ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1266/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 21 din

10 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul M.B. prin P.G. în contradictoriu cu

pârâta SC I.S.C. SRL și a obligat pârâta la plata sumei de 4.035 dolari S.U.A.

reprezentând cotă de profit și 10.260 dolari S.U.A. penalități pentru perioada

17 ianuarie 2000 – 31 iulie 2003. Celelalte pretenții, aferente perioadei 1 mai

1995 – decembrie 1999 au fost respinse ca prescrise.

Instanța de fond a reținut că față

de dispozițiile decretului nr. 167/1958, privind prescripția dreptului la

acțiune, pretențiile reclamantului pentru perioada 1 mai 1995 – 17 ianuarie

2000 sunt prescrise fiind depășit termenul general de prescripție.

Cu privire la restul pretențiilor

acestea sunt datorate potrivit contractului de asociere dintre părți.

Împotriva sentinței de fond a

declarat recurs reclamanta care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea

recursului, modificarea în parte a sentinței atacate și pe fond, admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea criticilor aduse

reclamanta susține că în mod greșit instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.

1 – 3 din decretul nr. 167/1958 încălcând astfel dispozițiilor art. 12 din

același act normativ cu referire la prestațiile succesive. Cum contractul de

asociere dintre părți era cu executare succesivă, în opinia recurentei, pentru

fiecare debit nou creat în fiecare lună, curge o prescripție deosebită de la

data scadenței obligației neexecutate, situație ce nu a fost avută în vedere de

către instanță.

Instanța nu a avut în vedere nici

faptul că prin fiecare plată efectuată de către debitor acesta recunoaște

obligația asumată prin contract, situație ce se subscrie dispozițiilor art. 16 lit.

a) din actul normativ indicat, termenul de prescripție fiind astfel întrerupt

odată cu efectuarea plăților din luna mai 1995 până în luna mai 1997.

Recurenta susține că în considerentele

hotărârii pronunțată la fond nu se regăsesc motivele instanței pentru admiterea

excepției prescripției.

De asemenea, instanța de fond nu s-a

pronunțat asupra mijloacelor de apărare invocate, respectiv înscrisurile depuse

în combaterea excepției prescripției.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerentele.

Critica vizând netemeinicia

hotărârii pronunțate, cu referire la administrarea probelor în cauză, va fi

înlăturată, având în vedere că în calea de reformare a recursului nu pot fi

supuse controlului judiciar decât aspectele de nelegalitate.

Susținerea potrivit căreia în mod

greșit instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 – 3 din decretul nr.

167/1958 cu privire la prescripția dreptului la acțiune este nefondată, față de

dispozițiile imperative ale art. 16 din actul normativ invocat.

Astfel, potrivit art. 16 lit. a) din

decretul nr. 167/1958 cursul prescripției este întrerupt numai în cazul

„recunoașterii dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul

căruia curge prescripția”, însă pentru a putea produce efecte, recunoașterea de

către debitor trebuie să fie neîndoielnică indiferent că este expresă sau

tacită. În speță nu poate fi reținută ca o recunoaștere, în sensul prevăzut de

lege, împrejurarea că debitorul a achitat parțial debitele din luna mai 1995

până în luna mai 1997, în condițiile în care pretențiile reclamantei vizează

alte sume, cu referire la majorările de întârziere. O dovadă în plus este

însăși cererea de chemare în judecată prin care reclamanta apelează la forța

coercitivă a statului în recuperarea sumelor.

Nici critica vizând nemotivarea

hotărârii cu privire la admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune

nu este fondată, având în vedere că dispozițiile legale în materie sunt

obligatorii, instanța fiind obligată numai la a analiza condițiile impuse,

respectiv de verificare a termenului imperativ stabilit printr-un act normativ

special, cu referire la termenul general de prescripție prevăzut în decretul nr.

167/1958.

Cum în cauză în mod corect s-a

apreciat că nu există cauze de întrerupere a termenului de prescripție, soluția

pronunțată fiind legală, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge

ca nefondat recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul M.B., împotriva sentinței nr. 21 din 10 februarie 2004, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 30 martie 2006.