ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2206/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2206/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 72/105/09 ianuarie 2009, reclamantele N.Y.E.C. și

O.C.P., au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC S. SA, ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de

180.000 euro sau echivalentul în RON la cursul B.N.R. de la data executării

hotărârii, reprezentând lipsa de folosință a imobilului situat în Sinaia, str.

M., jud. Prahova.

În motivarea

acțiunii, reclamantele au arătat că prin contestația formulată și înregistrată

pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 10567/2001 au solicitat instanței să desființeze

Dispoziția nr. 8385 din 1 octombrie 2001 emisă de pârâtă și să se dispună

restituirea în natură a imobilului situat în Sinaia, str. M., jud. Prahova,

compus din teren în suprafață de 5405,96 mp și construcțiile aflate pe acesta,

iar, prin Sentința civilă nr. 1620 din 19 decembrie 2006 instanța a admis

contestația și a anulat Dispoziția nr. 8385 din 1 octombrie 2001 emisă de

pârâtă, aceasta fiind obligată la restituirea în natură a imobilului din

litigiu, sentință care a devenit irevocabilă prin respingerea apelului și

recursului declarat de pârâtă, astfel că au fost puse în posesia imobilului la

data de 19 mai 2008, însă prin nerestituirea în termenul prevăzut de Legea

10/2001 a imobilului din litigiu, pârâta a cauzat reclamantelor un prejudiciu important,

reprezentând lipsa de folosință a bunului, această lipsă de folosință fiind

calculată la suma de 5000 euro lunar pe o perioadă de 3 ani, anterioară punerii

acestora în posesie.

În drept, s-au

invocat disp. art. 1073, 1074 și 1075 C. civil.

Pârâta, legal citată,

a formulat, la data de 13 martie 2009, întâmpinare - cerere reconvențională

prin care a solicitat ca reclamantele să timbreze acțiunea la valoarea

imobilului, respectiv cu suma de 10.936 RON, acțiunea neavând nicio legătură cu

redobândirea imobilului în sine.

Totodată, pârâta a

mai arătat că lipsa de folosință nu este datorată reclamantelor, întrucât

acestea nu au insistat în executarea silită, Curtea de Casație și Justiție

suspendând executarea silită până la judecarea recursului, iar după rămânerea

irevocabilă a hotărârii, a predat posesia imobilului către reclamante.

Prin cererea

reconvențională, pârâta a solicitat să se constate calitatea acesteia de

proprietar asupra imobilelor edificate, cu bună-credință, să i se lase în

deplină proprietate și liberă posesie cele două terase, notate pe planul

întocmit de expert C.C. cu nr. 7 și 8, să se determine un drept de superficie

în privința celor două terase care se află pe terenul proprietatea

reclamantelor și obligarea pârâtelor la plata contravalorii pentru

construcțiile 2, 4, 5, 6 și 9 din planul anexat.

În drept, pârâta

și-a întemeiat întâmpinarea - cerere reconvențională pe dispozițiile art. 115,

119 C. proc. civ., art. 480, 494 și 992 C. civ.

Reclamantele, la

data de 10 aprilie 2009 au formulat întâmpinare ca răspuns la cererea

reconvențională formulată de pârâtă, prin care au solicitat respingerea cererii

reconvenționale ca fiind inadmisibilă și, totodată au invocat și excepția

autorității de lucru judecat.

Tribunalul Prahova

prin Sentința civilă nr. 3555 din 12 decembrie 2011, a admis acțiunea formulată

de reclamante, a obligat pârâta să plătească reclamantelor 107.100 euro sau

echivalentul în RON la cursul B.N.R. la data plății reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință a imobilului din Sinaia, str. M., jud. Prahova pe cei trei

ani anteriori punerii în posesie.

A admis în parte

cererea reconvențională formulată de pârâta SC S. SA și a obligat reclamantele

să plătească pârâtei 390.500 RON contravaloarea construcției actualizată conform

expertizei T.C.

A respins excepția

autorității de lucru judecat. A respins capetele de cerere privind constituirea

unui drept de servitute asupra terenului de 32 mp și recunoașterea unui drept

de superficie pentru terenul de 423 mp.

S-au compensat cheltuielile

de judecată și a mai obligat reclamantele la 30.314 RON, cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța fondului a reținut următoarele:

La data de 19

decembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis contestația formulată de contestatoare

în contradictoriu cu intimata și a anulat Dispoziția nr. 8385 din 1 octombrie

în Sinaia, str. M., jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 5.405,96 mp

identificat conform raportului de expertiză topografică D.I. și construcția

situată pe acesta, identificată conform raportului de expertiză C.C., reținând

că reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor C.A.

și dovada calității de moștenitoare cu certificatele de moștenitor depuse la

dosar, imobilul fiind rechiziționat de M.A.I., iar ulterior a figurat și în

anexa la Decretul nr. 92/1950 poziția 411, procesul-verbal din 1 iunie 1959,

atestând că acesta este situat în Sinaia, str. M., jud. Prahova, fiind compus

din suprafața de 5.625 mp din care 380 mp suprafață construită fiind preluat în

proprietatea statului și trecut în administrarea fostului Sfat Popular al

orașului Sinaia.

În prezenta acuză,

reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință a

imobilului din Sinaia, str. M., jud. Prahova, arătând că imobilul nu a fost

restituit în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și astfel li s-a creat un

prejudiciu important prin lipsa de folosință a bunului.

