ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6312/2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 27.09.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România anularea Deciziei nr. 823/21.07.2017 emise de pârâtă și să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999, pentru întreg imobilul situat în Orașul Sinaia, Bd. x, județul Prahova, compus din construcție și teren in suprafața de 925 mp, și restituirea în natură a suprafeței de 419 mp teren, reprezentând partea din imobil care nu a fost restituită în baza cererii de retrocedare formulate in temeiul O.U.G. nr. 94/2000.

1.2. Sentința instanței de fond

Prin sentința nr. 80 din 19 aprilie 2018, Curtea de Apel Ploiești a respins contestația reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, rejudecând pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește primul motiv de nelegalitate invocat, recurenta reclamantă arată că a solicitat primei instanțe anularea Deciziei nr. 823/21.07.2017 emise de Comisia Speciala de Retrocedare în aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, și pe cale de consecință, restituirea în natură către reclamanta a suprafeței de 419 mp teren, reprezentând partea din imobilul situat in orașul Sinaia, Bd. x, județul Prahova care nu a fost restituită în baza cererii de retrocedare formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Ploiești a dispus respingerea cererii, constatând ca Decizia nr. 823/21.07.2017 este legală și temeinică, reținând prima instanță că prin Decizia nr. 2227/21.12.2009, Comisia Specială de Retrocedare a soluționat in integralitate cererea de retrocedare depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, având ca obiect imobilul situat in orașul Sinaia, Bd. x nr. 59 (44,50), județul Prahova, întrucât din cuprinsul deciziei nu rezulta ca ar fi vorba de o soluționare parțială. In plus, solicitantul nu a formulat plângere împotriva acestei decizii, in măsura in care ar fi fost nemulțumit de întinderea restituirii, si chiar mai mult, nici in cererea de retrocedare nr. x/23.09.2004, nu se face referire la vreo diferența de suprafață de teren rămasa nerestituita, cererea vizând, încă o data, retrocedarea imobilului in întregul sau." [pg. 5, paragr. 12 din Sentința recurata]

De asemenea, curtea de apel reține că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că la momentul trecerii în patrimoniul statului, în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării fără moștenitori sau fără stăpâni, terenul măsura suprafața de 925 mp." [pg. 5, paragr. 13 din sentința recurată].

Mai mult, din fișa tehnică a imobilului naționalizat, situat în strada x nr. 59 (Ghica nr. 59), reiese că terenul aferent măsura suprafața de 505 mp., care, de altfel, a făcut obiectul restituirii conform Deciziei nr. 2227/21.12.2009." [pg. 5, paragr. 14 din sentința recurată].

Raportat la cele expuse, recurenta solicită instanței de recurs să constate caracterul contradictoriu al motivării sentinței recurate, fiind incert dacă instanța de fond a dispus respingerea cererii si menținerea Deciziei nr. 823/21.027.2017, emise de către Comisia Speciala de Retrocedare, ca legală și temeinică urmare a faptului ca prin Decizia nr. 2227/21.12.2009, necontestată, Comisia Speciala de Retrocedare a soluționat in integralitate cererea de retrocedare depusă de reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 sau a dispus respingerea cererii ca nedovedită, respectiv neîntemeiată.

Contradictorialitatea motivării sentinței recurate rezultă din finalitatea distinctă a considerentelor instanței de fond, reclamanta, pe calea prezentului motiv de casare criticând incompatibilitatea argumentului primei instanțe, conform căruia soluționarea integrala a cererii de retrocedare nr. x/04.02.2003 - prin Decizia nr. 2227/21.12.2009 emisă de Comisia Speciala de Retrocedare, necontestată de către reclamantă, prin care s-a dispus restituirea in natura a imobilului construcție si teren in suprafața de 509 mp, situat in Orașul Sinaia, Bd. x, jud. Prahova, împiedică restituirea diferenței de teren, cu argumentul reprezentat de nedovedirea de către reclamanta, respectiv netemeinicia faptului ca terenul a cărui retrocedare am solicitat-o măsura la momentul preluării 925 mp si nu 506 mp.

