ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 182/2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 22 iulie 2015 pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și Orașul Sinaia, prin primar, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a dispoziției de restituire nr. 813/20.12.2005 a imobilului teren situat în Sinaia, județul Prahova, având suprafața de 796 mp, dispoziție emisă de primarul orașului Sinaia, precum și a protocolului de predare preluare din 02.06.2006.

La data de 09 octombrie 2015, reclamanta a depus precizare la acțiune, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a Dispoziției de restituire nr. 813/20.12.2005 a imobilului - teren situat în Sinaia, județul Prahova, având suprafața de 796 mp, dispoziție emisă de primarul orașului Sinaia, precum și a protocolului de predare-preluare din 02.06.2006, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) și art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în forma avută la data emiterii dispoziției de restituire).

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 3102 din 11 decembrie 2020, Tribunalul București a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâții persoane fizice, ca neîntemeiată; a respins excepția de nelegalitate parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria x nr. x/16.06.1994, ca neîntemeiată; a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., și Orașul Sinaia, prin primar, și, pe cale de consecință, a constatat nulitatea absolută a Dispoziției de restituire nr. 813/20.12.2005, cât și a protocolului de predare-preluare din 02.06.2006, înregistrat la Primăria Sinaia sub nr. x/01.06.2006; a luat act că reclamanta înțelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în apel:

Prin decizia nr. 1177 din 20 aprilie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâții C., D. (moștenitoare a defunctului B.), E. (moștenitor al defunctului B.) și F. (moștenitor al defunctului B.) împotriva sentinței civile nr. 3102 din 11 decembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. și cu intimatul-pârât Orașul Sinaia, prin primar, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1177 din 20 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, au declarat recurs pârâții D., E., F. și C..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 01 august 2022, sub nr. x/2015, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au arătat că hotărârea atacată este nulă, fiind dată cu nerespectarea regulilor de procedură, sancționate cu nulitatea prevăzută de art. 175-176 C. proc. civ.

În această privință, sub un prim aspect, au susținut că instanța de apel a soluționat eronat motivul de apel prin care au criticat faptul că judecătorul fondului a încălcat și aplicat eronat dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ. interpretat per a contrario raportat la art. 435 C. proc. civ., reținând efectele sentinței civile nr. 5118/29.10.1993, pronunțate de Judecătoria Câmpina în dosarul nr. x/1993, prin care s-a admis acțiunea în constatarea dreptului de proprietate, reținându-se că reclamantul Ionașcu este proprietarul imobilului ce a făcut obiectul acelui litigiu, nu le este opozabilă acestora și nici autorilor lor, întrucât nu au fost părți în acel proces, având forța probantă a unui înscris, un fapt juridic, care poate fi combătut cu orice mijloc de probă, legea permițând expres proba contrară.

Astfel, terții au latitudinea să combată mijlocul de probă care vine să demonstreze fată de ei un fapt juridic, pot adopta în fața opozabilității unei hotărâri, o atitudine activă, prin care să înlăture efectele acesteia, demonstrând că ei sunt adevărații proprietari, iar nu cel în favoarea căruia a fost pronunțată hotărârea, însă în situația în care ambele părți prezintă hotărâri judecătorești în sprijinul dreptului lor de proprietate (obținute în contradictoriu cu alte persoane), pentru a stabili cine are câștig de cauză în cadrul unui astfel de proces, urmează a se examina fundamentul (izvorul) dreptului fiecăreia dintre părți.

Sub un alt aspect al nulității sentinței apelate, au invocat în apel că, în mod eronat, prima instanță a aplicat dispozițiile art. 430 - 431 C. proc. civ. reținând că dreptul de proprietate al reclamantei ar fi fost confirmat definitiv și prin decizia civilă nr. 1732/06.06.2019, pronunțată de Curtea de apel Ploiești în dosarul nr. x/2017, decizie care se impune cu autoritate de lucru judecat în condițiile în care în acel litigiu au figurat aceleași părți, ca și cele din prezenta cauză, judecătorul fondului ignorând autoritatea de lucru judecat provizorie, conform art. 430 alin. (4) C. proc. civ. a sentinței civile nr. 2284/2014 a Tribunalului Prahova și a deciziei civile nr. 985/15.06.2015 a Curții de Apel Ploiești, pronunțate în dosarul nr. x/2007, prin care s-a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de S.C. A. în acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, unde, pe cale incidentală, s-a analizat și valabilitatea titlurilor.

Cu privire la decizia civilă nr. 1732/06.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a arătat că instanța a dat o soluție pe excepție, iar nu pe fondul cauzei, și aceea eronată, deoarece încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2284/2014 a Tribunalului Prahova și a deciziei civile nr. 985/15.06.2015 a Curții de Apel Ploiești, întrucât pleacă de la o premisă eronată, anume că în cartea funciară este intabulată societatea A., aspect suficient pentru instanța de apel ca să justifice că recurenții-reclamanți nu ar avea calitate procesuală activă, ignorând nelegal efectul pozitiv al autorității de lucru judecat din hotărârile menționate și chiar scopul acelui proces în revendicare prin compararea titlurilor; soluția fiind dată pe excepție aveau deschisă calea unei noi acțiuni pentru acea suprafață de teren, alta decât cea din prezenta cauză.