Prin procesul-verbal

de punere în posesie din data de 3 iunie 2008, încheiat cu pârâta,

reclamantelor li s-a atribuit construcția nr. 1, compusă din parter etaj și

mansardă în suprafață de 380,21 mp, construcția nr. 3, compusă din parter,

etaj, terasă în suprafață de 173,97 mp și suprafața de teren de 5.405,96 mp.

Între părți a fost

întocmit procesul-verbal de predare-primire, însă predarea imobilului către

reclamante a avut loc abia în anul 2008 determinând lipsirea acestora de

folosința imobilului asupra căruia au drept de proprietate.

Potrivit raportului

de expertiză construcții întocmit în cauză de expert D.L., a rezultat că în cei

trei ani anteriori hotărârii definitive și irevocabile a Sentinței nr. 2596 din

16 aprilie 2008, imobilul compus din vila L. și terenul în suprafață de 5.406

mp au fost închiriate de către SC S. SA prin Contractul de închiriere nr. C1

din 15 decembrie 2004, contravaloarea lipsei de folosință pentru 36 luni fiind

de 107.100 euro din care se scade contravaloarea lipsei de folosință pentru cele

două terase și a corpului de legătură proprietatea SC S. SA în valoare de

16.794 euro, respectiv 90.306 euro.

Prejudiciul creat

reclamantelor prin lipsirea acestora de folosința imobilelor nu se poate

considera reparat prin restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001,

care nu cuprinde nici un remediu în acest sens.

În acest sens,

reclamantele au fost în imposibilitate să exercite dreptul de proprietate

asupra imobilului care a fost restituit, acțiunea acestora fiind pe deplin

admisibilă.

Referitor la

excepția autorității de lucru judecat invocată de reclamante, aceasta este

nefondată, motivat de faptul că în cauză nu există tripla identitate de obiect,

părți și cauză astfel cum prevăd dispozițiile art. 1201 C. civ., obiectul

dosarului anterior în care a fost pronunțată Sentința civilă nr. 15/2001

constând în cererea reclamantelor de obligare a pârâtei la a lăsa în deplină

proprietate și posesie imobilul din Sinaia str. M., jud. Prahova în suprafață

de 5.825 mp și construcția de 544 mp, iar în cadrul acțiunii de față,

reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință pentru

terenul în suprafață de 5.405,96 mp și construcțiile de pe acest teren.

Susținerea

reclamantelor că cererea reconvențională este inadmisibilă nu a putut fi avută

în vedere întrucât solicitările pârâtei își găsesc reglementarea în textele de

lege indicate de aceasta, iar cererea reconvențională este întemeiată numai în

parte, respectiv numai în ceea ce privește cererea pârâtei de obligare a

reclamantelor la plata contravalorii construcțiilor edificate de aceasta astfel

cum au fost identificate și evaluate prin raportul de expertiză întocmit în

cauză de expert T.C.

Cu privire la

cererea pârâtei de constituire a unui drept de superficie și a unui drept de servitute

astfel cum sunt reglemente acestea de dispozițiile legale în materie este

neîntemeiată în primul rând pentru că dreptul de superficie constă în dreptul

de proprietate al unei persoane denumită superficiar privitor la construcțiile,

plantațiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea altei

persoane, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosință accesoriu

dreptului de proprietate asupra construcțiilor, ori în speță, pârâta nu are un

asemenea drept nici asupra construcțiilor dar nici asupra terenului

proprietatea reclamantelor.

Referitor la dreptul

de servitute, acesta este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul și

utilitatea altui imobil având un alt proprietar, iar în cauză calitatea de

proprietar au doar reclamantele.

Împotriva sentinței

au declarat apel în termen legal reclamantele și pârâta invocând nelegalitatea

și netemeinicia acesteia.

Reclamantele au

susținut că hotărârea instanței de fond este nemotivată sub aspectul soluției

de respingere a excepției autorității de lucru judecat și de admitere în parte

a cererii reconvenționale; că excepția a fost greșit respinsă întrucât prin

acțiunea înregistrată sub nr. 3451 din 11 aprilie 2000 au chemat în judecată pe

pârâta SC S. SA și SC S1 SA și orașul Sinaia prin Primar pentru a fi obligați

să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul din Sinaia, str. M.,

compus din teren și construcțiile aflate pe el; că SC S. SA formulând cerere

reconvențională a solicitat obligarea reclamantelor la plata contravalorii noilor

construcții și a îmbunătățirilor aduse imobilului, precum și acordarea unui

drept de retenție asupra imobilului; că în acea cauză s-a pronunțat Sentința

civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova devenită irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 263 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești,

astfel că în cauză există autoritate de lucru judecat față de hotărârea

pronunțată ulterior, existând triplă identitate de părți, obiect și cauză între

cele două cereri reconvenționale.

Aceleași reclamante

au susținut că pe fond cererea reconvențională este neîntemeiată deoarece SC S.

SA nu a administrat probe cu care să dovedească că a edificat pe cheltuiala sa

anexele existente pe teren, dar chiar și în situația în care ar fi făcut dovezi

în acest sens nu poate pretinde că a edificat cu bună credință anexele întrucât

după revendicarea imobilului pe dreptul comun pe teren nu se mai puteau efectua

lucrări, iar reclamantele și-au păstrat permanent calitatea de proprietar

asupra imobilului, calitate avută la data preluării care s-a realizat fără

titlu valabil.