Reținând incidența în cauză a Deciziei nr. 2227/21.12.2009, ca argument central în respingerea cererii de chemare în judecată, decizie necontestata de reclamanta, care se bucura de o prezumție de legalitate si temeinicie, instanța nu putea sa continue argumentația prin alăturarea unor motive care sa vizeze dovedirea sau nu a ipotezei juridice din cererea de chemare in judecata - restituirea unei suprafețe de 419 mp, întrucât un astfel de procedeu se subscrie noțiunii de motivare deficitara, lipsita de logica juridica, contradictorie juridic.

Pentru a ne afla in fata unei motivări legale, instanța de fond trebuia să facă prioritar analiza Deciziei nr. 823/21.07.2017, asupra căreia a purtat judecata în fond, prin raportare la legea aplicabilă și actele depuse în susținerea cererii de retrocedare, reținând calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei la restituirea imobilului format din construcție si teren in suprafața de 925 mp.

Astfel, argumentele conform cărora reclamanta nu a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 2227/21.12.2009, în măsura in care nu ar fi fost mulțumită de întinderea restituirii, respectiv că în cererea de retrocedare nr. x/23.09.2004, nu se face referire la vreo diferența de suprafața de teren rămasa nerestituită, cererea vizând, încă o dată, retrocedarea imobilului în întregul sau, sunt argumente lipsite de finalitate juridică, dar care intră însă în contradicție cu analiza subsecventă, reprezentată de faptul că din probele administrate nu rezultă că la momentul trecerii în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării fără moștenitori sau fără stăpâni, terenul măsura suprafața de 925 mp.

Doar urmare a constatării calității de persoana îndreptățită a reclamantei la restituirea imobilului format din construcție si teren in suprafața de 925 mp, aspect ce rezultă dintr-o analiză justă a cererii de retrocedare și a actelor depuse în susținerea acesteia, instanța de fond trebuia sa retina incidența Deciziei nr. 2227/21.12.2009, prin care Comisia speciala de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a dispus in temeiul O.U.G. nr. 94/2000 restituirea in natura a imobilului construcție si teren in suprafața de 509 mp, situat in Orașul Sinaia, Bd. x, jud. Prahova.

Apoi, in aceeași logica juridica, reținând dreptul reclamantei la retrocedarea unei suprafețe de 925 mp, suprafața din care, printr-o alta decizie, emisa într-o procedura prevăzuta de o alta lege speciala s-a dispus restituirea a 509 mp, sa oblige intimata la restituirea diferenței de 419 mp, anulând in prealabil decizia contestata.

Față de aceste considerente, recurenta reclamantă susține că hotărârea recurată cuprinde o motivare contradictorie, împrejurare în raport de care se impune admiterea prezentei căi de atac, casarea hotărârii recurate și rejudecând, admiterea cererii de chemare in judecată astfel cum aceasta a fost formulată.

În al doilea rând, recurenta reclamantă susține că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat, fapt ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 1266/02.10.2006, pronunțată in recurs în dosarul nr. x/2006, a menținut ca legale si temeinice dezlegările date de Judecătoria Sinaia prin sentința civila nr. 121/14.02.2005, pronunțată in dosarul nr. x/2004 (fond) si de Tribunalul Prahova prin decizia civilă nr. 61/18.01.2006, pronunțată in dosarul nr. x/2005 (apel), într-o acțiune promovata de A. ce a privit anularea unor acte de dispoziție cu privire la imobilul ce a format obiectul cererilor de retrocedare, anexa 11 la cererea de chemare in judecată.

