ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2116/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 10.01.2007 pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2007 reclamanții A. și B. au solicitat, în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. Sinaia, să se constate nevalabilitatea titlului statului și implicit al pârâtei asupra terenului de 1200 mp situat în Sinaia, str. x, urmând a fi obligată pârâta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie această suprafață precum și radierea dreptului de proprietate al pârâtei din cartea funciară și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 28.02.2007, reclamanții au depus precizare la acțiune, arătând ca obiectul acesteia îl reprezintă revendicarea suprafeței de 1200 mp teren prin compararea titlurilor de proprietate, deținute de aceștia și de pârâtă.

Pârâta S.C. C. S.A. Sinaia a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția necompetenței materiale a instanței și excepția inadmisibilității.

Prin sentința nr. 518/28.03.2007, Tribunalul Prahova a respins, ca neîntemeiate, excepția netimbrării acțiunii, excepția necompetenței teritoriale; a admis excepția de necompetență materială, invocată de pârâta S.C. C. S.A. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sinaia.

Prin decizia nr. 1009/15.10.2007, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul reclamanților împotriva sentinței mai sus arătate, a casat sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe, competentă să o soluționeze.

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. x/2007 la data de 05.11.2007, fiind repartizată spre soluționare conform Hotărârii nr. 350/02.11.2006 a CSM, completului inițial investit, nefiind necesară o nouă repartizare aleatorie.

Prin sentința nr. 523/15.02.2008, Tribunalul Prahova a respins cererea formulată, ca inadmisibilă, reținând că acțiunea în revendicare a fost formulată la 10.01.2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și emiterea dispoziției de restituire nr. 813/2005, care viza o altă suprafață de teren de 1200 mp.

Prin decizia nr. 217/29.09.2008, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul reclamanților împotriva sentinței mai sus arătate, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova.

Prin decizia nr. 8381/19.10.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul pârâtei împotriva hotărârii anterior menționate.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub același număr de dosar, la data de 22.12.2009.

La termenul de judecata din 25.05.2010, instanța a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri și interogatoriul societății pârâte și pentru pârâta proba cu înscrisuri.

La termenul de judecata din 20.06.2012, reclamanții au invocat excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/16.06.1994, eliberat de către Ministerul Turismului pentru terenul în litigiu proprietatea reclamanților, motiv pentru care instanța a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru considerentele arătate în încheierea de la data respectivă și a dispus înaintarea cauzei la Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea excepției astfel invocate.

Prin încheierea pronunțată la data de 09.10.2012 de către Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2012, s-a luat act de cererea reclamanților de renunțare la judecata excepției de nelegalitate mai sus arătate, iar la data de 16.01.2013 reclamanții au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, cerere încuviințată la termenul din 05.06.2013.

Reclamanții au formulat, la data de 19.03.2013, cerere completatoare de mărire a câtimii obiectului cererii, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. în sensul că înțeleg să revendice, prin compararea titlurilor, de la pârâta S.C. C. S.A., nu doar suprafața de 1200 mp, ci și suprafața de 414 mp (deci în total 1620 mp) despre care se face vorbire în dispoziția de restituire nr. 813/20.12.2005 emisă de Primăria orașului Sinaia-Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât la data de 20.02.2013 s-a pronunțat, de către ICCJ, decizia nr. 821, în dosar nr. x/2010, prin care s-a dispus admiterea recursurilor declarate de pârâta Primăria orașului Sinaia și intervenienții A. și B. împotriva deciziei nr. 195/A/28.06.2011 a Curții de Apel București, în sensul modificării deciziei atacate și respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 1278/19.12.2003 a Tribunalului Prahova.

La termenul de judecată din 05.06.2013, reclamantul A., personal, a arătat ca renunță la cererea completatoare de majorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată, înregistrată la data de 19.03.2013, deoarece a fost formulată din eroare.

La termenul din 06.08.2013, reclamanta B. personal a formulat, de asemenea, cerere de renunțare la cererea completatoare de majorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată, înregistrată la data de 19.03.2013.

La termenul de judecata din 26.02.2014, reclamantul A., personal, a precizat acțiunea, în sensul că suprafața revendicată este de 1200 mp și că din eroare a indicat inițial suprafața de 1600 mp. De asemenea, instanța a admis cererea reclamanților de suplimentare a probei cu înscrisuri.

Prin sentința nr. 2284/13.10.2014, Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea precizată; a obligat pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie suprafața de teren de 796 mp, situată în Sinaia, județul Prahova, ce face obiectul Dispoziției de restituire nr. 813/2005, emisă de către Primăria Sinaia și identificată conform schiței cadastrale anexă la aceasta dispoziție; a dispus, după rămânerea irevocabilă a hotărârii, rectificarea cărții funciare privind suprafața de teren de 796 mp situată în Sinaia, județul Prahova, ce face obiectul Dispoziției de restituire nr. 813/2005, emisă de Primăria Sinaia, identificată conform schiței cadastrale anexă la această dispoziție, în sensul că titulari ai dreptului de proprietate sunt reclamanții; a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței sus-menționate au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta S.C. C. S.A. Sinaia.