Pârâta SC S. SA a

criticat hotărârea instanței de fond, considerând că în mod nelegal a fost

obligată la plata lipsei de folosință pe ultimii 3 ani anteriori punerii în

posesie, în condițiile în care reclamantele au dobândit imobilul în baza Legii

nr. 10/2001 la 19 decembrie 2006 când s-a pronunțat Sentința civilă nr. 1620

din 19 decembrie 2006 care a rămas irevocabilă la 16 aprilie 2008 conform

Deciziei nr. 2596 din 16 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

iar la 6 august 2007 reclamantele au solicitat punerea în executare a hotărârii

însă nu au insistat în aceasta, împrejurări în care până la 16 aprilie 2008 nu

exista obligația de predare a posesiei imobilului, deoarece Înalta Curte de

Casație și Justiție dispusese la 5 februarie 2008 suspendarea executării silite

a Sentinței civile nr. 1620/2006 până la data judecării recursului .

A mai arătat pârâta

că până la apariția Legii nr. 10/2001 avea calitatea de proprietară și

posesoare a imobilului conform Legii 15/1990, acesta figurând în patrimoniul

său și în această calitate a executat lucrările de construcții cu bună

credință, impunându-se despăgubirea.

Prin Decizia civilă

nr. 57 din 12 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-au admis

apelurile formulate de părți, s-a desființat sentința și s-a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță de fond, reținându-se în considerentele deciziei

că, în raport de considerentele Sentinței civile nr. 15 din 26 ianuarie 2001

prin care s-a admis acțiunea în revendicare a reclamantelor și a fost respinsă

cererea reconvențională a pârâtei SC S. SA, s-a menționat în mod expres că

cererea pârâtei nu cuprinde în concret îmbunătățirile pretinse astfel că

acestea nu au putut fi identificate, fapt atestat chiar de expertul

constructor, dar că toate aceste probleme pot fi rezolvate de părți pe calea

unei acțiuni separate după ce se va soluționa în mod irevocabil problema

proprietății imobilului, împrejurări în care nu se poate constata existența

triplei identități de părți, obiect și cauză pentru a se aprecia asupra

excepției autorității de lucru judecat, că nu există identitate de cauză, iar

pe de altă parte din examinarea cererilor SC S. SA din ambele dosare rezultă că

nu este nici identitate de obiect câtă vreme în primul dosar a fost solicitată

contravaloarea îmbunătățirilor și construcțiilor, iar în al doilea s-a cerut să

se constate calitatea de proprietar asupra noilor construcții.

Referitor la apelul

pârâtei, Curtea de Apel Ploiești a reținut că suspendarea executării silite

începută la 6 august 2007 prin executorul judecătoresc până la soluționarea

recursului, nu impunea în cazul admiterii recursului să nu fie necesară o

întoarcere a executării care ar fi provocat mari pagube, că și în condițiile în

care executorul nu ar fi făcut nici un act de executare silită nu înseamnă că

pârâta nu poate fi obligată la dezdăunări în temeiul principiului potrivit

căruia nimeni nu își poate mări patrimoniul fără justă cauză pe seama

patrimoniului altei persoane.

A reținut Curtea de

Apel Ploiești că instanța de fond nu numai că nu a motivat dar nici nu s-a

pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea calității de

proprietar, constructor de bună credință, că au fost obligate reclamantele să

plătească pârâtei 390.590 RON contravaloarea construcțiilor noi, care nu

includeau și cele 2 terase pentru care se solicitase constatarea calității de

proprietar deși în privința lor nu s-a pronunțat o soluție de respingere a

cererii de constatare a calității de proprietar, astfel că sunt fondate

criticile pârâtei în sensul că motivarea instanței în ce privește respingerea

cererii reconvenționale este străină de natura pricinii iar hotărârea este

nelegală deoarece instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de

constatare a faptului că SC S. SA este proprietarul construcțiilor.

S-a reținut că nu s-a

analizat nici dacă pârâta avea dreptul de a primi, în natură, imobilul cu

determinarea unui drept de superficie și unul de servitute de la calea publică,

aceasta fiind o sarcină impusă proprietarului fondului în favoarea

proprietarului construcțiilor, fiind de esență a se stabili calitatea

constructorului, de bună sau de rea-credință.

Aceiași instanță a

reținut în considerentele deciziei de desființare a hotărârii că nu s-a

stabilit de prima instanță dacă sunt incidente disp. art. 492 C. civ.,

nepronunțarea instanței asupra tuturor cererilor deduse judecății ducând la

desființarea hotărârii și trimiterea cauzei aceleiași instanțe de fond.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs în termen legal reclamantele, considerând-o nelegală

și netemeinică, susținând că în cauză nu a operat nici un caz care să justifice

desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât, atât

cererea principală cât și cererea reconvențională au fost analizate de instanța

de fond, iar greșita reținere a faptului că prin acțiunea principală s-a cerut

ca intimata să-și ridice construcțiile edificate pe terenul lor, că expertiza

tehnică constructor efectuată în cauză nu a fost pusă în discuția părților, că

instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului din cererea reconvențională

privind constatarea calității de proprietar al pârâtei pentru imobilele pretins

edificate pe terenul lor și pe cale se consecință a despăgubirilor pentru

acestea nu justifica soluția adoptată față de disp. art. 296, 297 C. proc. civ.

