ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2206/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 72/105/09 ianuarie 2009, reclamantele N.Y.E.C. și O.C.P., au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC S. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 180.000 euro sau echivalentul în RON la cursul B.N.R. de la data executării hotărârii, reprezentând lipsa de folosință a imobilului situat în Sinaia, str. M., jud. Prahova.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că prin contestația formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 10567/2001 au solicitat instanței să desființeze Dispoziția nr. 8385 din 1 octombrie 2001 emisă de pârâtă și să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în Sinaia, str. M., jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 5405,96 mp și construcțiile aflate pe acesta, iar, prin Sentința civilă nr. 1620 din 19 decembrie 2006 instanța a admis contestația și a anulat Dispoziția nr. 8385 din 1 octombrie 2001 emisă de pârâtă, aceasta fiind obligată la restituirea în natură a imobilului din litigiu, sentință care a devenit irevocabilă prin respingerea apelului și recursului declarat de pârâtă, astfel că au fost puse în posesia imobilului la data de 19 mai 2008, însă prin nerestituirea în termenul prevăzut de Legea 10/2001 a imobilului din litigiu, pârâta a cauzat reclamantelor un prejudiciu important, reprezentând lipsa de folosință a bunului, această lipsă de folosință fiind calculată la suma de 5000 euro lunar pe o perioadă de 3 ani, anterioară punerii acestora în posesie.

În drept, s-au invocat disp. art. 1073, 1074 și 1075 C. civil. Pârâta, legal citată, a formulat, la data de 13 martie 2009, întâmpinare - cerere reconvențională prin care a solicitat ca reclamantele să timbreze acțiunea la valoarea imobilului, respectiv cu suma de 10.936 RON, acțiunea neavând nicio legătură cu redobândirea imobilului în sine. Totodată, pârâta a mai arătat că lipsa de folosință nu este datorată reclamantelor, întrucât acestea nu au insistat în executarea silită, Curtea de Casație și Justiție suspendând executarea silită până la judecarea recursului, iar după rămânerea irevocabilă a hotărârii, a predat posesia imobilului către reclamante. Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat să se constate calitatea acesteia de proprietar asupra imobilelor edificate, cu bună-credință, să i se lase în deplină proprietate și liberă posesie cele două terase, notate pe planul întocmit de expert C.C.

cu nr. 7 și 8, să se determine un drept de superficie în privința celor două terase care se află pe terenul proprietatea reclamantelor și obligarea pârâtelor la plata contravalorii pentru construcțiile 2, 4, 5, 6 și 9 din planul anexat. În drept, pârâta și-a întemeiat întâmpinarea - cerere reconvențională pe dispozițiile art. 115, 119 C. proc. civ., art. 480, 494 și 992 C. civ. Reclamantele, la data de 10 aprilie 2009 au formulat întâmpinare ca răspuns la cererea reconvențională formulată de pârâtă, prin care au solicitat respingerea cererii reconvenționale ca fiind inadmisibilă și, totodată au invocat și excepția autorității de lucru judecat. Tribunalul Prahova prin Sentința civilă nr. 3555 din 12 decembrie 2011, a admis acțiunea formulată de reclamante, a obligat pârâta să plătească reclamantelor 107.100 euro sau echivalentul în RON la cursul B.N.R.

la data plății reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului din Sinaia, str. M., jud. Prahova pe cei trei ani anteriori punerii în posesie. A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta SC S. SA și a obligat reclamantele să plătească pârâtei 390.500 RON contravaloarea construcției actualizată conform expertizei T.C. A respins excepția autorității de lucru judecat. A respins capetele de cerere privind constituirea unui drept de servitute asupra terenului de 32 mp și recunoașterea unui drept de superficie pentru terenul de 423 mp. S-au compensat cheltuielile de judecată și a mai obligat reclamantele la 30.314 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța fondului a reținut următoarele: La data de 19 decembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis contestația formulată de contestatoare în contradictoriu cu intimata și a anulat Dispoziția nr. 8385 din 1 octombrie 2001. A dispus obligarea acesteia să restituie contestatoarelor imobilul situat în Sinaia, str. M., jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 5.405,96 mp identificat conform raportului de expertiză topografică D.I. și construcția situată pe acesta, identificată conform raportului de expertiză C.C., reținând că reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor C.A.

și dovada calității de moștenitoare cu certificatele de moștenitor depuse la dosar, imobilul fiind rechiziționat de M.A.I., iar ulterior a figurat și în anexa la Decretul nr. 92/1950 poziția 411, procesul-verbal din 1 iunie 1959, atestând că acesta este situat în Sinaia, str. M., jud. Prahova, fiind compus din suprafața de 5.625 mp din care 380 mp suprafață construită fiind preluat în proprietatea statului și trecut în administrarea fostului Sfat Popular al orașului Sinaia. În prezenta acuză, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință a imobilului din Sinaia, str. M., jud. Prahova, arătând că imobilul nu a fost restituit în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și astfel li s-a creat un prejudiciu important prin lipsa de folosință a bunului.