Prin decizia nr. 985/15.06.2015, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondate, apelurile.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.A. Sinaia să le lasă în deplină proprietate și pașnică posesie terenul în suprafață de 1200 mp situat în Sinaia, str. x.

Din acesta, suprafața de 796 mp a fost restituită în proprietate reclamanților, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 prin dispoziția de restituire nr. 813/30.12.2015 emisă de Primăria orașului Sinaia. Cu ocazia întabulării dreptului de proprietate în cartea funciară, s-a constatat prin referatul nr. x/01.08.2006 întocmit de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova, că terenul se suprapune în totalitate cu imobilul aparținând S.C. C. S.A. Sinaia, în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1990, certificat emis în baza H.G. nr. 834/1991.

În susținerea demersului lor judiciar, reclamanții au produs ca titlu de proprietate, pentru terenul în suprafață de 796 mp dispoziția de restituire nr. 813/2015 și actele de proprietate ale autorului acestora, D., anterior preluării abuzive a terenului în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950. Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punere posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Terenul este individualizat prin planul de situație anexă la decizie, întocmit de Primăria Sinaia-Compartiment Cadastru, având următoarele vecinătăți: la N pe o lungime de 57,61 m.l. cu terenul proprietatea E. și F. și de stat, teren ce face obiectul dosarului x/2004 aflat pe rolul Înaltei Curti de Casație și Justiție, la S pe o lungime de 60,68 m.l. cu proprietatea G., la E pe o lățime de 15,57 m.l. cu str. x, la V pe o lățime de 2,98+8,73 m.l. cu str. x.

Situația suprapunerii în totalitate acestui teren cu imobilul deținut de S.C. C. S.A., în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1990, imobil înscris în cartea funciară x Sinaia, reiese din referatul nr. x/1.08.2006 al Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova, care a refuzat avizarea documentației cadastrale până la reglementarea situației juridice de către organele competente .

Imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamanților, domnul D., conform actului de proprietate - Ordonanța de adjudecare nr. 851/26 ianuarie 1934- încheiată de Tribunalul Prahova, secția I, dosar nr. x/1933, completată cu declarația autentică a numitei H. din 12.03.1950 și făcea parte dintr-o suprafață mai mare de 4628 mp pe care se aflau construcțiile: vila I. și restaurantul cu vila mică.

Din proba cu înscrisuri administrată în cauză reiese că D. a înstrăinat în anul 1941 construcția denumită vila I., împreună cu terenul în suprafață de 1600 mp prin actul autentificat sub nr. x/30.06.1941 la Judecătoria Sinaia, iar în anul 1950, printr-un act sub semnătură privată, în baza căruia s-a emis sentința civilă 5118/29.10.1993, a înstrăinat suprafața de 1480 mp.

În consecință, din suprafața de teren rămasă în patrimoniul autorului comun, de 1548 mp (diferența până la 4628 mp) Orașul Sinaia, prin primar, a dispus restituirea în proprietate doar a suprafeței de 796 mp, aflat în administrarea Primăriei Sinaia, neafectat de detalii de sistematizare, restul suprafeței fiind ocupată de proprietățile vecine, inclusiv suprafața de 414 mp, identificată prin raportul de expertiză întocmită de expertul topo J. în dosar nr. x/2003, pe care Orașul Sinaia, prin primar, nu l-a putut restitui, în lipsa unei decizii definitive și irevocabile în dosarul nr. x/2004, aflat pe rol la ÎCCJ.

S-a întocmit de către Orașul Sinaia, prin primar și un protocol de predare - preluare al imobilului, urmând ca după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară de către notificatori, să se procedeze la punerea în posesie, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

În vederea înscrierii în cartea funciară a imobilului ce face obiectul Dispoziției de restituire nr. 813/2005 a fost întocmit memoriul tehnic justificativ însoțit de planuri cadastrale, înscrisuri aflate la dosarul inițial înregistrat. Imobilul a fost din nou identificat prin schițele cadastrale întocmite în vederea întabulării.

Pentru suprafața de 796 mp situată în Sinaia, str. x, apelanta - pârâtă S.C. C. S.A. Sinaia a produs, în dovedirea dreptului de proprietate, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/16.06.1994 emis de Ministerul Turismului în baza Legii nr. 15/1990 și HGR nr. 796/17.12.1992. În cuprinsul acestuia se menționează că suprafață totală de teren aflată în proprietatea societății C. S.A. este de 34.073,09 mp identificată prin anexa nr. 2 și planurile topografice cuprinse în anexele nr. 4 și 5 din documentația de stabilire și evaluare a terenurilor înregistrată sub nr. x/10.06.1994 la Oficiul de Cadastru Prahova.

În Centralizatorul suprafețelor din anexa 2 se atestă că suprafața de teren pe care se afla K. din str. x este de 2680,14 mp, aceasta fiind suprafața de teren totală intrată în proprietatea societății pârâte, la adresa indicată, prin procedura administrativă descrisă în precedent. Terenul este configurat pe schița de plan în documentația topografică întocmită pentru eliberarea certificatului de proprietate pentru obiectivul - K..