Au mai susținut

recurentele că pricina s-a soluționat cu încălcarea dispozițiilor art. 15 lit.

r) din Legea nr. 146/997 republicată, ale art. 55 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 republicată, conform cărora cererile introduse de proprietar sau de

succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 precum și

cererile accesorii și incidente acestora sunt scutite de plata taxei judiciare

de timbru, inclusiv pentru exercitarea căilor de atac.

O altă critică a

vizat soluția dată excepției autorității de lucru judecat, recurentele arătând

că atât prima instanță cât și cea de apel au încălcat disp. art. 102 C. civ. și

art. 163 C. proc. civ. ignorându-se Sentința civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001

a Tribunalului Prahova rămasă irevocabilă prin Decizia civilă 263 din 12

noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești prin care a fost respinsă cererea

reconvențională a pârâtului având ca obiect, printre altele și obligarea

reclamantelor la plata contravalorii construcțiile identificate prin raportul

de expertiză C.C., că autoritatea de lucru judecat există și cu privire la

capetele de cerere din reconvențională vizând edificarea celor 2 terase și

acordarea unui drept de folosință asupra terenului, necesar folosirii acestor

construcții.

Prin Decizia civilă

nr. 2493 din 20 iunie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție admițând

recursul reclamantelor a casat Decizia civilă nr. 57 din 12 septembrie 2012 a

Curții de Apel Ploiești, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță,

reținând că prin această decizie au fost aplicate greșit prev. art. 297 alin.

(1) C. proc. civ. deoarece față de cele reținute de instanța de apel se impunea

analizarea apelului în funcție de toate criticile formulate, apelul fiind o

cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, problemele de fapt și de

drept dezbătute în fața primei instanțe urmând a fi puse în discuție în fața

instanței de apel care va statua atât în fapt și în drept, în limitele prev. de

art. 292 C. proc. civ.

S-a reținut că

efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părțile de a

supune judecății în apel litigiul dintre ele în ansamblul său cu toate

problemele de fapt și de drept care au fost ridicate în fața primei instanței

și că aceste argumente impun casarea deciziei și trimiterea cauzei aceleiași

instanțe pentru soluționarea procesului cu evocarea fondului, urmând ca, cu ocazia

judecării apelului instanța să răspundă criticilor formulate cu privire la

situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea

pretențiilor și apărărilor și să ceară părților să administreze toate probele

pe care le consideră necesare și utile justei soluționări a cauzei.

Cauza a fost

înregistrată din nou pe rolul Curții de Apel Ploiești și pe parcursul

soluționării acesteia a decedat reclamanta O.C.P. și față de dovada acestui

fapt și a depunerii la dosar a certificatului de moștenitor din 5 septembrie

2014 în care se menționează că de pe urma acesteia a rămas ca moștenitoare

legală reclamanta N.Y.H.C., pricina a ost soluționată în cadrul legal astfel

reconstituit în urma decesului reclamantei.

Pe linia

considerentelor deciziei de casare s-au administrat probatorii cu acte care au

fost depuse la dosar de pârâtă, reclamantele precizând că nu înțeleg să

solicite administrarea altor probatorii.

Prin Decizia nr. 32

din 20 ianuarie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis apelul

declarat de apelantele-reclamante N.Y.H.C., O.C.P. - decedată, reprezentată de

N.Y.H.C., împotriva Sentinței civile nr. 3555 din 12 decembrie 2011 pronunțată

de Tribunalul Prahova; a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a

respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

A înlăturat

obligația reclamantelor de a plăti suma de 30.314 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

S-a dispus

restituirea către reclamante a taxei de timbru în valoare de 10.750 RON,

achitată cu chitanța din 13 martie 2009 și taxei de timbru în valoare de 3.510

RON, achitată cu chitanța din 3 septembrie 2012 și, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de apelanta-pârâtă SC S. SA, împotriva aceleiași sentințe.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

În ce privește

apelul declarat de reclamante, un prim motiv de apel a vizat greșita obligare a

lor la plata taxei judiciare de timbru la valoarea reprezentată de lipsa de

folosință a imobilului.

Sub acest aspect, în

speță sunt aplicabile disp. art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 republicată

în conformitate cu care cererile introduse de proprietari sau succesorii

acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat, sau alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 precum și cererile

accesorii și incidente, sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru,

inclusiv pentru exercitarea căilor de atac, aceste dispoziții coroborându-se și

cu art. 55 alin. (1) din Legea 10/2001 republicată.

Acțiunea formulată de

reclamante constituie o cerere accesorie cererii pe care acestea au formulate-o

în baza Legii nr. 10/2001 și prin care au solicitat restituirea imobilului din

Sinaia, str. M., în prezenta cauză solicitând obligarea pârâtei SC S. SA la

plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului motivat de faptul că prin

dispoziția motivată pe care a emis-o în urma notificării reclamantelor le-a

respins cererea de restituire.

În aceste condiții

reclamantele nu datorau sumele achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru în

cauză.

Printr-o altă critică

reclamantele au susținut că în mod greșit instanța de fond a admis în parte

cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC S. SA și tot greșit a

soluționat excepția autorității lucrului judecat invocată de apelante,

respingând excepția autorității de lucru judecat cu motivarea că în speță nu

există triplă identitate de obiect, părți și cauză, așa cum impun disp. art.