Prin procesul-verbal de punere în posesie din data de 3 iunie 2008, încheiat cu pârâta, reclamantelor li s-a atribuit construcția nr. 1, compusă din parter etaj și mansardă în suprafață de 380,21 mp, construcția nr. 3, compusă din parter, etaj, terasă în suprafață de 173,97 mp și suprafața de teren de 5.405,96 mp. Între părți a fost întocmit procesul-verbal de predare-primire, însă predarea imobilului către reclamante a avut loc abia în anul 2008 determinând lipsirea acestora de folosința imobilului asupra căruia au drept de proprietate.

Potrivit raportului de expertiză construcții întocmit în cauză de expert D.L., a rezultat că în cei trei ani anteriori hotărârii definitive și irevocabile a Sentinței nr. 2596 din 16 aprilie 2008, imobilul compus din vila L. și terenul în suprafață de 5.406 mp au fost închiriate de către SC S. SA prin Contractul de închiriere nr. C1 din 15 decembrie 2004, contravaloarea lipsei de folosință pentru 36 luni fiind de 107.100 euro din care se scade contravaloarea lipsei de folosință pentru cele două terase și a corpului de legătură proprietatea SC S. SA în valoare de 16.794 euro, respectiv 90.306 euro. Prejudiciul creat reclamantelor prin lipsirea acestora de folosința imobilelor nu se poate considera reparat prin restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu cuprinde nici un remediu în acest sens.

În acest sens, reclamantele au fost în imposibilitate să exercite dreptul de proprietate asupra imobilului care a fost restituit, acțiunea acestora fiind pe deplin admisibilă. Referitor la excepția autorității de lucru judecat invocată de reclamante, aceasta este nefondată, motivat de faptul că în cauză nu există tripla identitate de obiect, părți și cauză astfel cum prevăd dispozițiile art. 1201 C. civ., obiectul dosarului anterior în care a fost pronunțată Sentința civilă nr. 15/2001 constând în cererea reclamantelor de obligare a pârâtei la a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul din Sinaia str. M., jud. Prahova în suprafață de 5.825 mp și construcția de 544 mp, iar în cadrul acțiunii de față, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 5.405,96 mp și construcțiile de pe acest teren.

Susținerea reclamantelor că cererea reconvențională este inadmisibilă nu a putut fi avută în vedere întrucât solicitările pârâtei își găsesc reglementarea în textele de lege indicate de aceasta, iar cererea reconvențională este întemeiată numai în parte, respectiv numai în ceea ce privește cererea pârâtei de obligare a reclamantelor la plata contravalorii construcțiilor edificate de aceasta astfel cum au fost identificate și evaluate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert T.C.

Cu privire la cererea pârâtei de constituire a unui drept de superficie și a unui drept de servitute astfel cum sunt reglemente acestea de dispozițiile legale în materie este neîntemeiată în primul rând pentru că dreptul de superficie constă în dreptul de proprietate al unei persoane denumită superficiar privitor la construcțiile, plantațiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea altei persoane, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosință accesoriu dreptului de proprietate asupra construcțiilor, ori în speță, pârâta nu are un asemenea drept nici asupra construcțiilor dar nici asupra terenului proprietatea reclamantelor. Referitor la dreptul de servitute, acesta este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul și utilitatea altui imobil având un alt proprietar, iar în cauză calitatea de proprietar au doar reclamantele.

Împotriva sentinței au declarat apel în termen legal reclamantele și pârâta invocând nelegalitatea și netemeinicia acesteia.

Reclamantele au susținut că hotărârea instanței de fond este nemotivată sub aspectul soluției de respingere a excepției autorității de lucru judecat și de admitere în parte a cererii reconvenționale; că excepția a fost greșit respinsă întrucât prin acțiunea înregistrată sub nr. 3451 din 11 aprilie 2000 au chemat în judecată pe pârâta SC S. SA și SC S1 SA și orașul Sinaia prin Primar pentru a fi obligați să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul din Sinaia, str. M., compus din teren și construcțiile aflate pe el; că SC S. SA formulând cerere reconvențională a solicitat obligarea reclamantelor la plata contravalorii noilor construcții și a îmbunătățirilor aduse imobilului, precum și acordarea unui drept de retenție asupra imobilului; că în acea cauză s-a pronunțat Sentința civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 263 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, astfel că în cauză există autoritate de lucru judecat față de hotărârea pronunțată ulterior, existând triplă identitate de părți, obiect și cauză între cele două cereri reconvenționale.

Aceleași reclamante au susținut că pe fond cererea reconvențională este neîntemeiată deoarece SC S. SA nu a administrat probe cu care să dovedească că a edificat pe cheltuiala sa anexele existente pe teren, dar chiar și în situația în care ar fi făcut dovezi în acest sens nu poate pretinde că a edificat cu bună credință anexele întrucât după revendicarea imobilului pe dreptul comun pe teren nu se mai puteau efectua lucrări, iar reclamantele și-au păstrat permanent calitatea de proprietar asupra imobilului, calitate avută la data preluării care s-a realizat fără titlu valabil.