În ce privește dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, anterior perioadei regimului comunist, în mod întemeiat instanța de fond a avut în vedere adeverința depusă la 11.01.2008 emisă de către S.C. C. S.A. din care a rezultat că imobilul amplasat în Sinaia str. x a intrat în proprietatea statului ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950.

În acest sens, au fost depuse înscrisuri referitoare la modul de preluare de către stat a imobilului, de la autorul reclamanților, în speță fiind emisă la data de 16.03.1948 și o adresă de rechiziționare de la autorul D. a parterului vilei din Sinaia, Str. x.

Pârâta S.C. C. S.A. a procedat ulterior și la întocmirea documentației cadastrale pentru imobilul din str. x, suprafața totală măsurată fiind de 1193,35 mp.

Instanța de apel a reținut că în mod judicios instanța de fond, ca efect al comparării titlurilor de proprietate ale părților, a dat preferabilitate celui invocat de reclamanți, care se află în posesia titlului originar de proprietate, asupra imobilului de 796 mp, titlu reconfirmat cu efect retroactiv prin emiterea Dispoziției de restituire a dreptului de proprietate nr. x/2005. Titlul reclamanților provine de la proprietarul inițial, D., autorul reclamanților care obținuse bunul în condiții de legalitate, necontestat, în comparație cu titlul pârâtei S.C. C. S.A. Sinaia, care provine de la stat, în condițiile în care trecerea bunului în proprietatea statului a fost una abuzivă.

Neidentificarea terenului revendicat printr-o expertiză tehnică de specialitate nu se datorează culpei instanței de fond, ci lipsei de diligență a părților care, pe parcursul soluționării cauzei (din anul 2007 și până în prezent), nu au solicitat o astfel de probă. Pe de altă parte, imobilul pentru care s-a admis cererea de revendicare a fost identificat în schița de plan anexă la dispoziția de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001, iar faptul suprapunerii terenurilor a rezultat din referatul nr. x/1.08.2006 al Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova.

În ceea ce privește motivul de apel prin care se susține pe de o parte că decizia de restituire nu este eliberată de unitatea deținătoare a imobilului, în speță S.C. C. S.A. Sinaia, iar pe de altă parte că unitatea deținătoare nu poate fi obligată la restituirea dreptului de proprietate asupra imobilului întrucât a fost integral privatizată, astfel că nu se încadrează în dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că, potrivit mențiunilor din cuprinsul dispoziției de restituire, terenul figurează ca fiind în administrarea unității administrativ-teritoriale, Orașul Sinaia. Situația că acesta este cuprins și în patrimoniul societății comerciale S.C. C. S.A. Sinaia nu este de natură să invalideze dispoziția de restituire a dreptului de proprietate, mai ales că pârâta nu a formulat o cerere reconvențională prin care să solicite constatare nulității absolute a acesteia.

Referitor la motivul de apel suplimentar, prin care se afirmă că autorul comun al reclamanților a înstrăinat dreptul de proprietate asupra întregului teren dobândit prin Ordonanța de adjudecare nr. 851/26.01.1934, astfel că nu se justifică emiterea deciziei de restituire, instanța de apel a reținut că acesta reprezintă o cerere și o apărare nouă, formulată direct în apel, contrar dispozițiilor art. 292 și art. 294 C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Afirmația apelantei în sensul că în 1950, prin vânzare, ing. D. și-a înstrăinat întreaga proprietate, nemaiavând nicio parte din terenul adjudecat în anul 1934, tinde la lipsirea de efecte juridice a dispoziției de restituire a dreptului de proprietate nr. x, deși până la această dată nu s-a solicitat constatarea nulității absolute a acesteia (pe cale de cerere reconvențională). Or, câtă vreme este în ființă, aceasta face dovada deplină a dreptului de proprietate asupra terenului identificat în cuprinsul acesteia, cum s-a arătat anterior. Mai mult, la o temeinică analiză a înstrăinărilor succesive efectuate nu rezultă o asemenea situație și, în plus, numele autorului comun figurează în acte de preluare a unor imobile în proprietatea statului, Decretul nr. 92/1950 și adresa privind rechiziția, mai sus menționată.

Referitor la apelul reclamanților instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții A. și B. au investit instanța cu revendicarea suprafeței de teren de 1200 mp situat în str. x, compus din 796 mp pentru care există dispoziția de restituire nr. 813/20.12.2005 și 420 mp pentru care urma a se emite dispoziție suplimentară după definitivarea unui litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești, în prezent pronunțându-se o decizie favorabilă apelanților-reclamanți.

Astfel, prin decizia civilă nr. 821/20.02.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010, s-a respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1278/2003 a Tribunalului Prahova, sentință prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de E. și L. și a fost admisă cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată de A. și B..

Prin cererea principală se solicitase de către E. și L. anularea dispoziției nr. 50/4.03.2003 emisă de Primarul orașului Sinaia și restituirea în natură a terenului de 420 mp situat în Sinaia, str. x . Reclamanții din această cauză au intervenit în acest dosar cu motivarea că terenul le aparține, în calitate de succesori ai lui D., și au solicitat restituirea în natură a acestuia, ulterior precizându-și cererea ca fiind o cerere de intervenție accesorie, în favoarea pârâtei Primăria Sinaia.