S-a reținut astfel cu putere de lucru judecat că: "(...) reclamanta A. cu înscrisurile depuse la dosar a făcut dovada deplină, conform art. 1169 C. civ. ca imobilul construcție cu terenul aferent, situat in Sinaia, Bd. x, nr. 59 (fost Ghica nr. 49, 44, 50) dobândit de O.S.E. Centrul Evreiesc pentru Protecția Mamei si Copilului cu actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 la Tribunalul Ilfov, secția Notariat, transcris sub nr. x/25.08.1947 la Grefa Tribunalului Prahova, secția l-a si înregistrat la organele financiare teritoriale Sector II Negru București si Prahova, că în acest imobil a funcționat un cămin de copii asistați de OSE, organizație evreiască a cărei activitate a încetat cu trecerea patrimoniului său în întregime la federația comunităților evreiești din România potrivit deciziei 197/1949 a Consiliului de Miniștri (...)" [pg 17, paragr. 4din sentința civila nr. 121/14.02.2005, pronunțată decatre Judecătoria Sinaia in Dosarul nr. x/2004]

Prin urmare, cererea reclamantei de restituire a întregului imobil, compus din construcție si 925 mp teren, este întemeiată, soluția de respingere dispusă de Comisia Specială de Retrocedare fiind de natură să încalce dispozițiile art, 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, suprafața de 419 mp teren (din totalul de 925 mp), deși se cuvine in mod evident reclamantei, nu a fost până la acest moment retrocedată în baza vreunui act administrativ emis in baza legilor speciale de reparație.

În considerarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, instanța de fond era ținută de dezlegările date de către Judecătoria Sinaia prin sentința civilă nr. 121/14.02.2005, pronunțată in Dosarul nr. x/2004, irevocabila, respectiv de faptul că imobilul ce a intrat în patrimoniul reclamantei prin Decizia Consiliului de Miniștri ir. 197/04.03.1949, naționalizat abuziv de către statul român este cel aferent actului de vindere - cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 la Tribunalul Ilfov, secția Notariat, transcris sub nr. x/25.08.1947 la Grefa Tribunalului Prahova, secția I-a.

Or, din schița de plan, semnată atât de vânzători cât și de cumpărător, corp comun cu Actul de vindere cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, rezultă că terenul cumpărat avea o suprafață de 925 mp, instanța de fond în mod nelegal dispunând respingerea acțiunii formulate de către reclamanta.

Nu mai puțin important este și faptul că, prin adresa nr. x/17.03.2010, Orașul Sinaia a comunicat Comisiei speciale de retrocedare că:

"în arhiva noastră, la dosarul imobilului nu a fost depus actul de proprietate sus-citat (n.n. Actul de vindere cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat), astfel că la momentul preluării în proprietatea statului în baza D. 111/1951, în procesul-verbal de preluare s-a trecut în mod arbitrar că suprafața terenului este de 506 m.p., suprafața aflată în administrarea Primăriei Sinaia împreună cu construcția cu destinație de locuință amplasată pe acesta, de la preluare și până la data emiterii deciziei de restituire în natură.

Pentru restul terenului, până la concurenta suprafeței de 925 m.p. așa cum este trecuta in planul de situație, anexa la contract, nu exista documente de trecere in proprietatea statului si nici documente care sa ateste ca Orașul Sinaia ca proprietar al domeniului public si privat de interes local, ar fi făcut acte de dispoziție sau folosință a acestuia, terenul fiind si in prezent liber, neafectat de detalii de sistematizare."

Astfel, coroborând efectul pozitiv al puterii lucrului judecat cu cele comunicate de către orașul Sinaia - faptul că în procesul-verbal de preluare s-a trecut in mod arbitrar că suprafața terenului este de 506 m.p. și faptul că diferența de teren până la concurența suprafeței de 925 mp este liber, neafectat de detalii de sistematizare, prima instanța era ținută să pronunțe o hotărâre de admitere, apărând ca evident că reclamanta este îndreptățită la restituirea suprafeței de teren de 419 mp.

În al treilea rând, recurenta reclamantă susține că hotărârea recurata a fost dată cu aplicarea greșita a normelor de drept material, fapt ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta reclamantă susține că, respingând cererea de restituire în natură a suprafeței de 419 mp teren, reprezentând partea din imobilul situat in orașul Sinaia, Bd. x, județul Prahova care nu a fost restituit in baza cererii de retrocedare formulata in temeiul O.U.G. nr. 94/2000, prima instanța a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, potrivit cărora "imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România si care au fost preluate in mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul roman, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, in perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari in condițiile prezentei ordonanțe de urgenta."