Pârâta SC S. SA a criticat hotărârea instanței de fond, considerând că în mod nelegal a fost obligată la plata lipsei de folosință pe ultimii 3 ani anteriori punerii în posesie, în condițiile în care reclamantele au dobândit imobilul în baza Legii nr. 10/2001 la 19 decembrie 2006 când s-a pronunțat Sentința civilă nr. 1620 din 19 decembrie 2006 care a rămas irevocabilă la 16 aprilie 2008 conform Deciziei nr. 2596 din 16 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar la 6 august 2007 reclamantele au solicitat punerea în executare a hotărârii însă nu au insistat în aceasta, împrejurări în care până la 16 aprilie 2008 nu exista obligația de predare a posesiei imobilului, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție dispusese la 5 februarie 2008 suspendarea executării silite a Sentinței civile nr. 1620/2006 până la data judecării recursului . A mai arătat pârâta că până la apariția Legii nr. 10/2001 avea calitatea de proprietară și posesoare a imobilului conform Legii 15/1990, acesta figurând în patrimoniul său și în această calitate a executat lucrările de construcții cu bună credință, impunându-se despăgubirea.

Prin Decizia civilă nr. 57 din 12 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-au admis apelurile formulate de părți, s-a desființat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, reținându-se în considerentele deciziei că, în raport de considerentele Sentinței civile nr. 15 din 26 ianuarie 2001 prin care s-a admis acțiunea în revendicare a reclamantelor și a fost respinsă cererea reconvențională a pârâtei SC S. SA, s-a menționat în mod expres că cererea pârâtei nu cuprinde în concret îmbunătățirile pretinse astfel că acestea nu au putut fi identificate, fapt atestat chiar de expertul constructor, dar că toate aceste probleme pot fi rezolvate de părți pe calea unei acțiuni separate după ce se va soluționa în mod irevocabil problema proprietății imobilului, împrejurări în care nu se poate constata existența triplei identități de părți, obiect și cauză pentru a se aprecia asupra excepției autorității de lucru judecat, că nu există identitate de cauză, iar pe de altă parte din examinarea cererilor SC S. SA din ambele dosare rezultă că nu este nici identitate de obiect câtă vreme în primul dosar a fost solicitată contravaloarea îmbunătățirilor și construcțiilor, iar în al doilea s-a cerut să se constate calitatea de proprietar asupra noilor construcții.

Referitor la apelul pârâtei, Curtea de Apel Ploiești a reținut că suspendarea executării silite începută la 6 august 2007 prin executorul judecătoresc până la soluționarea recursului, nu impunea în cazul admiterii recursului să nu fie necesară o întoarcere a executării care ar fi provocat mari pagube, că și în condițiile în care executorul nu ar fi făcut nici un act de executare silită nu înseamnă că pârâta nu poate fi obligată la dezdăunări în temeiul principiului potrivit căruia nimeni nu își poate mări patrimoniul fără justă cauză pe seama patrimoniului altei persoane.

A reținut Curtea de Apel Ploiești că instanța de fond nu numai că nu a motivat dar nici nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea calității de proprietar, constructor de bună credință, că au fost obligate reclamantele să plătească pârâtei 390.590 RON contravaloarea construcțiilor noi, care nu includeau și cele 2 terase pentru care se solicitase constatarea calității de proprietar deși în privința lor nu s-a pronunțat o soluție de respingere a cererii de constatare a calității de proprietar, astfel că sunt fondate criticile pârâtei în sensul că motivarea instanței în ce privește respingerea cererii reconvenționale este străină de natura pricinii iar hotărârea este nelegală deoarece instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de constatare a faptului că SC S. SA este proprietarul construcțiilor.

S-a reținut că nu s-a analizat nici dacă pârâta avea dreptul de a primi, în natură, imobilul cu determinarea unui drept de superficie și unul de servitute de la calea publică, aceasta fiind o sarcină impusă proprietarului fondului în favoarea proprietarului construcțiilor, fiind de esență a se stabili calitatea constructorului, de bună sau de rea-credință. Aceiași instanță a reținut în considerentele deciziei de desființare a hotărârii că nu s-a stabilit de prima instanță dacă sunt incidente disp. art. 492 C. civ., nepronunțarea instanței asupra tuturor cererilor deduse judecății ducând la desființarea hotărârii și trimiterea cauzei aceleiași instanțe de fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal reclamantele, considerând-o nelegală și netemeinică, susținând că în cauză nu a operat nici un caz care să justifice desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât, atât cererea principală cât și cererea reconvențională au fost analizate de instanța de fond, iar greșita reținere a faptului că prin acțiunea principală s-a cerut ca intimata să-și ridice construcțiile edificate pe terenul lor, că expertiza tehnică constructor efectuată în cauză nu a fost pusă în discuția părților, că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului din cererea reconvențională privind constatarea calității de proprietar al pârâtei pentru imobilele pretins edificate pe terenul lor și pe cale se consecință a despăgubirilor pentru acestea nu justifica soluția adoptată față de disp.