În consecință, ca urmare a acestei decizii favorabile, reclamanții, așa cum în mod just arată instanța de fond, au posibilitatea de a se adresa Primăriei Sinaia pentru eliberarea unei dispoziții de restituire și a acestei diferențe de teren, de care se face vorbire în dispoziția de restituire nr. 813, ca fiind o parte din diferența până la 1548 mp.

Ei nu pot formula în mod direct acțiune în revendicarea acestei suprafețe de teren câtă vreme, de la adoptarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru a beneficia de măsurile reparatorii pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive a unor imobile, persoana îndreptățită trebuie să urmeze calea legii speciale.

Apelanții-reclamanți pretind că sunt titularii dreptului de proprietate și în ceea ce privește suprafața de 420 mp și că au dovedit acesta prin titlul lor originar (Ordonanța de adjudecare nr. 851/26.01.1934), dar, în lipsa titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 10/2001 prin care li se recunoaște cu caracter retroactiv calitatea de proprietari, nu corespunde realității afirmația că au dovedit că au această calitate în prezent.

Practic, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor de către stat și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

A aprecia că există posibilitatea pentru reclamanți de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității uzitării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate.

De altfel, decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, în procedura recursului în interesul legii, a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța de fond. Înalta Curte a reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din C. civ.. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997).

Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

Printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În speță nu se regăsește cazul de drept prezentat în cuprinsul deciziei, caz în care instanța de judecată, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, dispune ea în mod direct restituirea în natură a imobilului, întrucât în ipoteza prezentată calitatea de pârât o avea unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, ceea ce nu este cazul de față. De asemenea, această decizie privește competența instanței de a judeca pe fond contestația făcută de persoana îndreptățită împotriva deciziei/dispoziției de respingere a notificării sau a cererii de restituire formulate la instanță, în cazul în care entitatea deținătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut în art. 25 alin. (1) din aceeași lege, și nu acțiunea în revendicare îndreptată împotriva unui terț.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că, transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, "se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi".

Pe de altă parte, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond reclamanții nu au făcut dovada certă a faptului că și suprafața de aproximativ 420 mp este ocupată și deținută fără drept, în prezent, tot de către societatea pârâtă, acest aspect nefiind dovedit cu probele administrate în cauză, spre deosebire de suprafața de 796 mp, a cărei suprapunere cu terenul intabulat pe numele pârâtei rezultă chiar din refuzul OCPI de a înscrie dreptul reclamanților, înscris despre care s-a făcut mențiune anterior.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. pârâta S.C. C. S.A., formulând următoarele critici:

I. Instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a legii, respectiv a art. 480 C. civ., art. 2 alin. (2), art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) și art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. A arătat că în procedura de comparare a titlurilor, trebuia să se analizeze validitatea dispoziției de restituire nr. 813/2005, iar preferabilitatea acesteia trebuia cercetată prin prisma titlului vechi de proprietate și anume ordonanța de adjudecare nr. 851/1934. Dispoziția de restituire nu se bucură de o prezumție absolută de proprietate și nu poate avea întâietate în raport cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate. În situația în care s-ar fi stabilit că dispoziția de restituire este valabilă, ar fi trebuit analizată preferabilitatea titlurilor, provenind de la aceleași autor, în funcție de data acestora, cu atât mai mult cu cât una din părți, respectiv societatea se află în posesia acestuia.

II. Dispoziția de restituire nr. 813/2005 este nulă, fiind emisă cu neobservarea art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) și art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Respectiva dispoziție a fost interpretată greșit de instanțele fondului, iar motivarea cu privire la validitatea acesteia este străină de natura pricinii. A considerat că trebuia analizată legalitatea dispoziției și sub aspectul competenței de emitere (nu se poate restitui un imobil intabulat în CF în favoarea altei peroane) și sub aspectul calității de persoane îndreptățite (nu se poate restitui ceva ce autorul intimaților - reclamanți a vândut în întregime). Totodată Orașul Sinaia nu are calitatea de unitate deținătoare

III. Contrar celor reținute de instanța de apel, nulitatea dispoziției de restituire nu reprezintă o cerere nouă în apel și nu trebuia invocată pe calea unei cereri reconvenționale. Nulitatea a fost invocată ca o apărare de fond, ce poate fi ridicată, până la închiderea dezbaterilor, chiar înaintea instanței de recurs.

IV. În mod greșit instanța de apel a respins cererea de solicitare a probei cu expertiza topografică, cu nesocotirea dreptului său de proprietate, fiind încălcat și principiul nemijlocirii consacrat în art. 169 alin. (1) C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu titlu prealabil, intimații au arătat că recurenta reiterează aspecte de fapt și de drept ale pricinii deja invocate în fața instanței de apel, că sunt reiterate cereri noi invocate pentru prima dată în apel, care au fost reținute ca inadmisibile, fiind, implicit, inadmisibile și în recurs și că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este doar formal indicat, astfel încât această critică este lovită de nulitate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimații au arătat că instanța nu putea încălca sau aplica greșit un text abrogat (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 au fost aplicate corect, intimații făcând dovada că sunt moștenitorii autorului lor, D., precum și a faptului că acesta era proprietarul imobilului rechiziționat de Statul Român pentru armată încă din anul 1948 și naționalizat abuziv la 20.04.1950.