1201 C. civ.

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului rezultă că în cauză pârâta SC S. SA a formulat

întâmpinare - cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate

calitatea lor de proprietari asupra imobilelor edificate de ei cu bună credință

pe terenul în litigiu și expres menționate în cuprinsul cererii

reconvenționale, să li se lase în deplină proprietate și posesie cele două

terase - una descoperită cealaltă acoperită - numerotate cu nr. 7, 8 în

expertiza C.C., să se determine un drept de superficie în favoarea lor, din

terenul proprietatea reclamanților situat în Sinaia, str. M., pentru a se

asigura normala folosință a celor două terase și obligarea reclamantelor la

plata contravalorii celorlalte construcții edificate de ei anterior restituirii

imobilului către foștii proprietari, respectiv către reclamante.

În dosarul anterior,

respectiv Dosarul nr. 3451 din 11 aprilie 2000 reclamantele au chemat în

judecată, pe lângă actuala pârâtă și pe SC S1 SA S. și pe Orașul Sinaia prin

Primar, pentru a li se lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul din

Sinaia str. M. compus din teren și construcțiile aflate pe acesta.

În acel dosar s-a

formulat cerere reconvențională de pârâta SC S. SA prin care s-a solicitat

obligarea reclamantelor la plata contravalorilor construcțiilor pe care le-a

edificat pe terenul în litigiu și a îmbunătățirilor aduse imobilului existent,

cerând de asemenea și acordarea unui drept de retenție asupra imobilului până

la achitarea integrală a debitului.

Față de modul în care

au fost formulate cererile reconvenționale în cele două spețe, este cert că în

cauză nu au incidență dispozițiile art. 1201 C. civ., neputându-se reține

tripla identitate de obiect, părți și cauză, diferind obiectul atât al acțiunii

cât și al cererii reconvenționale.

Sub acest aspect

critica formulată de apelantele-reclamante este neîntemeiată, soluția dată de

instanța de fond excepției fiind conform cu dispozițiile legale.

Este însă întemeiată

critica referitoare la greșita admitere în parte a cererii reconvenționale și

de obligare a reclamantelor la plata către pârâtă a sumei de 390500 RON,

actualizată conform expertizei T.C.

Sub acest aspect, în

Dosarul nr. 3451/2000 al Tribunalului Prahova în care s-a pronunțat Sentința

civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001 și în care pârâta SC S. SA a formulat cerere

reconvențională solicitând obligarea reclamantelor la plata contravalorii

lucrărilor de îmbunătățiri pe care le-ar fi efectuat la imobilele în litigiu,

la plata contravalorii construcțiilor noi edificate pe acest teren, cererea a

fost respinsă de instanță, care a reținut la acel moment că solicitările

pârâtei SC S. SA nu au fost dovedite, ba mai mult, pârâta nu a menționat în

concret îmbunătățirile pretinse, această situație ducând la imposibilitatea

identificării lor, aspect menționat și în raportul de expertiză efectuat în

acel dosar.

De la acel moment și

până la promovarea noii cereri reconvenționale în dosarul pendinte, pârâta nu a

făcut dovada faptului că pe cheltuiala sa și anterior anului 1990 a edificat pe

terenul proprietatea reclamantelor construcțiile menționate în cererea reconvențională

sau că a efectuat îmbunătățiri la imobilele existente și preluate abuziv de la

reclamante. La dosarul de față pârâta a depus la dosar acte în dovedirea

susținerilor sale, însă toate aceste acte nu fac dovada edificării

construcțiilor de către ea sau a îmbunătățirilor pe care le-ar fi adus

imobilului, în fapt actele referindu-se la măsurători topografice care au fost

întocmite cu ocazia obținerii titlului de proprietate asupra terenului în

discuție.

Nu a fost în măsură

pârâta să facă dovada cu acte că ar fi procurat materialele, că pe cheltuiala

sa a suportat manopera edificării noilor construcții sau a îmbunătățirilor,

nedepunând la dosar bonuri de materiale, chitanțe, contracte de prestări

servicii sau orice acte care ar fi putut să ducă la concluzia susținută de ea,

după cum nu a administrat nici probatorii testimoniale, deși potrivit

considerentelor deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție

părțile aveau posibilitatea de a administra orice probe în vederea stabilirii

raporturilor juridice dintre ele.

Nefăcându-se o atare

dovadă nu se pune problema analizării împrejurării dacă pârâta a fost

constructor de bună sau de rea-credință, dacă în speță sunt incidente prev.

art. 402 C. civ. sau, respectiv a disp. art. 494 din același cod.

În lipsa oricăror

dovezi în sensul susținerilor pârâtei soluția corectă pe care instanța de fond

trebuia să o pronunțe asupra cererii reconvenționale era aceea de respingere a

acesteia ca neîntemeiată cu consecința înlăturării obligării reclamantelor la

plata sumei de 390.500 RON reprezentând contravaloarea construcției, soluția

dată capetelor de cerere privind constituirea dreptului de servitute asupra

terenului de 32 mp și recunoașterea dreptului de superficie pentru terenul de

423 mp fiind corectă și urmând a fi menținută.