art. 296, 297 C. proc. civ. Au mai susținut recurentele că pricina s-a soluționat cu încălcarea dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/997 republicată, ale art. 55 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, conform cărora cererile introduse de proprietar sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 precum și cererile accesorii și incidente acestora sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, inclusiv pentru exercitarea căilor de atac. O altă critică a vizat soluția dată excepției autorității de lucru judecat, recurentele arătând că atât prima instanță cât și cea de apel au încălcat disp.

art. 102 C. civ. și art. 163 C. proc. civ. ignorându-se Sentința civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova rămasă irevocabilă prin Decizia civilă 263 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești prin care a fost respinsă cererea reconvențională a pârâtului având ca obiect, printre altele și obligarea reclamantelor la plata contravalorii construcțiile identificate prin raportul de expertiză C.C., că autoritatea de lucru judecat există și cu privire la capetele de cerere din reconvențională vizând edificarea celor 2 terase și acordarea unui drept de folosință asupra terenului, necesar folosirii acestor construcții. Prin Decizia civilă nr. 2493 din 20 iunie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție admițând recursul reclamantelor a casat Decizia civilă nr. 57 din 12 septembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că prin această decizie au fost aplicate greșit prev. art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. deoarece față de cele reținute de instanța de apel se impunea analizarea apelului în funcție de toate criticile formulate, apelul fiind o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe urmând a fi puse în discuție în fața instanței de apel care va statua atât în fapt și în drept, în limitele prev. de art. 292 C. proc. civ.

S-a reținut că efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecății în apel litigiul dintre ele în ansamblul său cu toate problemele de fapt și de drept care au fost ridicate în fața primei instanței și că aceste argumente impun casarea deciziei și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru soluționarea procesului cu evocarea fondului, urmând ca, cu ocazia judecării apelului instanța să răspundă criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor și să ceară părților să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile justei soluționări a cauzei.

Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Curții de Apel Ploiești și pe parcursul soluționării acesteia a decedat reclamanta O.C.P. și față de dovada acestui fapt și a depunerii la dosar a certificatului de moștenitor din 5 septembrie 2014 în care se menționează că de pe urma acesteia a rămas ca moștenitoare legală reclamanta N.Y.H.C., pricina a ost soluționată în cadrul legal astfel reconstituit în urma decesului reclamantei. Pe linia considerentelor deciziei de casare s-au administrat probatorii cu acte care au fost depuse la dosar de pârâtă, reclamantele precizând că nu înțeleg să solicite administrarea altor probatorii. Prin Decizia nr. 32 din 20 ianuarie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis apelul declarat de apelantele-reclamante N.Y.H.C., O.C.P.

- decedată, reprezentată de N.Y.H.C., împotriva Sentinței civile nr. 3555 din 12 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova; a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată. A înlăturat obligația reclamantelor de a plăti suma de 30.314 RON, reprezentând cheltuieli de judecată și a menținut restul dispozițiilor sentinței. S-a dispus restituirea către reclamante a taxei de timbru în valoare de 10.750 RON, achitată cu chitanța din 13 martie 2009 și taxei de timbru în valoare de 3.510 RON, achitată cu chitanța din 3 septembrie 2012 și, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă SC S. SA, împotriva aceleiași sentințe. Curtea de Apel a reținut următoarele: În ce privește apelul declarat de reclamante, un prim motiv de apel a vizat greșita obligare a lor la plata taxei judiciare de timbru la valoarea reprezentată de lipsa de folosință a imobilului.

Sub acest aspect, în speță sunt aplicabile disp. art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 republicată în conformitate cu care cererile introduse de proprietari sau succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat, sau alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 precum și cererile accesorii și incidente, sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, inclusiv pentru exercitarea căilor de atac, aceste dispoziții coroborându-se și cu art. 55 alin. (1) din Legea 10/2001 republicată. Acțiunea formulată de reclamante constituie o cerere accesorie cererii pe care acestea au formulate-o în baza Legii nr. 10/2001 și prin care au solicitat restituirea imobilului din Sinaia, str. M., în prezenta cauză solicitând obligarea pârâtei SC S. SA la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului motivat de faptul că prin dispoziția motivată pe care a emis-o în urma notificării reclamantelor le-a respins cererea de restituire.