Au precizat că obiectul și cauza acelui proces sunt diferite. Sub aspectul obiectului, pretenția materială concretă ce intră în componența acestui element l-a constituit suprafața de 414 m.p. situat în Sinaia, județul Prahova, alta decât suprafața în litigiu din prezenta cauză, respectiv cea despre care în dispoziția nr. x/2015 se face vorbire că nu poate fi restituită mai înainte de finalizarea litigiului ce exista la acel moment asupra ei, prin decizia nr. 821/20.10.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2010

Cu referire la cauza acelui proces, au susținut că în dosarul nr. x/2017 reclamanții solicitând UAT Sinaia să dispună emiterea unei dispoziții privind restituirea acelei suprafețe în temeiul Legii nr. 10/2000, pe când, în prezentul litigiu, reclamanta A. S.A. solicită anularea dispoziției nr. 813/2015; în acel dosar judecata s-a desfășurat inițial între B. și G. și Orașul Sinaia, prin primar, iar ulterior a formulat cerere de intervenție accesorie societatea A., cerere de intervenție care a fost respinsă definitiv.

Au precizat că pretenția materială ce intră în componența obiectului cererii reclamanților în revendicare este aceeași cu cea din prezentul litigiu, anume suprafața de 796 mp, restituită prin dispoziția nr. x/2005 de către Primăria Sinaia, existând identitate de chestiune litigioasă și de părți între reclamanta S.C. A. din prezentul litigiu cu pârâta din acțiunea în revendicare, precum și între reclamanții din acțiunea în revendicare: reclamanții, prin autorul lor, B. și C., pârâții din prezentul litigiu, așa încât efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2284/2014 a Tribunalului Prahova și a deciziei civile nr. 985/15.06.2015 a Curții de Apel Ploiești se impuneau în cauză în temeiul art. 431 alin. (2) raportat la art. 430 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, prin cele două hotărâri, au avut câștig de cauză în acțiunea în revendicare prin compararea de titluri, în contradictoriu cu reclamanta din prezenta cauză, stauându-se între altele și calitatea reclamanților de persoană îndreptățită la restituirea terenului de 769 mp situat în Sinaia, str. x. județul Prahova, ca și faptul că titlul reclamantei A. din prezenta cauză este nevalabil, fiind obținut de la un neproprietar - Statul Român.

Or, aceste aspecte intrate în autoritatea de lucru judecat, chiar provizorie, se impuneau obligatoriu pentru judecătorul de primă instanță din prezentul litigiu, aceste rețineri nemaiputând fi contrazise; ca efect al autorității de lucru judecat, instanța de fond trebuia să plece de la aceste constatări și să soluționeze cauza în continuare, ținând cont de alte aspecte și apărări, fără să încalce autoritatea de lucru judecat.

Inclusiv instanța de apel a interpretat și aplicat eronat normele instituției autorității de lucru judecat ce presupune existența identității de părți și cea de chestiune litigioasă, adică o strânsă legătură între obiectul și cauza celor două procese, iar nu existența unei triple identități de părți, obiect și cauză, cum e necesar la efectul negativ al autorității de lucru judecat.

Sub un alt aspect, au susținut că instanța de apel a ignorat și alte norme procedurale din materia instituției autorității de lucru judecat, respectiv art. 430 alin. (1) și (4) C. proc. civ., în sensul în care autoritatea de lucru judecat, chiar provizorie, ea există câtă vreme nu a intervenit o altă hotărâre judecătorească, care să schimbe soluția, ceea ce înseamnă că acest efect al hotărârilor nu poate fi ignorat doar pe motiv că mai există și o a treia cale de reformare, după cum nu poate fi ignorat faptul că dosarul având ca obiect acțiunea în revendicare este suspendat, cum a susținut în mod constant intimata.

Suspendarea judecății este un indicent procedural care întrerupe temporar judecata, dar care nu afectează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat provizorii al hotărârilor deja pronunțate, dimpotrivă, acest efect continuă să se producă și ar înceta doar în ipoteza în care, după reluarea judecății, soluția din recurs s-ar schimba, fapt care nu poate fi previzionat la acest moment.

Au precizat că în litigiul în revendicare au invocat drept titlul originar de proprietate - Ordonanța de adjudecare nr. 851/1934, iar ca act cu caracter recognitiv dispoziția de restituire nr. 813/2005, care le-a reconfirmat cu caracter retroactiv și, în mod irevocabil, titlul originar de proprietate (a se vedea decizia nr. 985/15.06.2015 a Curții de Apel Ploiești).

În consecință, este greșită reținerea că "nici în situația în care hotărârea 2284/2014 a Tribunalului Prahova ar avea caracter definitiv nu s-ar pune problema de autoritate de lucru judecat, cu atât mai puțin ea ar putea interveni in situația în care dosarul nu este soluționat definitiv", atât din perspectiva că ceea ce se invocă este efectul pozitiv, iar nu cel negativ al autorității de lucru judecat, cât și aceea că, în realitate, chiar în ipoteza anulării dispoziției de restituire nr. 813/2005, soluția din acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor nu se schimbă, câtă vreme preferabilitatea se fundamentează pe Ordonanța de adjudecare nr. 851/1934 (titlul originar), iar nu pe actul recognitiv.

Este de observat faptul că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al celor două hotărâri din acțiunea în revendicare se impune ca un dat juridic în prezenta cauză în care recurenții-pârâți contestă, pe cale incidentală, titlul de care se prevalează S.C. A. în exercitarea prezentei acțiuni și prin care își justifică calitatea procesuală activă și interesul de a acționa.