Art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 a fost aplicat corect, în baza înscrisurilor aflate la dosar, potrivit cărora pe de o parte, Dispoziția de restituire este complet motivată, este emisă de Primarul Orașului Sinaia- Comisia de aplicare a Legii 10/2001, iar pe de altă parte, terenul restituit în natură, era deținut de unitatea administrativ-teritorială, nu de S.C. C. S.A..

Recurenta invocă și pe calea recursului nulitatea Dispoziției de restituire nr. 813/20.12.2005, aspecte invocate pentru prima dată în fața instanței de apel.

Intimații au expus pe larg situația de fapt și au arătat că terenul restituit făcea parte din domeniul privat al unității administrativ teritoriale și nu din patrimoniul recurentei, iar Dispoziția nr. 813/20.12.2005 emisă de Primăria Sinaia este un act administrativ care nu a fost contestat niciodată și care a intrat în circuitul civil, în baza acesteia intimații stăpânind în fapt și în drept terenul restituit, fără a exista vreo tulburare din partea cuiva de la punerea în posesie și până în prezent.

Întabularea greșită a recurentei efectuată în anul 1999, a fost realizată în baza unui titlu (Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1990) prin care S.C. C. S.A. dovedea generic proprietatea asupra 34,073 ha teren în orașul Sinaia, fără ca din acesta să rezulte cu claritate și identificarea fiecărui amplasament în parte și fără a fi adusă măcar la cunoștința Primăriei Sinaia (proprietarul terenului la acel moment). Această întabulare nu este de natură a demonstra calitatea de proprietar asupra terenului în litigiu a recurentei în defavoarea unității administrativ teritoriale și, în final, în defavoarea intimaților, cu atât mai mult cu cât însăși legea permite compararea titlurilor și radierea întabulărilor eronate în urma unei hotărâri judecătorești care atestă că titlul preferabil aparține altui titular decât celui intabulat. Altfel spus, întabularea unui drept de proprietate, deși opozabil erga omnes. nu face dovadă deplină decât atâta vreme cât nu este contestat de cel care se pretinde adevăratul proprietar. Obiectul cauzei deduse judecății este tocmai acela de a se stabili cine este proprietarul terenului în litigiu raportat la titlurile deținute de părți, situație în care inclusiv instanța de apel a analizat modul cum recurenta a putut efectua întabularea acestui bun ce aparținea domeniului privat al localității și, de asemenea, cum și-a manifestat aceasta atributele de presupus proprietar.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate x/16.06.1994 eliberat de către Ministerul Turismului a fost obținut prin încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 1 din H.G. nr. 834/1991, prin fraudarea dispozițiilor legale (art. 20 din Legea nr. 15/1990 și art. 5 din H.G. nr. 834/1991), cu vătămarea dreptului de proprietate al persoanelor particulare, în speță, al intimaților, fiind parțial nelegal, în ceea ce privește suprafața de teren care aparține patrimoniului acestora. Contrar susținerilor recurentei, la momentul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu erau îndeplinite niciuna dintre condițiile necesare, prevăzute cumulativ, pentru obținerea acestuia, respectiv terenul nu se afla în patrimoniul societății, cum cere legea, și nici în administrarea sa, fiind, cel puțin în cazul terenului din prezenta acțiune, vechiul amplasament al proprietății autorului intimaților, evidențiat de facto în patrimoniul Primăriei Sinaia (ca proprietate privată a statului), motiv pentru care a și putut fi restituit, iar Prefectura Prahova a verificat și a validat această restituire. Pe de altă parte nu era îndeplinită nici condiția ca terenul să fie necesar desfășurării activității pentru că este vorba despre un teren intravilan liber, care nu a fost niciodată afectat vreunei activități specifice de turism și nici vreunei altfel de activități comerciale. Practic este un loc de casă și nu a fost niciodată nimic altceva, de la data dobândirii sale de către autorul intimaților și până în prezent

Mai arată intimații că instanța de apel a analizat și argumentat fiecare motiv de apel invocat de recurentă la acel moment, a arătat, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția adoptată și respectă dispozițiile art. 261 C. proc. civ., dar și dispozițiile art. 6 din CEDO.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., intimații arată că respingerea unei probe propuse ca nefiind utilă cauzei nu poate constitui o încălcare a principiului nemijlocirii.

Proba cu expertiză topografică solicitată utilă cauzei, având în vedere faptul că terenul în litigiu este identificat atât în planul de situație anexă la dispoziția de restituire nr. 813/2005, cât și în documentația topografică avută în vedere la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al recurentei, coroborate cu celelalte înscrisuri ale dosarului, mai cu seamă cu Referatul nr. x/1.08.2006 al Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova, care atestă faptul suprapunerii în totalitate a terenului intimaților cu cel al recurentei.

Pe parcursul judecății recurenta nu a solicitat o astfel de probă, astfel încât nu poate critica faptul de care ea însăși se face vinovată, pentru că, în realitate, echivalează cu a-și invoca propria culpă, iar necesitatea acestei probe este oricum discutabilă, în condițiile în care, cu ocazia formării și analizării dosarului constituit la Legea nr. 10/2001, Primăria Sinaia a dispus efectuarea unei expertize, loturile întregii proprietăți D. naționalizate fiind în mod clar evidențiate, în două loturi, pe baza înscrisurilor deținute de unitatea administrativ-teritorială, precum și a celor depuse de intimați.