În ce privește apelul

declarat de pârâtă, acesta este nefondat pentru următoarele motive:

O primă critică

formulată de aceasta vizează greșita obligare a sa la plata către reclamante a

lipsei de folosință a imobilului pe ultimii 3 ani anterior punerii în posesie a

acestora, motivat de faptul că nu datorează această sumă întrucât Sentința

civilă nr. 1620 din 19 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova a rămas

definitivă la 6 iunie 2007, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat

executarea hotărârii până la soluționarea recursului.

O atare susținere nu

poate fi avută în vedere în condițiile în care s-a făcut dovada că reclamantele

au fost lipsite de folosința imobilului încă de la expirarea termenului

prevăzut de Legea 10/2001 când trebuia soluționată notificarea prin care au

solicitat restituirea în natură a imobilului, notificare care le-a fost

respinsă de către pârâtă.

Întârzierea

restituirii imobilului către reclamante s-a datorat culpei apelantei și este

dovedită și prin aceea că anterior apariției Legii 10/2001 Tribunalul Prahova

prin Sentința civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001 rămasă irevocabilă prin

Decizia nr. 263 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești a admis

acțiunea reclamantelor și a obligat pârâta să le restituie imobilul în litigiu,

aceasta neconformându-se dispozițiilor hotărârilor judecătorești.

Cum în mod cert

reclamantele au fost private de folosința bunului și aceasta din culpa pârâtei,

în mod corect instanța de fond a obligat-o pe aceasta la plata contravalorii

lipsei de folosință a imobilului.

Critica formulată de

pârâtă care se referă la greșita respingere a capetelor de cerere din

reconvențională vizând revendicarea construcțiilor edificate de aceasta pe

terenul reclamantelor, respectiv două terase, acordarea unui drept de

superficie și a unui drept de servitute, este neîntemeiată pentru că, așa cum

s-a arătat mai sus, pârâta nu a făcut dovezi în sensul că ar fi edificat

construcții pe terenul în litigiu, care în anumite condiții ar fi impus obligarea

reclamantelor la restituirea acestora și, așa fiind nici dreptul de servitute

sau de superficie nu putea fi acordat.

Pentru considerentele

arătate apelul declarat de pârâta SC S. SA urmează a fi respins ca nefondat

față de disp. art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs SC S. SA, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr.

146/1997, urmare a calificării acțiunii ca fiind una accesorii unei cereri de

restituire a imobilului, bazată pe Legea nr. 10/2001.

Or, în speță, cererea

de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra imobilului

restituit în baza Legii nr. 10/2001 este o cerere principală, nouă, cu un temei

juridic total diferit de cel al restituirii, procedura Legii nr. 10/2001 fiind

epuizată prin restituirea imobilului.

Pretențiile ce fac

obiectul acțiunii, chiar dacă se referă la lipsa de folosință a unui imobil

obținut în baza Legii nr. 10/2001, nu pot fi încadrate în scutirea de taxă

prevăzută de dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, întrucât

acestea se referă strict la restituirea imobilelor.

O altă critică a

vizat greșita respingere a cererii reconvenționale cu motivarea că nu s-a făcut

dovada că aceste construcții au fost edificate de către recurentă.

S-a susținut că

instanța a interpretat greșit actele deduse judecății față de situația de fapt

și de probatoriul administrat.

În cauză, s-a făcut

dovada că aceste construcții există fizic în cadrul imobilului restituit

reclamantelor și raportat la faptul că acestea nu au existat la data preluării

imobilului de către Statul Român este evident că aceste construcții au fost

edificate după data naționalizării și îi aparțin în baza prevederilor Legii nr.

15/1990.

Chiar dacă aceste

construcții ar fi fost edificate de alte entități juridice, SC S. SA în

calitate de succesoare are dreptul la despăgubiri, dreptul de proprietate

fiindu-le conferit de dispozițiile Legii nr. 15/1990.

În ce privește

construcțiile s-a susținut că fiind edificate cu bună-credință este

îndreptățită la recunoașterea unui drept de superficie și respectiv unui drept

de servitute pentru folosința liniștită și utilă și accesul la acestea (cu

referire la cele două terase) și respectiv despăgubiri pentru cele ce nu pot fi

restituite în natură.

O altă critică

vizează greșita admitere a acțiunii principale cu consecința obligării la

despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a imobilului ce a făcut obiectul

cererii de restituire în natură în baza Legii nr. 10/2001.

A arătat recurenta că

și-a exercitat cu bună-credință drepturile procesuale exercitând căile de atac

în procedura Legii nr. 10/2001.

Mai mult,

dispozițiile art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1999 condiționează dreptul de

a obține despăgubiri de la instituția implicată în privatizare de existența

unei hotărâri irevocabile.

Punerea în posesie a

reclamantelor a avut loc imediat după rămânerea definitivă și irevocabilă a

hotărârii de restituire a imobilului, anterior acestei date reclamantele

nefiind deținătoarele unui "bun" pentru care să solicite despăgubiri

pentru lipsa de folosință.

Recursul este fondat

în parte pentru următoarele considerente:

principale îl reprezintă obligarea recurentei-pârâte la despăgubiri

reprezentând lipsa de folosință a imobilului, datorate de nerestituirea în

termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 a imobilului notificat, invocându-se în

drept dispozițiile art. 1073 - 1075 C. civ.