În aceste condiții reclamantele nu datorau sumele achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru în cauză. Printr-o altă critică reclamantele au susținut că în mod greșit instanța de fond a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC S. SA și tot greșit a soluționat excepția autorității lucrului judecat invocată de apelante, respingând excepția autorității de lucru judecat cu motivarea că în speță nu există triplă identitate de obiect, părți și cauză, așa cum impun disp. art. 1201 C. civ.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că în cauză pârâta SC S. SA a formulat întâmpinare - cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate calitatea lor de proprietari asupra imobilelor edificate de ei cu bună credință pe terenul în litigiu și expres menționate în cuprinsul cererii reconvenționale, să li se lase în deplină proprietate și posesie cele două terase - una descoperită cealaltă acoperită - numerotate cu nr. 7, 8 în expertiza C.C., să se determine un drept de superficie în favoarea lor, din terenul proprietatea reclamanților situat în Sinaia, str. M., pentru a se asigura normala folosință a celor două terase și obligarea reclamantelor la plata contravalorii celorlalte construcții edificate de ei anterior restituirii imobilului către foștii proprietari, respectiv către reclamante.

În dosarul anterior, respectiv Dosarul nr. 3451 din 11 aprilie 2000 reclamantele au chemat în judecată, pe lângă actuala pârâtă și pe SC S1 SA S. și pe Orașul Sinaia prin Primar, pentru a li se lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul din Sinaia str. M. compus din teren și construcțiile aflate pe acesta. În acel dosar s-a formulat cerere reconvențională de pârâta SC S. SA prin care s-a solicitat obligarea reclamantelor la plata contravalorilor construcțiilor pe care le-a edificat pe terenul în litigiu și a îmbunătățirilor aduse imobilului existent, cerând de asemenea și acordarea unui drept de retenție asupra imobilului până la achitarea integrală a debitului. Față de modul în care au fost formulate cererile reconvenționale în cele două spețe, este cert că în cauză nu au incidență dispozițiile art. 1201 C. civ., neputându-se reține tripla identitate de obiect, părți și cauză, diferind obiectul atât al acțiunii cât și al cererii reconvenționale.

Sub acest aspect critica formulată de apelantele-reclamante este neîntemeiată, soluția dată de instanța de fond excepției fiind conform cu dispozițiile legale. Este însă întemeiată critica referitoare la greșita admitere în parte a cererii reconvenționale și de obligare a reclamantelor la plata către pârâtă a sumei de 390500 RON, actualizată conform expertizei T.C.

Sub acest aspect, în Dosarul nr. 3451/2000 al Tribunalului Prahova în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001 și în care pârâta SC S. SA a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantelor la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri pe care le-ar fi efectuat la imobilele în litigiu, la plata contravalorii construcțiilor noi edificate pe acest teren, cererea a fost respinsă de instanță, care a reținut la acel moment că solicitările pârâtei SC S. SA nu au fost dovedite, ba mai mult, pârâta nu a menționat în concret îmbunătățirile pretinse, această situație ducând la imposibilitatea identificării lor, aspect menționat și în raportul de expertiză efectuat în acel dosar.

De la acel moment și până la promovarea noii cereri reconvenționale în dosarul pendinte, pârâta nu a făcut dovada faptului că pe cheltuiala sa și anterior anului 1990 a edificat pe terenul proprietatea reclamantelor construcțiile menționate în cererea reconvențională sau că a efectuat îmbunătățiri la imobilele existente și preluate abuziv de la reclamante. La dosarul de față pârâta a depus la dosar acte în dovedirea susținerilor sale, însă toate aceste acte nu fac dovada edificării construcțiilor de către ea sau a îmbunătățirilor pe care le-ar fi adus imobilului, în fapt actele referindu-se la măsurători topografice care au fost întocmite cu ocazia obținerii titlului de proprietate asupra terenului în discuție.

Nu a fost în măsură pârâta să facă dovada cu acte că ar fi procurat materialele, că pe cheltuiala sa a suportat manopera edificării noilor construcții sau a îmbunătățirilor, nedepunând la dosar bonuri de materiale, chitanțe, contracte de prestări servicii sau orice acte care ar fi putut să ducă la concluzia susținută de ea, după cum nu a administrat nici probatorii testimoniale, deși potrivit considerentelor deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție părțile aveau posibilitatea de a administra orice probe în vederea stabilirii raporturilor juridice dintre ele. Nefăcându-se o atare dovadă nu se pune problema analizării împrejurării dacă pârâta a fost constructor de bună sau de rea-credință, dacă în speță sunt incidente prev. art. 402 C. civ.

sau, respectiv a disp. art. 494 din același cod. În lipsa oricăror dovezi în sensul susținerilor pârâtei soluția corectă pe care instanța de fond trebuia să o pronunțe asupra cererii reconvenționale era aceea de respingere a acesteia ca neîntemeiată cu consecința înlăturării obligării reclamantelor la plata sumei de 390.500 RON reprezentând contravaloarea construcției, soluția dată capetelor de cerere privind constituirea dreptului de servitute asupra terenului de 32 mp și recunoașterea dreptului de superficie pentru terenul de 423 mp fiind corectă și urmând a fi menținută.