Astfel, reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat este de natură a schimba soluția pronunțată în prezenta cauză; chiar dacă Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat recursul intimatei până la soluționarea prezentei cauze, aceasta nu înseamnă că eventuala anulare a acesteia poate schimba ceea ce deja s-a reținut de către ambele instanțe de fond, și anume preferabilitatea titlului originar de proprietate - Ordonanța de adjudecare nr. 851/1934; în soluționarea incidentului procedural de suspendare facultativă a judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție nu putea analiza impactul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat provizorii al hotărârilor deja pronunțate și nici eventuale alte incidente procedurale (excepții), rezumându-se să aprecieze sumar oportunitatea suspendării până la verificarea validității contestate a dispoziției de restituire, chiar dacă nu pe acest act se fundamenta soluția deja pronunțată.

Redând din considerentele hotărârii atacate, cu privire la pretinsa autoritate de lucru judecat a deciziei nr. 1732/2019 a Curții de Apel Ploiești, reținută de instanța de apel, au precizat că hotărârea respectivă este una dată pe excepția lipsei calității procesuale pasive a Orașului Sinaia, iar nu pe fond, și viza o altă suprafață de teren de 414 mp, instanța de apel plecând de la premisa eronată că intimata A. este proprietar, întrucât și-a intabulat Certificatul de atestare a dreptului de proprietate în cartea funciară, deși cererea în revendicare prin comparare de titluri a avut la bază faptul că, după obținerea dispoziției de restituire la Legea nr. 10/2001, nu și-au putut intabula dreptul lor, întrucât în cartea funciară figura A., iar la data pronunțării acestei decizii, existau deja cele două soluții favorabile recurenților, din acțiunea în revendicare.

După cum au susținut și prin motivele de apel, judecătorul fondului s-a raportat la sentința civilă nr. 5118 din 29 octombrie 1993, reținând că se impune cu autoritate de lucru judecat contra părții căreia nu îi este opozabilă, fapt ce a condus la soluționarea eronată a cauzei pe fond, pe de o parte, prin însușirea de către instanțe a concluziei eronate a raportului de expertiză administrat în cauză, criticat de recurenți atât în prima instanță, cât și în apel, potrivit căruia nu ar mai fi existat nicio suprafață de teren după cele două vânzări din marginile suprafeței inițiale a autorului recurenților H., deși în realitate terenul de cca. 1.200 mp dintre cele două suprafețe vândute există și astăzi, reprezentând restul proprietății, fiind restituit parțial prin Dispoziția nr. 813/2005, iar recurenții se află în posesia acestuia. Mai mult, în dosarul de revendicare prin comparare de titluri, li s-a dat câștig de cauză atât în primă instanță, cât și în apel.

Pe de altă parte, a condus la confuzia dintre suprafața de teren de 1480 mp, care a făcut obiectul sentinței civile nr. 5118/1993, cea de 414 mp, care a făcut obiectul altui dosar, și cea de 796 mp din prezentul dosar, precum și la confuzia dintre faptul că, dacă în privința terenului de 1480 mp, care a făcut obiectul sentinței civile nr. 5118/1993, aceasta s-a aflat cândva în posesia S.C. A., în privința celor 706 mp, intimata S.C. A. ar fi avut și posesia celor 796 mp, deși, în realitate, asupra acestei suprafețe nu a avut niciodată posesia și nici vreun alt drept, confuzii pe baza cărora prima instanță de fond a concluzionat că Orașul Sinaia nu avea calitatea de unitate deținătoare și nu putea emite dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001.

În plus, tot ca o critică adusă nerespectării normelor procedurale ce atrag sancțiunea nulității deciziei atacate, au apreciat că instanța de apel nu a soluționat excepția inopozabilității sentinței civile nr. 5118/1993, invocată explicit prin motivele de apel, deoarece, deși reia în motivare o parte din argumentele teoretice prezentate chiar de apelanți, nu există o soluție explicită asupra acesteia.

Sub un alt aspect al nulității sentinței apelate, au învederat faptul că instanța de apel, în mod greșit, a respins critica referitoare la soluționarea eronată a excepțiilor procesuale, respectiv excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes, făcând o interpretare și-o aplicare eronată a normelor procedurale, raportându-se la considerentele deciziei atacate cu privire la reținerea neatacării încheierii prin care s-au soluționat excepțiile menționate, deși o atare solicitare a fost formulată prin cererea de apel.

Totodată, au susținut că instanța de apel a prezentat o motivare pur teoretică, fără nicio legătură cu critica formulată în apel, prin care au arătat că soluționarea excepției lipsei calității procesuale active și a excepției lipsei de interes în exercitarea acțiunii în nulitate depindeau în cauză de soluționarea excepției de nelegalitate a actului administrativ ce constituie pretinsul titlu al intimatei și de probele ce trebuie administrate pe fond, pentru soluționarea simultană atât a excepției de nelegalitate, cât și a celor două excepții procesuale, probele fiind comune.

Argumentul avut în vedere de recurenți a fost acela că eventuala admitere a excepției de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate al intimatei, echivala cu faptul că aceasta nu mai justifica niciun titlu asupra terenului în litigiu, iar, de aici, nici calitatea de persoană interesată, potrivit legii, adică, nu justifica nici interesul de a acționa, nici calitatea procesuală activă.

În condițiile în care partea adversă invocă în limine littis nevalabilitatea respectivului titlu și excepțiile procesuale ce sunt consecințe ale inexistenței titlului, în asemenea situații, este prematur și neprocedural ca instanța să se pronunțe asupra excepțiilor invocate, mai înainte de a se verifica în cadrul cercetării judecătorești și a dezbaterilor finale, dacă titlul ce ar justifica calitatea procesuală și interesul există sau nu există.