Dat fiind temeiul

juridic al cererii deduse judecății (art. 1073 - 1075 C. civ.), obiectul asupra

căruia poartă pretențiile formulate (imobil preluată de stat anterior anului

1989) și cauza juridică a acțiunii nu se poate nega, de principiu,

posibilitatea formulării pe calea dreptului comun a unor cereri de chemare în

judecată circumscrise unei astfel de finalități, de vreme ce această conduită

nu a fost interzisă expres în conținutul legii speciale - Legea nr. 10/2001 - însă

fapta ilicită a debitorului ce poate fi analizată în contextul Legii nr.

10/2001 nu este privarea fostului proprietar de dreptul de proprietate asupra

imobilului, ci conduita unității notificate în procedura de soluționare a

notificării.

Într-o astfel de

acțiune precum cea de față, reclamantul trebuie să dovedească, pe de o parte,

că în cazul său particular și în concret, mecanismul de reparație pus la

îndemână de legea specială nu a fost eficient, respectiv faptul că unitatea

deținătoare nu și-a executat în termenul prevăzut de lege obligațiile stipulate

în sarcina sa în soluționarea notificării sau că decizia sau hotărârea

judecătorească de restituire nu a fost executată iar pe de altă parte, este

necesar ca reclamantul să fi utilizat unul din mijloacele procedurale puse la

îndemâna sa de aceeași lege pentru a sancționa autoritatea competentă în caz de

nemulțumire.

Având în vedere

temeiul juridic al acțiunii și cauza acesteia (nesoluționarea culpabilă a

notificării în sensul restituirii imobilului) în mod nelegal instanța de apel

s-a raportat în aprecierea faptei ilicite și a culpei la existența Sentinței

civile nr. 15 din 26 ianuarie 2001 prin care a fost admisă acțiunea în

revendicare a reclamantelor și a fost obligată pârâta SC S. SA la restituirea imobilului

în litigiu întrucât, la instanța de fond nu s-a invocat existența prejudiciului

prin raportare la neexecutarea acestei hotărâri.

Acțiunea în

restituire fondată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este distinctă de acțiunea

în revendicare, efectele celor două tipuri de acțiuni fiind diferite asupra

patrimoniului fostului proprietar, în cazul restituirii în natură a bunului

lipsind efectul retroactiv, acesta a dobândit proprietatea la momentul emiterii

deciziei de restituire în natură sau de la data pronunțării hotărârii

judecătorești irevocabile.

În cauză, daunele

pretinse de reclamante derivă din perioada "administrativă" a

procedurii Legii nr. 10/2001 iar fapta culpabilă, cauzatoare de prejudiciu

invocată de către reclamante ar consta în nerestituirea imobilului în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Reglementând

modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de

restituire și anume, una necontencioasă, declanșată prin notificarea adresată

unității deținătoare, conform art. 25 din lege și alta contencioasă -

declanșată prin acțiunea în justiție în temeiul art. 26 din aceeași lege.

Urmând procedura

reglementată în mod expres prin legea specială, reclamantele au notificat,

conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 unitatea deținătoare, SC S. SA, fiind

emisă Dispoziția nr. 8385 din 1 octombrie 2001, deci în termenul prevăzut de

lege.

Reclamantele au

contestat în justiție această dispoziție iar prin Sentința civilă nr. 1620 din

19 octombrie 2006 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin Decizia civilă nr.

2596 din 16 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis

contestație, s-a anulat dispoziția și s-a dispus restituirea în natură a imobilului

notificat, hotărârea fiind pusă în executare la 3 iunie 2008.

Se constată că

recurenta-pârâtă și-a executat obligația prevăzută în procedura administrativă

de Legea nr. 10/2001, respectiv de soluționare a notificării, iar exercitarea

ulterioară a căilor de atac în procedura contencioasă nu poate fi calificată ca

fiind o faptă ilicită și culpabilă, executată cu rea-credință - art. 723 C.

proc. civ.

Raportat la aceste

considerente se constată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1073

- 1075 C. civ., obligație stabilită în sarcina recurentei în procedura

administrativă a Legii nr. 10/2001 fiind executată în termen, exercitarea

căilor de atac în procedura contencioasă nu este una abuzivă, iar executarea

hotărârii s-a făcut imediat după rămânerea irevocabilă a hotărârii, într-un

termen rezonabil, astfel că acțiunea reclamantelor este nefondată.

critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 lit.

r) din Legea nr. 146/1997 raportat la obiectul judecății și temeiul juridic al

acțiunii și dispozițiile art. 18 din aceeași lege.

Acțiunea formulată de

reclamante constituie o acțiune principală, de drept comun și nu poate fi

caracterizată ca fiind accesorie cererii având ca finalitate restituirea

imobilului preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

procedura legii speciale fiind finalizată prin pronunțarea hotărârii

irevocabile de restituire.

Se constată că la

instanța de fond reclamantele au achitat taxa de timbru judiciar și taxa

judiciară de timbru stabilită prin încheierea din 30 ianuarie 2009 iar

împotriva acestei încheieri nu au formulat cerere de reexaminare, criticând

încheierea prin cererea de apel.