Contrar celor reținute de către prima instanța, reclamanta a dovedit îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de normele legale anterior citate, respectiv calitatea de proprietar a Federației Uniunilor Federațiilor Evreiești, în perioada de referință a O.U.G. nr. 83/1999 și preluarea abuzivă a imobilului de către statul român.

În acest sens, recurenta arată că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, "imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate in mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari in condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

Or, în speță, în raport de înscrisurile depuse in susținerea cererii de retrocedare, rezultă fără echivoc faptul că, Federației Uniunilor Federațiilor Evreiești a avut în proprietate imobilul retrocedat până la data la care a fost preluat în mod abuziv de către statul român.

Referitor la modalitatea de preluare a imobilului de către statul român, recurenta reclamanta arată că din actele depuse la dosarul cauei rezultă, fără putință de tăgadă, că imobilul construcție și teren în suprafață de 925 mp, situat in orașul Sinaia, Bulevardul x, județul Prahova, a fost preluat de către statul român conform sentinței civile nr. 3277/1957, pronunțată de Tribunalul Popular Raional Campina, când, întreg imobilul a trecut, în mod abuziv, în patrimoniul statului, în baza art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare.

Cu privire la suprafața preluată, nu există nici un document care să ateste că imobilul teren situat in Orașul Sinaia, Bulevardul x, județul Prahova ar fi fost dezmembrat și mai apoi una dintre parcele rezultate ar fi fost înstrăinată, respectiv a fost naționalizat doar în parte, cât timp din dispozitivul sentinței civile nr. 3277/1957, sentința de preluare, rezulta că întreg terenul situat in Sinaia, str. x, a fost trecut în patrimoniul statului in temeiul Decretului nr. 111/1951.

Totodată, aceasta situație se coroborează cu susținerile orașului Sinaia, care arată prin adresa nr. x/17.03.2010 că in procesul-verbal de preluare s-a trecut in mod arbitrar că suprafața terenului este de 506 m.p., diferența de teren până la concurența suprafeței de 925 mp fiind liberă și neafectată de detalii de sistematizare.

Astfel, dacă exista cel mai mic dubiu cu privire la diferența de teren până la concurența suprafeței de 925 mp - 419 mp, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, prima instanță trebuia să facă aplicarea prezumției de preluare abuzivă față de aceasta suprafață.

In condițiile inexistentei unui act administrativ de preluare pentru un imobil care se regăsește în patrimoniul statului, operează prezumția relativă de preluare abuzivă, persoanele îndreptățite fiind în imposibilitatea evidentă de a face dovada unui fapt negativ.

Prin urmare, față de toate aceste aspecte, nu se poate reține că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive, în condițiile in care este necontestat faptul că întreg imobilul se afla în patrimoniul statului, fiind preluat fără plata unor despăgubiri juste si echitabile iar preluarea abuzivă rezultă din sentința civilă nr. 3277/1957, pronunțată de către Tribunalul Popular al Raionului Câmpina în dosarul nr. x/1947.

În speță, operează cel puțin o prezumție de preluare abuzivă a suprafeței de 419 mp, în condițiile în care, din motive obiective, nu se poate face dovada formală a preluării acestei suprafețe, ci doar a faptului că, generic, se menționează că a fost preluat întregul terenul situat in Sinaia, Bd. x.

In fine, sentința recurată este vădit nelegală și netemeinică, în condițiile în care, diferența de teren în suprafață de 419 mp, nu a făcut obiectul vreunui act emis in procedura reglementată de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

Față de aceste considerente, reclamanta solicită admiterea recursului său, așa cum a fost formulat.

Examinând recursul de față, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Constată Înalta Curte că recurenta reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație formulată împotriva deciziei nr. 823 din 21.07.2017, emisă de Comisia specială de retrocedare.