Or, judecătorul fondului, pronunțăndu-se asupra excepțiilor procesuale mai înainte de administrarea probelor ce tindeau la dovedirea inexistenței titlului și, simultan, la dovedirea temeiniciei excepțiilor procesuale, aceasta a echivalat cu o antepronunțare asupra excepției de nelegalitate, ce nu putea fi soluționată decât prin hotărârea de dezinvestire, iar în final s-a și dovedit că această din urmă excepție a fost respinsă prin hotărâre, întărind ideea că soluția era deja concepută de instanță, mai înainte de finalizarea cercetării judecătorești.

În opinia recurenților, excepția de nelegalitate este întemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții de validitate a actului administrativ, iar temeincia acesteia, dacă ar fi fost corect soluționată, ar fi condus la admiterea excepțiilor procesuale invocate și la respinserea acțiunii în nulitate în temeiul excepției lipsei de interes, care are prioritate.

Față de aceste aspecte, au apreciat că motivarea instanței de apel asupra acestei chestiuni este eronată și dată cu neobservarea normelor procedurale ale art. 248 alin. (2) și (4) C. proc. civ. și ale art. 176 pct. 6 C. proc. civ., care califică drept nulități necondiționate de vătămare pe cele derivate din nerespectarea unor cerințe extrinseci actului de procedură.

Au precizat că, prin motivul al doilea de apel, au arătat că hotărârea este nemotivată, fiind dată cu nerespectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., situația de fapt reținută de instanță nefiind cea reală și reflectată de ansamblul probator al dosarului; în plus, hotărârea cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de nulitate a sentinței constatat de instanța de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv ce poate fi invocat muttatis mutandis și pe calea apelului, pentru a nu mai fi necesar ca partea interesată să dovedească existența unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. De asemenea, trebuie amintit că și acest motiv de apel este de ordine publică și atrage soluția anulării hotărârii și a trimiterii cauzei spre rejudecare.

Sub acest aspect, au reiterat și în recurs, cu raportare la decizia recurată, neanalizarea conținutului tuturor înscrisurilor, inclusiv a hotărârilor judecătorești aflate la dosarul cauzei, pentru a stabili utilitatea și caracterul determinant al acestora în privința atragerii unei alte soluții decât cea pronunțată, fapt care a condus la stabilirea unei alte situații de fapt eronate, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii nepermițând exercitarea controlului judiciar de către instanța de apel, sens în care au apreciat că se impune anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanța s-a raliat poziției reclamantei, dar nu pe baza unor raționamente proprii, ci exclusiv pe baza susținerilor părții adverse, aceleași susțineri fiind făcute de reclamanta S.C. A. și în dosarul civil nr. x/2007, în care s-au pronuțat sentința civilă nr. 2284/2014 a Tribunalului Prahova și decizia civilă nr. 985/15.06.2015 a Curții de Apel Ploiești, acolo fiind înlăturate cu autoritate de lucru judecat (provizorie).

Or, motivarea instanței, induce ideea falsă că fostul teren proprietate a lui H. nu ar fi fost un singur lot, ci două loturi, separate între ele, de terenul în litigiu, ceea ce este nereal, făcând trimitere la concluziile scrise, prin care au prezentat schița sintetică, arătând că din terenul total (fosta proprietate H.), mărginit de două vecinătăți fixe: str. x și str. x pentru întreaga proprietate, din care s-au realizat vânzări pe exteriorul celorlalte două vecinătăți, stânga și dreapta, a rămas în mod evident suprafața din mijloc, evidențiată de Dispoziția de restituire în natură nr. 813/20.12.2005, ca având o suprafață totală de 1.210 mp, din care 796 mp liberă și 414 mp ce făcea obiectul urnii litigiu în curs de soluționare, restituirea dispunându-se pentru cei 796 mp, teren liber și nesupus vreunui litigiu.

Au precizat că sentința apelată conține inclusiv motive străine de cauză, fără a le verifica cu probele dosarului, menționând cu titlu de exemplu: reținerea sentinței civile nr. 5118/29.10.1993 și a efectelor acesteia pronunțată de Judecătoria Câmpina în dosarul civil nr. x/1993 în care s-a judecat societatea A. cu familia I., hotărârea care ne este inopozabilă recurenților, care se judecă cu J. într-o acțiune în nulitatea actului de vânzare sub semnătură privată a terenului de 1480 mp, ce a făcut obiectul constatării în sentința nr. 5118/29.10.1993; reținerea eronată a faptului că S.C. A. ar fi continuatoarea unității de stat întreprinderile Economice Sinaia ca și reținerea eronată a incidenței H.G. nr. 1041/1990 privind înființarea societăților comerciale pe acțiuni în turism, unde nu se face nicio referire la A. Sinaia și nici la imobilul din str. x din Sinaia; instanța a ignorat și efectul deciziei nr. 821/20.10.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2010 (fostul nr. 7775/2004), prin care în mod irevocabil, cu autoritate de lucru judecat, Orașul Sinaia, K. și J., instanțele au stabilit că nu au relevanță dimensiunile laturilor trecute în actul de vânzare, ci suprafața trecută efectiv ca fiind cea vândută, anume 1.480 mp.

Au mai învederat reținerea eronată, contrar probelor dosarului, că terenul în litigiu (796 mp) ar fi fost bun din patrimoniul societății comerciale A. la data înființării sale și că ar fi deservit L. din Sinaia, reținerea eronată a concluziilor expertului - parte M., străină de toate celelalte concluzii ale celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză și de înscrisurile dosarului, dar contrazise și de evidența de la fața locului.