În apel, prin

încheierea din 23 mai 2012, Curtea de Apel a stabilit obligația de plată a taxei

de timbru și timbru judiciar la valoarea sumei contestată, respectiv 3.508 RON

și 5 RON, iar împotriva acestei încheieri de asemenea nu au formulat cerere de

reexaminare, fiind formulate critici doar prin cererea de recurs iar instanța

de recurs nu a analizat această critică raportat la primul motiv de recurs care

a condus la soluția casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Se constată că taxele

de timbru datorate la instanța de fond și de apel au fost stabilite prin

încheieri care nu au fost atacate cu cereri de reexaminare în condițiile

prevăzute de art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările

ulterioare.

În temeiul

dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, instanța învestită cu

soluționarea unei căi de atac, poate dispune numai obligarea la plata taxelor

de timbru datorate în fazele procesuale anterioare și care nu au fost plătite

în cuantumul legal, urmând ca dispozitivul hotărârii să constituie titlu

executoriu și nicidecum să poată examina criticile părții în sarcina căreia s-a

stabilit obligația de plată a unei taxe de timbru în faza procesuală

anterioară.

Criticile care

vizează caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată pot fi formulate

exclusiv în cadrul procedurii de reexaminare astfel că dispunerea restituirii

către reclamante a taxei de timbru de 10.750 RON achitată la instanța de fond

este nelegală.

Nelegală este și

restituirea taxei de timbru, în sumă de 3.510 RON, achitată în apel întrucât,

prin încheierea din 23 noiembrie 2012, aceeași instanță de apel a stabilit

caracterul timbrabil al cererii și cuantumul taxei de timbru datorate iar

această încheiere nu a fost supusă reexaminării.

Încheierea din 23

noiembrie 2012, nefiind atacată cu cerere de reexaminare a devenit irevocabilă

iar instanța de apel, în rejudecare, nu poate înlătura efectele acestei

încheieri irevocabile, în apel fiind supusă cenzurii numai hotărârea instanței

de fond nu și propriile încheieri cu caracter interlocutoriu și definitive.

greșita respingere a cererii reconvenționale este nefondată.

Potrivit art. 8 din

Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui

se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data

cererii de restituire și libere de orice sarcini chiar dacă prin transformările

survenite, în raport cu forma inițială s-au adăugat corpuri de zidărie sau

volume din alte materiale fără a se depăși 50% din suprafața construită

inițial.

Se constată totodată,

că prin Sentința civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001, pronunțată în

contradictoriu cu recurenta, s-a admis acțiunea reclamantelor și s-a dispus

lăsarea în deplină proprietate și posesie a întregului imobil, compus din teren

și suprafața de 5.405,96 mp și toate construcțiile amplasate pe acesta, fiind

respinsă cererea reconvențională având ca obiect plata contravalorii

construcțiilor noi edificate, a îmbunătățirilor efectuate și acordarea unui

drept de retenție asupra imobilului până la achitarea integrală a acestor

valori, reținându-se că acestea nu au fost dovedite și că prin cererea

reconvențională nu au fost menționate în concret îmbunătățirile pretinse, fapt

care a condus la imposibilitatea identificării lor, aspect menționat și prin

raportul de expertiză.

În cauza pedinte, s-a

reținut de instanța de apel că înscrisurile depuse nu fac dovada edificării

construcțiilor de către recurentă, toate acestea privind măsurătorile

topografice care au fost întocmite cu ocazia obținerii titlului de proprietate

asupra terenului și nu asupra construcțiilor, situație de fapt reținută de

instanța de apel nefiind contrazisă în recurs cu înscrisuri noi în condițiile

art. 305 C. proc. civ.

De altfel, chiar dacă

nu sunt incidente pe deplin dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 18 din

17 octombrie 2011, se constată că recurenta-pârâtă, ca societate comercială

privatizată poate beneficia de despăgubiri, ca urmare a retrocedării imobilului

în întregul său, dacă acesta este înscris în bilanțul contabil, cu valoarea de

la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul său, și care trebuie

actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Se constată că

recurenta n-a făcut dovada proprietății asupra construcțiilor nici în

condițiile dreptului comun, nici ale legii speciale - O.U.G. nr. 88/1997,

aprobată prin Legea nr. 44/1998 și completată prin Legea nr. 99/1999.

Nefiind făcută dovada

edificării construcțiilor indicate, sau a preluării legale de la succesorii

săi, prin evidențierea în bilanțul contabil și capetele de cerere subsidiare

privind constituirea unui drept de superficie, respectiv drept de servitute și

despăgubiri sunt nefondate.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a

se admite recursul, a se modifica decizia în sensul admiterii ambelor apeluri,

schimbării sentinței și respingerii cererii de chemare în judecată și

menținerii dispozițiilor sentinței privind respingerea excepției autorității de

lucru judecat, de asemenea se va înlătura dispoziția din decizie de restituire

a taxelor de timbru către reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC S. SA împotriva Deciziei civile nr. 32 din 20 ianuarie

2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Modifică Decizia

civilă nr. 32 din 20 ianuarie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă,

în sensul că admite ambele apeluri, schimbă Sentința civilă nr. 3555 din 12

decembrie 2011 a Tribunalului Prahova și respinge cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantele N.Y.E.C. și O.C.P. și cererea

reconvențională formulată de pârâta SC S. SA.

Menține dispozițiile

sentinței privind respingerea excepției autorității de lucru judecat.

Înlătură dispoziția

de restituire a taxelor de timbru către reclamante.

Compensează în

totalitate cheltuielile de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 octombrie 2015.

Procesat de GGC - MI