La termenul de judecată din 11.11.2015, Înalta Curte a dispus suspendarea judecății recursului în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Prahova, în care s-a dovedit că recurenta-pârâtă a contestat valabilitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate emise în beneficiul intimaților-reclamanți, respectiv a Dispozitiei nr. 813/2005 și a protocolului de predare-primire subsecvent acesteia. Reluarea judecății a fost dispusă la termenul din 8.11.2023, la cererea ambelor părți și ca urmare a finalizării judecății dosarului care a prilejuit suspendarea, la același termen fiind dispusă introducerea în cauză și a moștenitorilor intimatului-reclamant A., urmare a survenirii decesului acestuia.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte apreciază caracterul întemeiat al recursului pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esență, reclamanții au dedus judecății o cerere de chemare în judecată în revendicare pe dreptul comun, a terenului în suprafață de 1200 mp situat în Sinaia, str. x și în rectificare de carte funciară, solicitând compararea titlurilor de proprietate deținute de părți asupra aceluiași bun imobil și recunoașterea preferabilității celui mai bine caracterizat, care le aparține. În acest sens, reclamanții s-au prevalat atât de Dispoziția de restituire nr. 813/30.12.2005 emisă de Primăria Orașului Sinaia în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care li s-a restituit în natură suprafața de 796 mp teren la aceeași adresă în calitate de succesori ai autorului lor D., cât și de actele de proprietate ale autorului, respectiv Ordonanța de adjudecare nr. 851/26 ianuarie 1934 a Tribunalului Prahova (transcrisă sub nr. x de Tribunalul Prahova) completată cu declarația autentică a numitei H. din 12 martie 1950, titluri pe care au înțeles să le opună celui înfățișat de pârâtă, constând în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/16.06.1994 emis de Ministerul Turismului pentru o suprafață totală de 1193,35 mp, dreptul de proprietate al acesteia fiind înscris în cartea funciară la x/2001.

Prin soluția de primă instanță, menținută în urma judecății din apel, acțiunea reclamanților a fost admisă în parte, în limita suprafeței de 796 mp teren restituită reclamanților prin Dispoziția nr. 813/2005, apreciindu-se că este preferabil titlul de proprietate invocat de reclamanți, care se află în posesia celui originar, ce a fost reconfirmat cu efect retroactiv în procedura Legii speciale nr. 10/2001, provenit de la autorul lor care obținuse bunul în condiții de legalitate și necontestat, anterior naționalizării, în comparație cu titlul pârâtei S.C. C. S.A. Sinaia care provine de la stat, în condițiile în care trecerea bunului în proprietatea statului a fost una abuzivă.

Cum situația suprapunerii în totalitate a acestui teren cu cel deținut în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1990 a reieșit din referatul nr. x/1.08.2006 al oficiului de Cadastru și Publicitate Prahova (care a refuzat avizarea documentației cadastrale a reclamanților), pârâta a fost obligată să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 796 mp.

În ceea ce privește restul suprafeței de teren până la totalul revendicat de 1200 mp (aproximativ 420 mp), s-a arătat că reclamanții nu pot formula în mod direct revendicarea câtă vreme vechiul drept de proprietate nu a fost confirmat în procedura Legii nr. 10/2001, ei neavând opțiunea între aplicarea legii speciale și dreptul comun în materia revendicării.

Criticile/cererile pârâtei din apelul formulat - cele prin care solicita identificarea terenului revendicat de reclamanți printr-o expertiză tehnică de specialitate ori prin care a invocat nulitatea Dispoziției nr. 813/2005 pentru lipsa calității de unitate deținătoare a Municipiului Sinaia și înstrăinarea întregului teren deținut de către autorul reclamanților D. prin actele de vânzare-cumpărare încheiate anterior naționalizării - au fost înlăturate fie ca apărări noi susținute direct în apel, fie pentru nerelevanța lor (spre exemplu, considerându-se că o identificare a imobilului revendicat se regăsește în schița anexă la dispoziția de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001).

Prin încheierea din 11.05.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Prahova în care S.C. C. S.A. Sinaia a solicitat constatarea nulității absolute a Dispoziției de restituire nr. 813/20.12.2005 și a protocolului de predare-primire din 2.06.2006, în esență, pentru motivele că beneficiarii acestor acte juridice, intimații-reclamanți A. și B., nu au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea terenului de 796 mp situat în Sinaia, județul Prahova, (autorul lor, D. înstrăinând întregul drept de proprietate pe care îl deținea prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.1941 și a actului de vânzare-cumpărare din 1.05.1950 constatat prin înscris sub semnătură privată), iar Orașul Sinaia nu are calitate de unitate deținătoare.