Astfel, terenul în litigiu nu se afla în patrimoniul Orașului Sinaia la data restituirii prin Dispoziția nr. 813/2015 și, ca atare, nu avea calitate de unitate deținătoare astfel că nu putea emite dispoziție în temeiul Legii 10/2000, ignorând cele atestate chiar de Dispoziția nr. 813/2000 și a validării Prefectului, în urma verificărilor proprii, precum și o serie de înscrisuri relevante: adresele nr. x/09.11.2015, procesul-verbal din 10.01.1959 și Deciziunea nr. 6608/10.01.1959, din care rezultă că naționalizarea imobilului de la H. a avut loc prin Decretul Lege nr. 92/20.05.1950, iar ulterior, prin Decizia nr. 6608/10.01.1959, acesta a fost dat în administrarea Comitetului Provizoriu și al întreprinderii de gospodărie comunală de pe raza administrativă a orașului Sinaia. Terenul a rămas în administrarea orașului Sinaia, până la momentul restituirii prin Dispoziția nr. 813/20.12.2005, nemaiexistând nici un alt act administrativ de transfer al dreptului de administrare în favoarea altor unități economice de pe raza orașului Sinaia.

De altfel, acest aspect a fost statuat și constituie un aspect pozitiv a puterii de lucru judecat, pe cale incidentală, în nenumărate hotărâri definitive și irevocabile, unele existente la dosarul prezentei cauze.

Mai mult, chiar în acest dosar, pârâtul Orașul Sinaia, prin primar, a formulat adrese prin care arată că terenul în litigiu din str. x, orașul Sinaia, județul Prahova se află în proprietatea și administrarea orașului Sinaia.

Or, instanța de apel nu a analizat și nu a coroborat deloc înscrisurile aflate la dosar pe care ne-am bazat apărările, chiar dacă acestea aveau o forță probantă mai mare decât expertiza solicitată și întocmită pro causa de reclamantă, nejustificând nici de ce a înlăturat aceste apărări și cererile noastre, încălcând astfel norma imperativă a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil.

Prin nemotivarea hotărârii, li s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre reiudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție.

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., acesta este invocat în subsidiar față de critica similară tratată la motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru ipoteza în care se apreciază că acest motiv de recurs nu se referă doar la efectul negativ al autorității de lucru judecat (excepția autorității de lucru judecat), ci are în vedere și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, precizând că nu se mai impune realuarea argumentelor prezentate în cadrul acelui motiv de casare.

Au invocat nelegalitatea hotărârii sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a legii substanțiale, cu atât mai mult cu cât s-a făcut aplicarea legii la o altă situație de fapt decât aceea reflectată în mod evident de probatoriul administrat.

Sub acest aspect, au învederat soluționarea eronată a excepției de nelegalitate (parțială) a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate x/16.06.1994 eliberat de către Ministerul Turismului, invocată prin precizările de la termenul din data de 09 octombrie 2016.

Au invocat pe cale incidentală, ca mijloc de apărare, excepția de nelegalitate a pretinsului titlu al intimatei, urmând ca instanța civilă să verifice legalitatea actului administrativ unilateral, care constituie titlul invocat de reclamantă, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Au precizat că în mod eronat s-a respins această excepție ca neîntemeiată, de către ambele instanțe de fond, în condițiile motivele de nelegalitate rezidă în încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 1 din H.G. nr. 834/1991, prin fraudarea dispozițiilor legale (art. 20 din Legea nr. 15/1990 si art. 5 din H.G. nr. 834/1991) cu vătămarea dreptului de proprietate al recurenților, în ceea ce privește suprafața de teren care aparține patrimoniului acestora.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate x/16.06.1994 eliberat de către Ministerul Turismului, a fost obținut în baza dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991, care prevăd că societățile comerciale cu capital de stat pot obține titlu pentru atestarea dreptului de proprietate asupra terenurilor dacă îndeplinesc două condiții cumulative și anume: terenul pentru care se solicită atestarea să fie evidențiat în patrimoniul societății care solicită eliberarea titlului; terenul pentru care se eliberează certificatul de atestare a dreptului de proprietate să fie necesar desfășurării activității conform obiectului de activitate al societății în cauză.

Nici la momentul înființării societății A. în temeiul Legii nr. 15/1990 și nici la momentul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate reclamanta nu îndeplinea niciuna dintre condițiile necesare, prevăzute cumulativ, pentru obținerea acestuia, însă, oricum, ar fi suficientă și neîndeplinirea unei singure condiții pentru a se constata nelegalitatea.

Terenul nu se afla în patrimoniul societății, cum cere legea, și nici în administrarea sa, vechiul amplasament al proprietății autorului recurenților, era evidențiat de facto în patrimoniul Orașului Sinaia (ca proprietate privată a statului), motiv pentru care putut fi restituit de aceasta către recurenți, iar Prefectura Prahova a validat această restituire.

Contrar celor reținute instanței de apel nici în anul 1990 (la data înființării S.C. A.), nici la data emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu era îndeplinită nici condiția ca terenul să fie necesar desfășurării activității reclamantei, pentru că este vorba despre un teren intravilan liber, cum este și în prezent, care nu a fost niciodată afectat vreunei activități specifice de turism și nici vreunei altfel de activități comerciale.

Or, instanța de apel a achiesat la afirmațiile intimatei, fără a verifica și probele recurenților care dovedeau contrariul făcând aplicarea legii la o situație de fapt eronat reținută, îndeplinirea condițiilor de validitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate al intimatei fiind argumentată pe baza documentației făcute la acea dată, pe care recurenții au contestat-o în condițiile în care cu ocazia efectuării documentației în vederea obținerii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, la adresa din str. x, a fost inclusă și o suprafață de teren liber, rezidențial (cea din litigiu), aflată în continuarea celei de 1.480 mp, pe lungimea ambelor loturi și chiar în continuarea lor, existând parcarea, dar nu în interiorul loturilor rezidențiale.