Prin decizia anterior menționată a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/23.09.2004, depusă de A. în vederea restituirii imobilului situat în orașul Sinaia, b-dul x nr. 59 ca rămasă fără obiect, menționându-se în cuprinsul deciziei că imobilul revendicat a fost restituit în natură solicitantei prin decizia nr. 2227/21.12.2009, emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Astfel fiind învestită, prima instanță a respins contestația reclamantei, reținând, în esență, că prin decizia nr. 2227/21.12.2009, Comisia Specială de Retrocedare a soluționat în integralitate cererea de retrocedare depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, având ca obiect imobilul situat în orașul Sinaia, Bd. x nr. 59(44, 50), județul Prahova, întrucât din cuprinsul deciziei nu rezultă că ar fi vorba de o soluționare parțială. In plus, solicitantul nu a formulat plângere împotriva acestei decizii, în măsura în care ar fi fost nemulțumit de întinderea restituirii și, chiar mai mult, nici în cererea de retrocedare nr. x/23.09.2004 nu se face referire la vreo diferență de suprafață de teren rămasă nerestituită, cererea vizând, încă o dată, retrocedarea imobilului în întregul său.

Nu în ultim rând, curtea de apel reține că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că la momentul trecerii în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării fără moștenitori sau fără stăpâni, terenul măsura suprafața de 925 mp.

Mai mult, din fișa tehnică a imobilului naționalizat, situat în strada x nr. 59 (Ghica nr. 59), reiese că terenul aferent măsura suprafața de 505 mp., care, de altfel, a făcut obiectul restituirii conform Deciziei nr. 2227/21.12.2009.

In consecință, instanța fondului a constatat că decizia nr. 823/21.07.2017 este legală și temeinică, motiv pentru care a respins contestația ca neîntemeiată.

Astfel cum rezultă din analiza memoriului de recurs, reclamanta a criticat sentința instanței fondului din trei perspective, un prim motiv de nelegalitate fiind grefat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza II-a C. proc. civ.

În esență, recurenta reclamantă susține că sunt contradictorii considerentele hotărârii atacate, întrucât constatarea faptului că solicitanta ar fi obținut restituirea imobilului în litigiu pe calea procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 ar fi făcut de prisos examinarea pe fond a pretențiilor deduse judecății în acest dosar, or judecătorul fondului nu a respins acțiunea reclamantei ca fiind lipsită de interes, antamând și fondul cauzei.

Constată Înalta Curte că este nefondată critica recurentei reclamante sub acest aspect, întrucât cele două considerente determinante, reținute de prima instanță pentru respingerea cererii reclamantei, nu sunt contradictorii, după cum se va arăta în continuare.

În mod greșit susține recurenta reclamantă că efectele deciziei nr. 2227/21.12.2009 ar fi trebuit să conducă spre o soluție de respingere a acțiunii ca fiind lipsită de interes sau ca lipsită de obiect, cât timp o atare împrejurare a fost avută în vedere în chiar cuprinsul deciziei nr. 823/21.07.2017, cererea de restituire întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999 fiind respinsă tocmai în considerarea soluției dispuse pe tărâmul O.U.G. nr. 94/2000. Altfel spus, solicitarea de retrocedare nu a fost respinsă pentru faptul că, pe durata soluționării cauzei a intervenit o împrejurare ce lipsește de interes sau de obiect cererea introductivă de instanță, numai în atare situații fiind discutabil interesul actual sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Apoi, faptul că instanța fondului a concluzionat, în subsidiar, că recurenta reclamantă nu probează calitatea de persoană îndreptățită, nedovedind împrejurarea că la momentul trecerii în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării fără moștenitori sau fără stăpâni, terenul revendicat de reclamantă în cadrul ambelor proceduri administrative de restituire măsura suprafața de 925 mp. și nu de 505 mp., cum rezultă din fișa tehnică a imobilului naționalizat, nu are caracter contradictoriu față de primul considerent decizoriu al sentinței ci este complementar acestuia.

