zi pentru 33 zile calculate la valoarea

inițială a contractului, începând cu 28 septembrie 2002.

Hotărârea menționată a

statuat irevocabil problema valorii contractului, iar sumele reținute în

sarcina pârâtei, au fost executate la data de 29 mai 2006, fiind stins raportul

obligațional dintre părți.

S-a mai reținut că

penalitățile solicitate în prezenta cauză au fost calculate până la data de 29

mai 2006 – data efectivă a plății – însă, ținându-se seama de puterea de lucru

judecat de care se bucură sentința menționată s-au analizat doar penalitățile

de întârziere solicitate după împlinirea celor 33 zile, care au început să

curgă de la data de 28 septembrie 2002.

Un prim aspect avut în

vedere de instanța apelului a vizat incidența art. 3 și art. 7 din Decretul nr.

167/1958 privitor la prescripția extinctivă, constatându-se că pentru perioada

31 octombrie 2002 – 9 mai 2004, dreptul la acțiune al reclamantei este

prescris.

Pentru perioada următoare

cuprinsă între 9 mai 2004 – 29 mai 2004, Curtea a analizat incidența

prevederilor imperative ale O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale,

considerând că nu pot fi pretinse decât acele daune - interese stabilite cu

respectarea dispozițiilor art. 1088 C. civ. și a dispozițiilor actului normativ

mai sus menționat dat fiind că prejudiciul încercat de cel care nu a primit o

sumă de bani este prezumat de lege.

Concluzionând, instanța a

apreciat că reclamanta ar fi putut să solicite în speță doar acele dobânzi

calculate conform art. 9/2000, modificat, astfel că nu se impunea cercetarea

dispozițiilor Legii nr. 469/2002, dispoziții ce nu ocrotesc un interes de ordin

public pentru a putea fi aplicate și contractelor încheiate anterior apariției

legii dar cu efecte nerealizate încă.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta SC M.C. SRL, care a invocat următoarele critici:

- Instanța de apel a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia.

Recurenta arată că obiectul

prezentei cauze constă în completarea penalităților deja obținute prin sentința

comercială nr. 3970 din 29 septembrie 2005 a Tribunalului București până la data

la care aceasta a fost pusă în executare, reținându-se greșit că cererea ar

viza daune interese rezultate din neexecutarea obligațiilor de plată daune

materializate în dobânzi conform O.G. nr. 9/2000.

De asemenea, se susține că

decizia atacată intră în contradicție cu sentința despre care s-a făcut

vorbire.

Motivarea deciziei este

contradictorie în condițiile în care pe de o parte, se face trimitere la

conținutul sentinței 3970 din 29 septembrie 2005 și la tranșarea irevocabilă a

problemei penalităților, iar pe de altă parte se concluzionează că nu mai este

posibilă o completare a acestora.

- Recurenta mai susține că,

în cauză nu s-au invocat prevederile O.G. nr. 9/2000.

- Nivelul penalităților nu

poate fi limitat la dispozițiile art. 4 pct. 1 și 3 din Legea nr. 469/2002

întrucât actul normativ este ulterior contractului și nu poate retroactiva.

Prin întâmpinarea depusă la

3 noiembrie 2009, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și

obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul

litigiu.

Recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Se impune a fi arătat faptul

că, în analizarea prezentului recurs, instanța va avea în vedere că majoritatea

criticilor invocate prin cererea de recurs se circumscriu motivului de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deși, recurenta a

făcut trimitere la motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

(fără a indica temeiul de drept).

Astfel, reclamanta a

învestit instanța cu o acțiune în pretenții, constând în penalități de

întârziere conform contractului de antrepriză de lucrări încheiat între părți

la 26 februarie 2002 și a sentinței comerciale nr. 3970 din 29 septembrie 2005

a Tribunalului București (irevocabilă).

Deși prima instanță a soluționat

cauza cu respectarea limitelor învestirii și a dreptului disponibilității

părții, în apel, Curtea a păstrat soluția pronunțată însă a procedat la o

calificare nouă a obiectului acțiunii cât și a temeiului de drept, considerând

că reclamanta poate solicita doar daune interese, constând în dobânzi conform

O.G. nr. 9/2000, cu toate că prevederile acestui act normativ nu au fost

invocate niciodată pe parcursul procesului.

Raportat la prevederile art.

294 C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu poate fi schimbată cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată instanța de apel a pronunțat o decizie

nelegală mai ales, în contextul în care ea era limitată să cerceteze cauza

numai cu privire la motivele indicate prin cererea de apel nefiind permis ca

efectul devolutiv al apelului să se răsfrângă asupra a ceea ce nu s-a judecat

în primă instanță.

În atare situație, Înalta

Curte constată că modul în care a procedat instanța de apel echivalează cu o

necercetare a apelului cu care a fost învestită, devenind incidente prevederile

art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Pe cale de consecință

urmează ca recursul declarat împotriva deciziei să fie admis, să se caseze

decizia, iar cauza să fie trimisă spre rejudecare la aceeași instanță căreia îi

revine obligația de a analiza motivele de apel invocate prin cererea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC M.C. SRL București, prin administrator judiciar M.G., împotriva

deciziei nr. 142 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la

aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2010.