Din nicio probă administrată nu rezultă că terenul ce face obiectul Dispoziției nr. 813/20.12.2005 era necesar desfășurării activității comerciale a S.C. A. Sinaia, iar sarcina probei revenea intimatei, în combaterea excepției de nelegalitate și a afirmației recurenților privind neîndeplinirea acestei condiții.

În aceste condiții, greșit a aplicat legea instanța de apel, sprijinindu-și soluția chiar pe actele contestate, fapt care nu ar fi putut fi făcut decât dacă anterior ar fi cercetat și analizat motivele acestei contestări, prin raportare la probe. Faptul că anterior emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-au respectat acele condiții ale legii ce prevedeau întocmirea de documentații nu are nicio legătură cu acuzația întocmirii frauduloase a respectivei documentații și nici cu fraudarea condițiilor de validitate legală impuse de art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Documentația n-a fost decât mijlocul fraudulos prin care s-a obținut actul administrativ, pentru o suprafață mai mare decât cea la care intimata era îndreptățită.

Rezultă din expertizele efectuate în cauză, inclusiv din schițele/planșele anexate acestora și din înscrisuri, ca și din mijloacele materiale de probă că terenul în litigiu este mărginit de un zid de beton, care îl separă de domeniul public al orașului Sinaia, dincolo de zidul de beton există trotuar, apoi este strada x, locurile de parcare sunt trasate pe stradă (pe carosabil), dar nu pe terenul în litigiu.

Instanța de apel trebuie să constate că simpla susținere a reclamantei că terenul ar deservi unor interese comerciale, cu titlu de parcare nu este susținută de niciun mijloc de probă și să observe că intimata care avea sarcina probei de a răsturna excepția de nelegalitate invocată de recurenți, pe motivul neîndeplinirii condițiilor cumulative din art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Prin actele depuse la termenul din 12 noiembrie 2020, au dovedit că parcarea aparține dintotdeauna orașului Sinaia, iar nu reclamantei A., conform sentinței nr. 346/7.02.2002 din dosarul nr. x/2001 al Tribunalului Prahova.

În consecință, nefiind îndeplinită condiția cumulativă a destinației comerciale și a necesității desfășurării activității S.C. A., este suficient pentru ca instanța să poată constata nelegalitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate x/16.06.1994.

Pe de altă parte, actul administrativ este emis cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 15/1990, deoarece nu a existat vreun drept de administrare asupra terenului în cauză în patrimoniul S.C. A. Sinaia la data înființării acestei societăți, cu atât mai mult la data emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate x/16.06.1994 eliberat de către Ministerul Turismului, având în vedere și faptul că și L. fusese pierdut din folosință de S.C. A., în mod irevocabil, încă din 1993.

Sub un alt aspect, s-a reținut nefondat faptul că recurenții nu ar avea calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului situat în Sinaia, județul Prahova câtă vreme potrivit Certificatelor de moștenitor nr. x/18.02.1998 eliberat de B.N.P. N. și nr. 24 -1998 eliberat de B.N.P. O. și P., sunt succesorii autorul lor defunctul H., care a dobândit imobilul, compus din construcțiile: vila Q., vila mică și terenul în suprafață de 4.628 mp, potrivit Ordonanței de adjudecare nr. 851/26.01.1934, încheiată la Tribunalul Prahova, secția I, ordonanță transcrisă la Tribunalul Prahova sub nr. x/01.01.1934, imobil teren și construcții de 4.628 mp înscris în evidentele fiscale ale orașului Sinaia.

Din acest imobil, autorul lor, în anul 1941 a înstrăinat prin actul autentic nr. 261/30.06.1941, vila Q. și suprafața de 1600 mp teren către R. și S., rămânând în proprietate cu construcția vila mică și terenul în suprafață de 3.028 mp imobil ce a fost naționalizat la data de 20 aprilie 1950 în baza Decretului nr. 92/1950.

Odată cu apariția Legii nr. 10/2001, au formulat notificări de restituire a imobilului din Sinaia, preluat în mod abuziv de către autoritatea deținătoare, respectiv Primăria orașului Sinaia.

Prin Dispoziția nr. 813/20.12.2005 emisă de Primăria Sinaia, în urma analizei întregii documentații, s-a conchis că "imobilul solicitat a fost proprietatea lui H., la momentul deposedării abuzive, conform actului de proprietate - Ordonanța de adjudecare nr. 851/26.01.1934, încheiata Ia Tribunalul Prahova, secția I, dosar nr. x/1932, conexat cu dosarele nr. x/1933, transcrisă la Tribunalul Prahova sub nr. x/01.01.1934, cu mențiunea de radiere a ipotecii în baza jurnalului nr. 3000 din 13 martie 1944, compus din teren de 4628 mp, cu toate construcțiile existente pe el: vila Q. și restaurantul mic și înscrierii în Foaia Matricolă nr. 446, existentă în arhiva noastră".

În cadrul procedurii de restituire a terenului ce a făcut obiectul Dispoziției nr. 813/20.12.2005, după analizarea dosarului și efectuarea procedurilor specifice privind identificarea vechiului amplasament, stabilirea situației juridice a acestuia, stabilirea existenței dreptului și a calității de persoane îndreptățite a recurenților, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Sinaia a ajuns la concluzia că unitatea administrativ teritorială are calitate de autoritate deținătoare, iar recurenții sunt persoane îndreptățite la restituire și că au dreptul numai la restituirea suprafeței de 1.548 mp din întreg imobilul naționalizat, compus din vila mică și terenul în suprafață de 3.028 mp.

