ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3092/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată la 3 aprilie 2003, reclamanta A.F.I., a chemat în judecată pârâta SC V.M. SRL București, pentru a fi obligată la plata sumei de 116.523,37 dolari S.U.A., reprezentând chirie restantă și penalități de întârziere pentru perioada august 1998 – noiembrie 2002, iar ulterior a pretins obligarea la 46.624 dolari S.U.A., reprezentând restanțe pentru perioada aprilie 2000 – noiembrie 2002. Prin sentința comercială nr. 559 din 15 ianuarie 2004, instanța a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 46.624 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare folosință spațiu și a respins capătul de acțiune privind penalitățile de întârziere.

Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a avut în vedere că pentru pretențiile solicitate pe perioada august 1999 – 3 aprilie 2000, termenul general de prescripție de 3 ani este prescris, debitul solicitat nefiind o creanță bugetară în sensul prevăzut de O.G. nr. 61/2002, iar pentru restul pretențiilor s-a avut în vedere fișa de calcul nr. 12786/1999 și D.P. nr. 105/1998. Capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere s-a apreciat ca fondat, deoarece între părți nu există o clauză penală negociată, iar actele normative se referă strict la neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractele de asociere. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta criticând modul de soluționare a excepției prescrierii dreptului la acțiune, încălcându-se dispozițiile art. 138 alin. (1), raportat la art. 3 din O.G.

nr. 61/2002 și O.G. nr. 39/2003, care reglementează prescripția specială de 5 ani, incident în speță. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata penalităților de întârziere s-a invocat încălcarea hotărârilor C.A.M.B. și D.P.G., contractul părților fiind un contract de adeziune care nu presupune clauze negociate. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 194 din 10 mai 2004, a respins apelul ca nefondat reținând că reclamanta face confuzie între termenul de prescripție prevăzut pentru executarea silită a creanțelor și termenul pentru realizarea acestora, pe calea acțiunii în justiție. În ceea ce privește penalitățile de întârziere, în cauză, nu s-a făcut dovada încheierii unui contract de asociere în participațiune, fișa de calcul neîndeplinind condițiile unei oferte de a încheia un contract de colaborare, nefiind fermă, precisă și completă.

Prin urmare, s-a concluzionat că, în mod legal, instanța de fond a respins această cerere nefiind aplicabile dispozițiile actelor cu caracter normativ invocate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta susținând că, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că termenul de prescripție de 5 ani este inaplicabil deoarece, obiectul acțiunii îl constituie recuperarea unei sume care se face venit la bugetul local, iar interesul se înscrie în planul mai larg al executării silite, derogatorii, de la dreptul comun, potrivit art. 40 alin. (1) coroborat cu art. 1 și 2 din O.G.

nr. 61/2002, cu privire la neacordarea penalităților de întârziere; instanța de apel a înlăturat în mod nelegal criticile sale și a dat o interpretare greșită conținutului raporturilor juridice dintre părți pârâta încadrându-se în categoria persoanelor juridice care au angajat spațiul fără acordul locatorului dobândind aceleași drepturi și obligații ca și titularii contractelor de asociere, obligațiile privind plata chiriei și a majorărilor având aceeași natură juridică, iar legea nu impune existența unui înscris pentru a dovedi existența clauzei penale. Recursul este nefondat. Textele de lege invocate în susținerea recursului vizează colectarea creanțelor bugetare pentru care statul are un titlu executoriu, nefiind incidente, în cauză, reclamanta urmărind prin acțiunea formulată să obțină un titlu apt de a fi adus la îndeplinire pe calea executării silite, așa cum susține chiar în conținutul motivelor de recurs.

Prin urmare, în mod legal instanța de apel a constatat că instanța de fond a soluționat legal excepția prescrierii dreptului la acțiune, termenul de prescripție aplicabil, în speță, fiind termenul general de 3 ani și nu termenul de 5 ani care vizează executarea silită pe baza titlului executoriu. Cât privește conținutul raporturilor juridice, este evident, în raport de actele avute în vedere și analizate de instanța de apel că pârâta a utilizat spațiul cu altă destinație în baza fișei de calcul nr. 12786/1999 și a D.P. nr. 105/1998.

Ocuparea spațiului s-a făcut, într-adevăr, prin acordarea dreptului de folosință de către fostul locatar dar reclamanta i-a notificat încetarea contractului de asociere încât, în lipsa încheierii unei convenții asemănătoare cu actualul deținător, pârâta în cauză, nu poate susține că voința părților a fost aceea de a se menține obligațiile privind plata contravalorii folosinței și a majorărilor de întârziere, în lipsa unui înscris doveditor față de caracterul intuitu – personae al contractului, iar actele cu caracter normativ fac trimitere la contractele de asociere în participațiune. Așa fiind, hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea corectă a legii și cu respectarea voinței clar exprimată de părți încât, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., nu sunt fondate, iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.F.I. București, împotriva deciziei nr. 194 din 10 mai 2004 a Curții de Apel București. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 25 mai 2005.