În ce privește apelul declarat de pârâtă, acesta este nefondat pentru următoarele motive: O primă critică formulată de aceasta vizează greșita obligare a sa la plata către reclamante a lipsei de folosință a imobilului pe ultimii 3 ani anterior punerii în posesie a acestora, motivat de faptul că nu datorează această sumă întrucât Sentința civilă nr. 1620 din 19 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova a rămas definitivă la 6 iunie 2007, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat executarea hotărârii până la soluționarea recursului. O atare susținere nu poate fi avută în vedere în condițiile în care s-a făcut dovada că reclamantele au fost lipsite de folosința imobilului încă de la expirarea termenului prevăzut de Legea 10/2001 când trebuia soluționată notificarea prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului, notificare care le-a fost respinsă de către pârâtă.

Întârzierea restituirii imobilului către reclamante s-a datorat culpei apelantei și este dovedită și prin aceea că anterior apariției Legii 10/2001 Tribunalul Prahova prin Sentința civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001 rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 263 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești a admis acțiunea reclamantelor și a obligat pârâta să le restituie imobilul în litigiu, aceasta neconformându-se dispozițiilor hotărârilor judecătorești. Cum în mod cert reclamantele au fost private de folosința bunului și aceasta din culpa pârâtei, în mod corect instanța de fond a obligat-o pe aceasta la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului.

Critica formulată de pârâtă care se referă la greșita respingere a capetelor de cerere din reconvențională vizând revendicarea construcțiilor edificate de aceasta pe terenul reclamantelor, respectiv două terase, acordarea unui drept de superficie și a unui drept de servitute, este neîntemeiată pentru că, așa cum s-a arătat mai sus, pârâta nu a făcut dovezi în sensul că ar fi edificat construcții pe terenul în litigiu, care în anumite condiții ar fi impus obligarea reclamantelor la restituirea acestora și, așa fiind nici dreptul de servitute sau de superficie nu putea fi acordat. Pentru considerentele arătate apelul declarat de pârâta SC S. SA urmează a fi respins ca nefondat față de disp. art. 296 C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs SC S. SA, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, urmare a calificării acțiunii ca fiind una accesorii unei cereri de restituire a imobilului, bazată pe Legea nr. 10/2001. Or, în speță, cererea de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra imobilului restituit în baza Legii nr. 10/2001 este o cerere principală, nouă, cu un temei juridic total diferit de cel al restituirii, procedura Legii nr. 10/2001 fiind epuizată prin restituirea imobilului.

Pretențiile ce fac obiectul acțiunii, chiar dacă se referă la lipsa de folosință a unui imobil obținut în baza Legii nr. 10/2001, nu pot fi încadrate în scutirea de taxă prevăzută de dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, întrucât acestea se referă strict la restituirea imobilelor. O altă critică a vizat greșita respingere a cererii reconvenționale cu motivarea că nu s-a făcut dovada că aceste construcții au fost edificate de către recurentă. S-a susținut că instanța a interpretat greșit actele deduse judecății față de situația de fapt și de probatoriul administrat. În cauză, s-a făcut dovada că aceste construcții există fizic în cadrul imobilului restituit reclamantelor și raportat la faptul că acestea nu au existat la data preluării imobilului de către Statul Român este evident că aceste construcții au fost edificate după data naționalizării și îi aparțin în baza prevederilor Legii nr. 15/1990.

Chiar dacă aceste construcții ar fi fost edificate de alte entități juridice, SC S. SA în calitate de succesoare are dreptul la despăgubiri, dreptul de proprietate fiindu-le conferit de dispozițiile Legii nr. 15/1990. În ce privește construcțiile s-a susținut că fiind edificate cu bună-credință este îndreptățită la recunoașterea unui drept de superficie și respectiv unui drept de servitute pentru folosința liniștită și utilă și accesul la acestea (cu referire la cele două terase) și respectiv despăgubiri pentru cele ce nu pot fi restituite în natură. O altă critică vizează greșita admitere a acțiunii principale cu consecința obligării la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a imobilului ce a făcut obiectul cererii de restituire în natură în baza Legii nr. 10/2001.

A arătat recurenta că și-a exercitat cu bună-credință drepturile procesuale exercitând căile de atac în procedura Legii nr. 10/2001. Mai mult, dispozițiile art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1999 condiționează dreptul de a obține despăgubiri de la instituția implicată în privatizare de existența unei hotărâri irevocabile. Punerea în posesie a reclamantelor a avut loc imediat după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii de restituire a imobilului, anterior acestei date reclamantele nefiind deținătoarele unui "bun" pentru care să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosință. Recursul este fondat în parte pentru următoarele considerente: 1. Obiectul judecății principale îl reprezintă obligarea recurentei-pârâte la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a imobilului, datorate de nerestituirea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 a imobilului notificat, invocându-se în drept dispozițiile art. 1073 - 1075 C. civ.