Pentru restul de teren de 1.480 mp și vila mică, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a reținut că la data de 01 mai 1950, când deja statul român naționalizase bunurile ce aparțineau autorul recurenților, le-ar fi vândut prin act sub semnătură privată, aspect ce rezultă din sentința civilă nr. 5118/29.10.1993 a Judecătoriei Câmpina, prin care a fost admisă acțiunea formulată de către K. și T. împotriva S.C. A. Sinaia, prin care reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate și liberă posesie, teren în suprafață de 1.480 mp și construcțiile aflate pe acesta (vila mică).

Pentru a se lămuri situația juridică a terenului ce a făcut obiectul restituirii în natură, Primăria Sinaia a efectuat măsurători topografice pentru identificarea vechiului amplasament, de unde a reieșit că terenul solicitat de subsemnații aparținea domeniului privat al orașului Sinaia.

La nivelul anului 2005, în administrarea Primăriei Sinaia, din suprafața de 1.548 mp se regăsea liberă, fără a fi afectată de detalii de sistematizare, suprafața de 1.210 mp, din care 796 mp liberă și 414 mp ce făcea obiectul unui litigiu în curs de soluționare, restul de 238 mp era afectată de proprietatea vecină.

Astfel, față situația juridică a terenului, la data de 20.12.2005 autoritatea deținătoare Primăria Sinaia a emis Dispoziția de restituire în natură nr. 813/20.12.2005 numai pentru suprafața de 796 mp din terenul situat în str. x, specificând expres faptul că, pentru suprafața de 414 mp urmează a se emită Dispoziție suplimentară, după definitivarea litigiului existent de instanțele judecătorești, litigiu care, între timp, s-a și soluționat în favoarea Primăriei Sinaia și a recurenților, în contradictoriii cu J., prin decizia nr. 821/20.02.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2010.

Ulterior, s-a procedat la punerea în posesie a recurenților, care potrivit Protocolului de predare - preluare, înregistrat sub nr. x din 02 iunie 2006 la Primăria Sinaia, dată de la care posedă efectiv terenul.

În mod eronat s-a afirmat de către S.C. A. Sinaia că terenul în suprafață de 796 mp ar face parte din cei 1.600 mp înstrăinați prin actul autentic nr. 261/30.06.1941, care are un alt amplasament ce se învecinează cu terenul proprietatea recurenților.

În acțiune se invocă lipsa calității recurenților de persoane îndreptățite la restituire, și pe ideea că autorul lor H. nu ar fi avut în proprietate o suprafață mai mare de 3.570 mp teren, pe care ar fi transmis-o prin cele două contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu familia S., respectiv U., astfel că reclamanta a considerat că la data naționalizării H. nu mai avea nici un teren în proprietate. Ca argument, s-a arătat în acțiune că terenul a fost dobândit de autorul recurenților de la Q. V. V., persoană care în Planul de situație din 1935 figura cu 3.570 mp, drept urmare, nu ar fi putut transmite o suprafață mai mare de teren către autorul lor, afirmație contrazisă de adresele nr. x/09.11.2015, procesul-verbal din 10.01.1959 și Deciziunea nr. 6608/10.01.1959 din care rezultă ca naționalizarea imobilului de la H. a avut loc prin Decretul Lege nr. 92/20.05.1950 iar ulterior, prin Decizia nr. 6608/10.01.1959, acesta a fost dat în administrarea Comitetului Provizoriu și al Întreprinderii de gospodărie comunală de pe raza administrativă a orașului Sinaia. Terenul a rămas în administrarea orașului Sinaia, până la momentul restituirii prin Dispoziția nr. 813/20.12.2005, nemaiexistând nici un alt act administrativ de transfer al dreptului de administrare în favoarea altor unități economice de pe raza orașului Sinaia.

Din conținutul adeverinței emisă de S.C. A. Sinaia și depusă la 11.01.2008 în dosarul nr. x/2007, rezultă că imobilul amplasat în Sinaia str. x (fost Spătarul Cantacuzino nr. 11, fost 30 decembrie) a intrat în proprietatea statului că efect al aplicării Decretului nr. 92/1950.

Imobilul dobândit de H. prin Ordonanța de adjudecare nr. 851/26.01.1934, chiar dacă nu avea menționată suprafața în cadrul acestui act, era perfect delimitat prin vecinătăți.

De altfel, dacă terenul restituit nu făcea parte din domeniul privat al unității administrativ teritoriale Primăria nu ar fi putut să dispună restituirea asupra acestui bun în calitate de unitate deținătoare în baza prevederilor Legii nr. 10/2001. Or, precedura de restiuire în natură a unui bun, potrivit prevederilor în vigoare, a presupus inclusiv analizarea situației juridice a acestuia, care nu a relevat existenta vreunui drept al reclamantei.

În plus, faptul că Dispoziția nr. 813/20.12.2005 a primit avizul de legalitate din partea Prefectului județului Prahova întărește opinia potrivit căreia terenul restituit făcea parte din domeniul prival al orașului Sinaia.

Or, toate cele arătate dovedesc faptul că niciodată pârâții nu au susținut că terenul în litigiu nu s-ar afla în proprietatea privată a Orașului Sinaia și administrarea Primăriei Sinaia și, ca atare, că nu ar avea calitatea de unitate deținătoare, potrivit Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, din toate înscrisurile oficiale provenind de la pârâți și din toate apărările din toate dosarele anterioare, dar mai ales și față de chestiunile stabilite incidental, cu putere de lucru judecat în hotărârile judecătorești anterioare, rezultă că Orașul Sinaia, prin primar are calitatea de unitate deținătoare și că terenul în litigiu se află în proprietatea Orașului Sinaia și în administrarea Primăriei Sinaia, de la data preluării abuzive din 1950 și până în prezent.