Întrucât valorificarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza II-a C. proc. civ. presupune demonstrarea faptului că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii, ce fac imposibil de susținut din punct de vedere legal soluția prevăzută în dispozitiv și în contextul în care cele două teze însușite de prima instanță pentru justificarea soluției de respingere a contestației nu se exclud reciproc, Înalta Curte constată nefondat primul motiv de casare invocat de reclamantă.

În al doilea rând, recurenta reclamantă a susținut nelegalitatea sentinței civile nr. 80 din 19 aprilie 2018 pentru pretinsa încălcare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, raportat la decizia nr. 1266/02.10.2006, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în recurs în dosarul nr. x/2006, decizie prin care au fost menținute ca legale și temeinice dezlegările date de Judecătoria Sinaia prin sentința civilă nr. 121/14.02.2005, pronunțată in dosarul nr. x/2004 (fond) și de Tribunalul Prahova prin decizia civilă nr. 61/18.01.2006, pronunțată in dosarul nr. x/2005 (apel).

Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că prin sentința civilă atacată în prezentul recurs instanța fondului nu a nesocotit dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Așa cum a arătat și recurenta reclamantă în memoriul de recurs, Înalta Curte subliniază că în mod constant în jurisprudență s-a arătat faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, ambele urmărind, însă, prelevarea principiului securității raporturilor juridice, prin împiedicarea repunerii în discuție a unei chestiuni litigioase, tranșate în mod definitiv prin hotărârea judecătorească, pe de o parte și consecvența de tratament privind aceeași chestiune litigioasă, dedusă instanțelor ulterior rezolvării sale în mod definitiv printr-o altă hotărâre.

Așadar, o primă manifestare procesuală a autorității de lucru judecat este tratată de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. Valorificarea autorității de lucru judecat în atare context se realizează prin invocarea excepției autorității de lucru judecat, excepție absolută și dirimantă și a cărei admitere conduce la respingerea cererii formulate cu nesocotirea dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ..ca fiind inadmisibilă.

Al doilea aspect reglementat de legiuitor în considerarea efectelor hotărârii judecătorești prin care este rezolvată definitiv o chestioune litigioasă vizează efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, înțeles ca mijloc de probă a ceea ce s-a statuat anterior, și, în acest sens, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. statuează că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Prin urmare, dacă în manifestarea sa de excepție procesuală, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu mai reclamă identitatea de obiect și cauză, fiind nu numai necesar dar și suficient ca partea interesată să demonstreze faptul că o anumită chestiune litigioasă a căpătat o rezolvare definitivă printr-o hotărâre anterioară, pronunțată în contradictoriu cu partea care invocă și partea căreia i se opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Privind din această perspectivă obiectul cauzei soluționate în mod irevocabil prin decizia nr. 1266 din 2 octombrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Înalta Curte constată că în litigiul menționat instanțele de judecată nu au fost preocupate de lămurirea suprafeței de teren ce a făcut obiectul vânzării cumpărării autentificate sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov.

Altfel spus, chestiunea litigioasă tranșată de instanțele judecătorești în cadrul pricinii soluționate irevocabil prin decizia Curții de Apel Ploiești nr. 1266 din 2 octombrie 2006 nu a fost întinderea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la terenul dobândit prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov ci legalitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 precum și a ordinelor emise de Prefectul județului Prahova în vederea atribuirii cumpătătorilor beneficiari ai Legii nr. 112/1995 a cotelor de teren aferente construcțiilor dobândite.

Nicăieri în cuprinsul deciziei amintite nu se stabilește faptul că autoarea recurentei reclamante ar fi dobândit, prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov, o suprafață de teren de 925 m.p. și nu una de 506 m.p., pentru a se putea invoca faptul că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului a format obiectul unei chestiuni litigioase, tranșate în mod irevocabil prin hotărârile judecătorești menționate de recurenta reclamantă în prezenta cauză.