Dat fiind temeiul juridic al cererii deduse judecății (art. 1073 - 1075 C. civ.), obiectul asupra căruia poartă pretențiile formulate (imobil preluată de stat anterior anului 1989) și cauza juridică a acțiunii nu se poate nega, de principiu, posibilitatea formulării pe calea dreptului comun a unor cereri de chemare în judecată circumscrise unei astfel de finalități, de vreme ce această conduită nu a fost interzisă expres în conținutul legii speciale - Legea nr. 10/2001 - însă fapta ilicită a debitorului ce poate fi analizată în contextul Legii nr. 10/2001 nu este privarea fostului proprietar de dreptul de proprietate asupra imobilului, ci conduita unității notificate în procedura de soluționare a notificării.

Într-o astfel de acțiune precum cea de față, reclamantul trebuie să dovedească, pe de o parte, că în cazul său particular și în concret, mecanismul de reparație pus la îndemână de legea specială nu a fost eficient, respectiv faptul că unitatea deținătoare nu și-a executat în termenul prevăzut de lege obligațiile stipulate în sarcina sa în soluționarea notificării sau că decizia sau hotărârea judecătorească de restituire nu a fost executată iar pe de altă parte, este necesar ca reclamantul să fi utilizat unul din mijloacele procedurale puse la îndemâna sa de aceeași lege pentru a sancționa autoritatea competentă în caz de nemulțumire.

Având în vedere temeiul juridic al acțiunii și cauza acesteia (nesoluționarea culpabilă a notificării în sensul restituirii imobilului) în mod nelegal instanța de apel s-a raportat în aprecierea faptei ilicite și a culpei la existența Sentinței civile nr. 15 din 26 ianuarie 2001 prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamantelor și a fost obligată pârâta SC S. SA la restituirea imobilului în litigiu întrucât, la instanța de fond nu s-a invocat existența prejudiciului prin raportare la neexecutarea acestei hotărâri. Acțiunea în restituire fondată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este distinctă de acțiunea în revendicare, efectele celor două tipuri de acțiuni fiind diferite asupra patrimoniului fostului proprietar, în cazul restituirii în natură a bunului lipsind efectul retroactiv, acesta a dobândit proprietatea la momentul emiterii deciziei de restituire în natură sau de la data pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile.

În cauză, daunele pretinse de reclamante derivă din perioada "administrativă" a procedurii Legii nr. 10/2001 iar fapta culpabilă, cauzatoare de prejudiciu invocată de către reclamante ar consta în nerestituirea imobilului în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire și anume, una necontencioasă, declanșată prin notificarea adresată unității deținătoare, conform art. 25 din lege și alta contencioasă - declanșată prin acțiunea în justiție în temeiul art. 26 din aceeași lege. Urmând procedura reglementată în mod expres prin legea specială, reclamantele au notificat, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 unitatea deținătoare, SC S. SA, fiind emisă Dispoziția nr. 8385 din 1 octombrie 2001, deci în termenul prevăzut de lege.

Reclamantele au contestat în justiție această dispoziție iar prin Sentința civilă nr. 1620 din 19 octombrie 2006 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2596 din 16 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis contestație, s-a anulat dispoziția și s-a dispus restituirea în natură a imobilului notificat, hotărârea fiind pusă în executare la 3 iunie 2008. Se constată că recurenta-pârâtă și-a executat obligația prevăzută în procedura administrativă de Legea nr. 10/2001, respectiv de soluționare a notificării, iar exercitarea ulterioară a căilor de atac în procedura contencioasă nu poate fi calificată ca fiind o faptă ilicită și culpabilă, executată cu rea-credință - art. 723 C. proc.

civ. Raportat la aceste considerente se constată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1073 - 1075 C. civ., obligație stabilită în sarcina recurentei în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 fiind executată în termen, exercitarea căilor de atac în procedura contencioasă nu este una abuzivă, iar executarea hotărârii s-a făcut imediat după rămânerea irevocabilă a hotărârii, într-un termen rezonabil, astfel că acțiunea reclamantelor este nefondată. 2. Fondată este și critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 raportat la obiectul judecății și temeiul juridic al acțiunii și dispozițiile art. 18 din aceeași lege.

Acțiunea formulată de reclamante constituie o acțiune principală, de drept comun și nu poate fi caracterizată ca fiind accesorie cererii având ca finalitate restituirea imobilului preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, procedura legii speciale fiind finalizată prin pronunțarea hotărârii irevocabile de restituire. Se constată că la instanța de fond reclamantele au achitat taxa de timbru judiciar și taxa judiciară de timbru stabilită prin încheierea din 30 ianuarie 2009 iar împotriva acestei încheieri nu au formulat cerere de reexaminare, criticând încheierea prin cererea de apel.