Prin cererile de repunere a cauzei pe rol formulate de recurenta-pârâtă la 16.06.2023 și de intimații-reclamanți la 5.07.2023 s-a adus la cunoștința instanței soluționarea definitivă a acestei cauze în sensul admiterii acțiunii prin sentința civilă nr. 3102/11.12.2020 a Tribunalului Prahova, menținută prin decizia civilă nr. 1177/20.04.2022 a Curții de Apel Ploiești, care a respins apelul pârâților persoane fizice ca nefondat, și prin decizia nr. 182/7.02.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a respins recursul ca tardiv declarat.

Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 3102/11.12.2020 a Tribunalului Prahova pronunțată în acest dosar nr. x/2015 și rămasă definitivă s-au stabilit cu autoritate de lucru judecat între părțile prezentei cauze următoarele:

a) că terenul deținut de autorul D. la adresa din str. x (dobândit în baza Ordonanței de adjudecare nr. 851 emisă de Tribunalul Prahova la data de 26.01.1934) a avut o suprafață totală de 3.570 mp (iar nu de 4.628 mp, premisă de la care s-a pornit în susținerea acțiunii în revendicare și pe care intimații reclamanți continuă să o susțină în cauză prin concluziile scrise depuse asupra recursului) și că a fost în întregime înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1941 (1.600 mp teren și vila I.) și prin înscrisul sub semnătură privată din 1.05.1950 (teren de 1.480 mp, din măsurători 1.894 mp, și construcție), astfel că la momentul naționalizării acesta nu mai deținea în proprietate nicio suprafață de teren din cea care a făcut obiectul Ordonanței de adjudecare nr. 851/1934.

b) că Dispoziția de restituire nr. 813/20.12.2005 emisă de Primăria Orașului Sinaia și protocolul de predare-preluare înregistrat sub nr. x/1.06.2006 sunt acte juridice nule absolut, fiind emise în beneficiul titularilor acestora (intimații-reclamanți din acțiunea în revendicare), deși nu aveau calitatea de persoane îndreptățite la restituire, autorul lor înstrăinând întregul drept la momentul naționalizării, în timp ce emitentul Orașul Sinaia nu avea calitatea de unitate deținătoare, astfel că nu putea emite legal dispoziție de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Aceste statuări ale instanțelor care au soluționat dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Prahova se impun prezentei judecăți în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, facilitând probațiunea în cadrul judecării cererii în revendicare, însă ele sunt obligatorii față de părțile litigante care sunt aceleași în ambele cauze, acționând cu forța unei prezumții absolute (iuris et de iure), potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ.

În lumina acestor dezlegări care se impun prezentei judecății cu forță obligatorie a lucrului dezlegat între aceleași părți, se dovedesc a fi întemeiate toate motivele de recurs formulate de pârâtă, atât cele care au susținut nelegalitatea soluției din apel pentru motivul nulității Dispoziției de restituire nr. 813/20.12.2005 (emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) și art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ceea ce s-a constatat în mod direct prin sentința civilă nr. 3102/11.12.2020 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă), cele care au criticat neîncuviințarea probei cu expertiza topografică ce ar fi permis identificarea terenurilor deținute de autorul reclamanților și de pârâtă și clarificarea situației bunului revendicat (aspect care s-a lămurit prin administrarea a două expertize topo în cursul judecării dosarului nr. x/2015 și care au avut o contribuție esențială la rezolvarea respectivului litigiu, a stabilirii situației dreptului litigios și a imobilului disputat), dar și cele prin care s-a invocat soluționarea cauzei cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 480 C. civ., art. 2 alin. (2), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) și art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Astfel fiind, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului și casarea deciziei atacate, dar și a sentinței apelate, considerentele ce au stat la baza pronunțării sentinței civile nr. 3102/11.12.2020 a Tribunalului Prahova și a deciziei civile nr. 1177/20.04.2022 a Curții de Apel Ploiești impunând reformarea în întregime atât a soluției date acțiunii în revendicare, cât și a argumentelor menite să sprijine soluția acesteia, urmare a clarificării situației dreptului de proprietate și a imobilului litigios asupra căruia s-a pretins că poartă acesta.

Astfel, nu doar că dezlegările definitive ale menționatelor acte jurisdicționale i-au lipsit pe reclamanți de unul din titlurile de proprietate exhibate în actuala procedură, respectiv Dispoziția nr. 813/20.12.2005, a cărei nulitate absolută au constatat-o, dar s-a stabilit cu putere obligatorie că, în realitate, reclamanții din prezenta cauză nu (mai) dețin niciun drept de proprietate asupra vreunui imobil de la actuala adresă din Sinaia, județul Prahova și aceasta întrucât la momentul naționalizării autorul lor, D., nu mai deținea în proprietate nicio suprafață de teren și nicio construcție din cele care au făcut obiectul Ordonanței de adjudecare nr. 851/1934 deoarece le înstrăinase anterior prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.1941 și prin înscrisul sub semnătură privată din 1.05.1950 a cărui valabilitate a fost confirmată prin sentința civilă nr. 5118/1993, rămasă definitivă, a Judecătoriei Câmpina. Prin urmare, intimații-reclamanți nu au nici calitatea de persoane îndreptățite la restituirea vreunei suprafețe de teren de la adresă în temeiul Legii speciale nr. 10/2001, suprafața de 796 mp ce a făcut obiectul Dispoziției nr. 813/2005 fiindu-le restituită în baza unui act juridic nul absolut. De asemenea, aceștia nu pot pretinde recunoașterea sau apărarea vreunui drept de proprietate nici în baza dreptului comun, prin prevalarea lor de titlul de proprietate originar (Ordonanța de adjudecare nr. 851/26.01.1934), așa cum, lipsit de orice fundament aceștia continuă să o facă prin concluziile scrise din recurs, de vreme ce acest titlu a devenit lipsit de efecte juridice, nemaifiind de actualitate deoarece atestă un drept și o situație juridică a bunului imobil la care se referă care, ulterior datei constituirii sale, au fost modificate substanțial în baza actelor juridice de dispoziție realizate de însuși autorul lor, după cum, cu titlu obligatoriu între părți s-a stabilit în urma judecării dosarului nr. x/2015