Chestiunea esențială analizată în cadrul pricinii soluționate irevocabil prin decizia Curții de Apel Ploiești nr. 1266 din 2 octombrie 2006 a fost aceea a inaplicabilității Legii nr. 112/1995, cu consecința nulității contractelor de vânzare cumpărare a apartamentelor înstrăinate în temeiul acestei legi, pentru motivul că imobilul situat în orașul Sinaia, b-dul x nr. 59 nu a aparținut unei persoane fizice, la data preluării de către statul român, ci entității OSE-Centrul Evreiesc de Protecție a Mamei și Copilului; prin urmare, soluția anulării actelor de înstrăinare a fost justificată din perspectiva faptului că sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995 privea doar imobilele cu destinație de locuință ce au aparținut unei persoane fizice și au trecut în proprietatea statului.

Așadar, în condițiile în care instanțele de judecată nu au fost învestite cu o contestație privind suprafața reală a terenului achiziționat de autoarea recurentei reclamante prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov, nefiind stabilită, cu putere de lucru judecat, împrejurarea că terenul în discuție are suprafața de 925 m.p. și nu una de 506 m.p., critica recurentei reclamante, în sensul încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, nu poate fi primită.

În fine, nefondat este și motivul de casare invocat în considerarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta reclamantă a arătat, în esență, că prin respingerea cererii de restituire în natură a suprafeței de teren de 419 m.p., reprezentând partea din imobilul situat în orașul Sinaia, b-dul x nr. 59, ce nu a fost restituită în baza cererii de retrocedare formulate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999.

Examinând critica formulată de recurenta reclamantă prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că primul argument al instanței fondului, în temeiul căruia a respins contestația reclamantei, este acela potrivit căruia A. a solicitat restituirea imobilului din orașul Sinaia, b-dul x nr. 59 și pe calea procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, fiind emisă, de altfel, decizia nr. 2227/21.12.2009, prin care a fost retrocedat imobilul în discuție recurentei reclamante, imobilul retrocedat fiind reprezentat de construcția și terenul în suprafață de 506 m.p.

A subliniat prima instanță că atât în cadrul procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 cât și în cadrul celei reglementate de O.U.G. nr. 83/1999 A. a menționat faptul că obiectul cererii sale este imobilul din orașul Sinaia, b-dul x nr. 59 (actual b-dul. x nr. 59) fiind demn de menționat și faptul că nu există dovezi privind contestarea deciziei nr. 2227/21.12.2009, sub aspectul pretinsei nesoluționări a cererii și cu privire la diferența de teren, pretinsă în cauza de față.

În atare context, recurenta reclamantă susține că, în realitate, cererea adresată Comisiei speciale de retrocedare, constituite în vederea aplicării O.U.G. nr. 83/1999 ar viza numai suprafața de 419 m.p., susținere contrazisă de conținutul cererii formulate de reclamanta însăși, aflată la dosar fond, din care rezultă fără putință de tăgadă că obiectul solicitării a fost restituirea imobilului aflat la adresa b-dul x nr. 59.

Coroborat cu faptul că solicitanta a anexat cererii de retrocedare actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov, concluzia Comisiei speciale de retrocedare, însușită ca atare și de prima instanță, în sensul că obiectul solicitării este identic celei promovate de A. prin cererea formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, este la adăpost de critică.

Prin urmare, respingând contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei nr. 823/21.07.2017, prima instanță nu a încălcat norma de drept material reprezentată de art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 ci, dimpotrivă, a făcut o corectă aplicare a acestuia, în contextul în care imobilul în discuție a făcut obiectul procedurii de restituire pe calea altei legi speciale.

În măsura în care recurenta reclamantă considera că prin decizia nr. 2227/21.12.2009 a fost rezolvată doar în parte cererea de retrocedare a imobilului din orașul Sinaia, b-dul x nr. 59 unica posibilitate de a obține dreptul pretins era aceea de a formula contestația prevăzută de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, neexistând niciun argument pentru a se considera admisibilă o nouă cerere de retrocedare cu același obiect, dar promovată în temeiul unei alte legi de reparație.

Față de aceste considerente recursul de față este apreciat ca fiind nefondat, urmând a fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 80 din 19 aprilie 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2020.