În apel, prin încheierea din 23 mai 2012, Curtea de Apel a stabilit obligația de plată a taxei de timbru și timbru judiciar la valoarea sumei contestată, respectiv 3.508 RON și 5 RON, iar împotriva acestei încheieri de asemenea nu au formulat cerere de reexaminare, fiind formulate critici doar prin cererea de recurs iar instanța de recurs nu a analizat această critică raportat la primul motiv de recurs care a condus la soluția casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Se constată că taxele de timbru datorate la instanța de fond și de apel au fost stabilite prin încheieri care nu au fost atacate cu cereri de reexaminare în condițiile prevăzute de art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare.

În temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, instanța învestită cu soluționarea unei căi de atac, poate dispune numai obligarea la plata taxelor de timbru datorate în fazele procesuale anterioare și care nu au fost plătite în cuantumul legal, urmând ca dispozitivul hotărârii să constituie titlu executoriu și nicidecum să poată examina criticile părții în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a unei taxe de timbru în faza procesuală anterioară. Criticile care vizează caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată pot fi formulate exclusiv în cadrul procedurii de reexaminare astfel că dispunerea restituirii către reclamante a taxei de timbru de 10.750 RON achitată la instanța de fond este nelegală.

Nelegală este și restituirea taxei de timbru, în sumă de 3.510 RON, achitată în apel întrucât, prin încheierea din 23 noiembrie 2012, aceeași instanță de apel a stabilit caracterul timbrabil al cererii și cuantumul taxei de timbru datorate iar această încheiere nu a fost supusă reexaminării. Încheierea din 23 noiembrie 2012, nefiind atacată cu cerere de reexaminare a devenit irevocabilă iar instanța de apel, în rejudecare, nu poate înlătura efectele acestei încheieri irevocabile, în apel fiind supusă cenzurii numai hotărârea instanței de fond nu și propriile încheieri cu caracter interlocutoriu și definitive. 3. Critica privind greșita respingere a cererii reconvenționale este nefondată.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini chiar dacă prin transformările survenite, în raport cu forma inițială s-au adăugat corpuri de zidărie sau volume din alte materiale fără a se depăși 50% din suprafața construită inițial.

Se constată totodată, că prin Sentința civilă nr. 15 din 26 ianuarie 2001, pronunțată în contradictoriu cu recurenta, s-a admis acțiunea reclamantelor și s-a dispus lăsarea în deplină proprietate și posesie a întregului imobil, compus din teren și suprafața de 5.405,96 mp și toate construcțiile amplasate pe acesta, fiind respinsă cererea reconvențională având ca obiect plata contravalorii construcțiilor noi edificate, a îmbunătățirilor efectuate și acordarea unui drept de retenție asupra imobilului până la achitarea integrală a acestor valori, reținându-se că acestea nu au fost dovedite și că prin cererea reconvențională nu au fost menționate în concret îmbunătățirile pretinse, fapt care a condus la imposibilitatea identificării lor, aspect menționat și prin raportul de expertiză.

În cauza pedinte, s-a reținut de instanța de apel că înscrisurile depuse nu fac dovada edificării construcțiilor de către recurentă, toate acestea privind măsurătorile topografice care au fost întocmite cu ocazia obținerii titlului de proprietate asupra terenului și nu asupra construcțiilor, situație de fapt reținută de instanța de apel nefiind contrazisă în recurs cu înscrisuri noi în condițiile art. 305 C. proc. civ. De altfel, chiar dacă nu sunt incidente pe deplin dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 18 din 17 octombrie 2011, se constată că recurenta-pârâtă, ca societate comercială privatizată poate beneficia de despăgubiri, ca urmare a retrocedării imobilului în întregul său, dacă acesta este înscris în bilanțul contabil, cu valoarea de la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul său, și care trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Se constată că recurenta n-a făcut dovada proprietății asupra construcțiilor nici în condițiile dreptului comun, nici ale legii speciale - O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 și completată prin Legea nr. 99/1999. Nefiind făcută dovada edificării construcțiilor indicate, sau a preluării legale de la succesorii săi, prin evidențierea în bilanțul contabil și capetele de cerere subsidiare privind constituirea unui drept de superficie, respectiv drept de servitute și despăgubiri sunt nefondate. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul, a se modifica decizia în sensul admiterii ambelor apeluri, schimbării sentinței și respingerii cererii de chemare în judecată și menținerii dispozițiilor sentinței privind respingerea excepției autorității de lucru judecat, de asemenea se va înlătura dispoziția din decizie de restituire a taxelor de timbru către reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC S. SA împotriva Deciziei civile nr. 32 din 20 ianuarie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Modifică Decizia civilă nr. 32 din 20 ianuarie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, în sensul că admite ambele apeluri, schimbă Sentința civilă nr. 3555 din 12 decembrie 2011 a Tribunalului Prahova și respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele N.Y.E.C. și O.C.P. și cererea reconvențională formulată de pârâta SC S. SA. Menține dispozițiile sentinței privind respingerea excepției autorității de lucru judecat. Înlătură dispoziția de restituire a taxelor de timbru către reclamante. Compensează în totalitate cheltuielile de judecată.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2015. Procesat de GGC - MI