Singurul titular al unui drept de proprietate legal constituit la adresa din Sinaia, str. x este recurenta-pârâtă, devenită proprietar în baza Legii nr. 15/1990, drept atestat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/16.06.1994 emis în baza H.G. nr. 834/1991 care poartă asupra terenului în suprafață de 1.193,35 mp și care a fost înscris în CF nr. x Sinaia încă din 26.11.2001.

Asupra legalității constituirii dreptului de proprietate al recurentei-pârâte - pe care, de asemenea, au continuat să o conteste intimații-reclamanți, pretinzând că au invocat prin întâmpinarea la recurs excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate ca fiind emis cu încălcarea art. 1 din H.G. nr. 834/1991, prin fraudarea Legii nr. 15/1990, art. 5 din H.G. nr. 834/1991 și cu vătămarea dreptului de proprietate al particularilor (uitând că la judecata excepției în cauză, invocată în fața primei instanțe din actuala procedură, au renunțat, așa cum rezultă din încheierea din 9.10.2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a contencios administrativ și fiscal dată în dosar nr. x/2012) - există, de asemenea, statuări ale instanțelor ce au soluționat dosar nr. x/2015, în fața cărora s-a invocat aceeași excepție de nelegalitate parțială a certificatului seria x nr. x/16.06.1994 ce constituie titlul pârâtei, dezlegările acestora opunându-se intimaților-reclamanți cu forță obligatorie și fără posibilitatea de a mai fi reluată chestiunea în cauză ori de a fi contrazisă sub aspectul dezlegării dată acesteia.

Persistența intimaților-reclamanți în a-și susține poziția procesuală inițială, cu ignorarea completă a judecății înfăptuite în dosarul nr. x/2015 (care li se opune însă cu forță obligatorie, independent de voința lor ori de refuzul de a accepta rezultatul procesului), sub pretextul că sentința civilă nr. 3102/11.12.2020 a Tribunalului Prahova și decizia civilă nr. 1177/20.04.2002 a Curții de Apel Ploiești ar încălca autoritatea de lucru judecat provizorie a hotărârilor pronunțate în actualul litigiu vizând revendicarea denotă o denaturare completă a regulilor relative la efectele hotărârilor judecătorești ale acțiunilor în nulitatea actelor juridice în raport cu cele care dezleagă acțiuni în revendicare.

Premisa acțiunii în revendicare, astfel cum a fost ea judecată în fond și apel prin hotărârile de a căror autoritate de lucru judecat relativă se prevalează intimații-reclamanți, a fost aceea a existenței a două titluri de proprietate deopotrivă valabile, ce purtau asupra unuia și aceluiași bun, impunându-se compararea lor și recunoașterea preferabilității celui mai bine caracterizat.

Judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. tocmai întrucât părțile au înțeles să-și conteste (reciproc) titlurile exhibate, la inițiativa pârâtei și pe cale principală în dosar nr. x/2015 și la inițiativa reclamanților dar pe cale incidentală în cadrul aceluiași dosar (prin invocarea excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/16.06.1994), devenind întrunite condițiile aplicării acestei norme întrucât, în mod evident, dezlegarea pricinii în revendicare avea să atârne "în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți", respectiv a dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Prahova. În mod logic, dezlegarea acestei cauze avea să influențeze, așa cum s-a arătat în cele de mai sus, soarta dar și premisele de soluționare a acțiunii în revendicare.

Astfel, prin constatarea nulității Dispoziției nr. 813/2005 care a avut la bază dezlegarea jurisdicțională clară și neechivocă în sensul că "la momentul aplicării decretului de expropriere nr. 92/1950 D. (autorul pârâților) nu mai deținea în proprietate nicio suprafață de teren din terenul dobândit prin ordonanța nr. 851/1934", s-au schimbat cu totul premisele soluționării acțiunii în revendicarea de față, dovedindu-se că acțiunea a fost promovată de persoane care nu dețin niciun drept asupra imobilului revendicat și care, în demersul lor, exhibă un vechi titlu de proprietate care nu mai produce niciun fel de efecte.

Autoritatea de lucru judecat a sentinței și deciziei pronunțate în prezenta cauză au fost - așa cum arată și reclamanții - una relativă și provizorie care însă nu a fost confirmată, existența și valoarea sa de reper jurisdicțional asupra lucrului judecat fiind condiționate de o atare confirmare.

Așadar, legătura de determinare es