Legătura dintre suprafața de 420 mp (414 mp) cu terenul de 796 mp restituiți prin Dispoziția a cărei nulitate se cere în prezenta cauză rezultă din chiar conținutul acestei dispoziții, în fapt și-n drept fiind o unică suprafața supusă restituirii și pentru care se recunoaște că suntem persane îndreptățite la restituire, motivul pentru care în anul 2015 li s-a restituit și această diferență de 414 mp, fiind existența litigiului ce purta asupra acestuia, însă toate reținerile instanțelor judecătorești și toate pozițiile pârâtului Orașul Sinaia, prin primar (Primăria Sinaia) dovedesc deplin calitatea de unitate deținătoare a întregii suprafețe de teren a acestuia din urmă.

Au reiterat aspectele ce țin de nulitatea absolută a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate x/16.06.1994 eliberat de către Ministerul Turismului, care conduc în plan procesual la incidența excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei care nu își mai justifică calitatea de titular al dreptului subiectiv invocat, mai exact, proprietar al terenului în litigiu.

Au arătat că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

La data de 13 octombrie 2022, prin poștă electronică, recurenții-pârâți au depus cerere, prin care au solicitat ca soluționarea recursului să se facă în ședință publică, cu citarea părților, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., ținând cont și de decizia nr. 839/2015 a Curții Constituționale a României.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 26 octombrie 2022, prin poștă, în termen legal, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială - Orașul Sinaia a depus întâmpinare, prin care a solicitat ca instanța să dispună, în condițiile legii, cu privire la recursul declarat de pârâți.

La data de 03 noiembrie 2022, prin serviciul de curierat W., în termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A precizat că nu este de acord ca recursul să fie soluționat în complet de filtru.

La data de 15 noiembrie 2022, prin poștă, în termen legal, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială - Orașul Sinaia a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A., prin care a solicitat ca instanța să dispună, în condițiile legii, cu privire la recursul declarat de pârâți.

II.3. Procedura de filtrare a recursului:

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., la data de 21 noiembrie 2022, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, la data de 25 noiembrie 2022 și, respectiv, la data de 28 noiembrie 2022, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, iar prin punctul de vedere la raport, depus la data de 28 noiembrie 2022, prin poștă electronică, recurenții-pârâți au arătat că recursul este declarat în termenul prevăzut de lege în raport de Decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială - Orașul Sinaia, prin punctul de vedere depus la data de 08 decembrie 2022, prin poștă, a apreciat că recursul este admisibil în principiu, în raport de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de judecată putând a se pronunța asupra fondului recursului, fără citarea părților, printr-o decizie definitivă.

La data de 06 februarie 2023, prin poștă electronică, intimata-reclamantă A. a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea excepției tardivității recursului, cu consecința, respingerii acestuia, ca tardiv formulat.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 14 decembrie 2022, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 07 februarie 2023, în camera de consiliu, fără citarea părților, în vederea discutării admisibilității în principiu a recursului declarat de pârâții D., E., F. și C. împotriva deciziei nr. 1177 din 20 aprilie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Analizând recursul în condițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme imperative, de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Din examinarea actelor dosarului, Înalta Curte reține că data comunicării hotărârii recurate, respectiv a deciziei nr. 1177 din 20 aprilie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, este 08 iunie 2022 și, respectiv, 09 iunie 2022, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

În ceea ce privește data declarării și motivării recursului, se constată că cererea de recurs a fost transmisă prin poștă electronică instanței de apel, la data de 11 iulie 2022, ora 23:47, fiind înregistrată la Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, la data de 12 iulie 2022, conform ștampilei de înregistrare aplicate pe cererea de recurs aflate la dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Totodată, se reține că recursul a fost depus și prin poștă, la data de 12 aprilie 2022, conform ștampilei aplicate pe plicul poștal aflat la dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, fiind înregistrat la data de 14 iulie 2022 la Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, conform ștampilei de înregistrare aplicate pe cererea de recurs aflate la dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Raportat la data comunicării deciziei recurate, 09 iunie 2022, termenul pentru declararea recursului, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a împlinit la data de 10 iulie 2022, într-o zi nelucrătoare (duminică), prelungindu-se în prima zi lucrătoare care urmează, respectiv luni - 11 iulie 2022, potrivit art. 181 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, cererea de recurs a fost înaintată prin poștă electronică, în ultima zi a termenului de declarare a căii de atac, însă după ora la care activitatea încetează la instanță, respectiv la data de 11 iulie 2022, ora 23:47.

Potrivit art. 182 alin. (1) și (2) C. proc. civ., termenul care se socotește pe zile se împlinește la ora 24

00

a ultimei zile în care se poate îndeplini actul, iar, dacă este vorba despre un act ce trebuie depus la instanță sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal.

Programul de lucru al instanțelor este de 8 ore zilnic și începe, de regulă, la ora 8

00

și se încheie la ora 16

00

, conform art. 89 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015.

Prin urmare, depunerea la curtea de apel a recursului, prin poștă electronică, în ultima zi a termenului, după ora 16:00, este socotită a fi fost realizată cu nerespectarea termenului legal, având în vedere că cererea de recurs a fost înregistrată în evidența instanței a doua zi, respectiv pe data de 12 iulie 2022, când a primit dată certă.

În sens celor anterior arătate, s-a statuat prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 di