ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4057/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată sub nr. 4259/105 din 01 septembrie 2009, contestatorul P.P. a chemat în judecată pe intimatul Orașul Sinaia, prin Primar, solicitând instanței să dispună anularea Dispoziției nr. 333 emisă de intimat le 14.07.2009.

În motivarea contestației, contestatorul a arătat că, inițial, prin dispoziția nr. 86/2006, i s-a respins cererea privind restituirea în natură sau în echivalent a imobilului situat în Sinaia, str. Theodor Amann, nr. 2, județ Prahova, dispoziție pe care a contestat-o, iar prin sentința nr. 500/2006 Tribunalul Prahova a schimbat în parte dispoziția contestată, iar prin decizia nr. 435/2006 a Curții de Apel Ploiești, menținută, irevocabil, prin decizia nr. 7331/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus restituirea în natură, în favoarea sa, a părții din imobilul în litigiu, rămas liber și s-a constatat dreptul său de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele din imobil ce au fost înstrăinate unor terțe persoane, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare.

A mai arătat contestatorul că, deși hotărârile judecătorești sus-menționate au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi contestate, intimatul a procedat la emiterea unei noi dispoziții, cu nr. 333 din 14 iulie 2009, cu privire la același imobil, prin care a dispus restituirea unui teren de 1.205 m.p. și a construcției, cu excepția spațiilor de locuit înstrăinate, ocazie cu care a stabilit că nu se poate restitui parcela de 585 m.p. ce a făcut obiectul atribuirii, în vederea edificării unor construcții, fiindu-i acordate măsuri reparatorii, instituite servituți de acces auto pietonal și de vedere în favoarea proprietarilor construcțiilor înstrăinate, însă asemenea dispoziție este nelegală, în condițiile în care existau hotărâri judecătorești privind restituirea aceluiași imobil, în alte condiții, intimatul neputând să emită altă dispoziție.

La data de 16 noiembrie 2009, intimatul a formulat întâmpinare, invocând excepțiile lipsei calității sale procesuale pasive și a lipsei calității procesual active a contestatorului privind titlul de Alteță Regală. La data de 13 aprilie 2010, instanța, având în vedere susținerile părților și obiectul contestației, a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimat, a Primarului Orașului Sinaia. Prin sentința nr. 566 pronunțată la 20 aprilie 2010, Tribunalul Prahova a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a contestatorului și a lipsei calității procesuale pasive a Orașului Sinaia, prin Primar, și a admis contestația formulată de contestatorul P.P., anulând dispoziția nr. 333 din 14 iulie 2009 emisă de intimați.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că autoarea contestatorului, P.E., născută L., decedată la 29 iunie 1977, a deținut în timpul vieții imobilul situat în Sinaia, imobil preluat de către stat cu ocazia naționalizării, la 12 ianuarie 1948, motiv pentru care contestatorul care a achiziționat toate drepturile defunctei L.E., a solicitat, în baza Legi nr. 10/2001, restituirea în natură sau echivalent a imobilului sus-menționat. S-a mai reținut că, prin dispoziția nr. 86 din 27 februarie 2006, a fost respinsă notificarea formulată de contestator, privind restituirea în natură a imobilului situat în Sinaia, jud. Prahova, motivându-se că petentul nu și-a dovedi calitatea de persoană îndreptățită, potrivit art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

În baza sentinței nr. 500/2006 a Tribunalului Prahova, schimbată în parte prin decizia nr. 435/2006 a Curții de Apel Ploiești și menținută, irevocabil, în baza deciziei nr. 7331/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă contestație formulată de contestator și s-a dispus anularea dispoziției nr. 86 din 27 februarie 2006 dispunându-se restituirea în natură, în favoarea sa, a părții din imobilul în litigiu rămas liber și s-a constatat dreptul său de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele din imobil ce au fost înstrăinate unor terțe persoane, în baza contractelor de vânzare-cumpărare din 1996. Totodată, instanța de fond a reținut că, în conformitate cu dispoziția nr. 333 din 14 iulie 2009 emisă de intimați, s-a dispus anularea, în totalitate, a dispoziției nr. 36 din 27 februarie 2006 și restituirea, în exclusivitate, în favoarea contestatorului, în natură, a imobilului situat în Sinaia, compus dintr-un teren de 1.205 m.p.

curți-construcții, o construcție, cu excepția spațiilor de locuit ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 1996, precum și a contractelor de închiriere din 1999 și 2000. În cuprinsul dispoziției nr. 333/2009, s-a menționat că nu se poate restitui contestatorului, în natură, parcela de 585 m.p., ce a fost atribuită în vederea edificării unei locuințe unei terțe persoane, fiindu-i acordate contestatorului măsuri reparatorii în echivalent-despăgubiri pentru partea de imobil ce nu a fost restituit în natură și s-a dispus restituirea în natură a terenului grevat de servituțile de acces auto, pietonal și de vedere, în favoarea proprietarilor construcțiilor, motivându-se că s-a impus emiterea acestei dispoziții pentru clarificarea situației actuale a imobilului, ținând seama de sentința civilă nr. 500/2006 a Tribunalului Prahova, schimbată în parte prin decizia nr. 435/2006.

În condițiile în care dispoziția nr. 86/2006 a fost anulată prin cele două hotărâri judecătorești, rămase irevocabile, înseamnă că aceste hotărâri produc efecte juridice în mod valabil, atât între părți, cât și față de terțe persoane fizice sau juridice, reprezentând, prin însăși natura lor, titluri executorii ce nu mai pot fi contestate, revocate sau anulate ulterior, intrând în puterea lucrului judecat.

În aceste condiții, instanța a apreciat că intimații aveau obligația să respecte aceste hotărâri judecătorești, care le sunt opozabile în mod definitiv și irevocabil, neputând să procedeze la emiterea unei alte dispoziții, cu nr. 388/2009, cu privire la același imobil și să modifice hotărârile judecătorești sus-menționate, dispunând restituirea în natură a imobilului și recunoașterea în favoarea contestatorului a unor măsuri reparatorii prin echivalent, în condiții și modalități total diferite decât cele dispuse prin cele două hotărâri judecătorești, hotărâri pe care, în realitate, intimații nu le-au respectat, instituind în sarcina contestatorului, fără niciun temei legal, anumite obligații față de terțe persoane.

De asemenea, s-a arătat că nu există nicio dispoziție în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să instituie în favoarea unităților deținătoare sau a altor organe ale statului dreptul de a anula or revoca o dispoziție emisă anterior, după expirarea termenului de 30 zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru contestarea acesteia pe cale administrativă.

Apărările intimaților conform cărora se impunea emiterea unei alte dispoziții care să țină seama de situația actuală a imobilului în litigiu și de cele două hotărâri judecătorești, nu au fost avute în vedere de instanța de fond, arătându-se că acestea repun în discuție însăși legalitatea sau nelegalitatea emiterii dispoziției nr. 86/2006, a sentinței civile nr. 500/2006 și a deciziei nr. 435/2006, împrejurări ce puteau fi invocate numai în cadrul unei contestații formulată înăuntrul termenului de 30 zile de la comunicarea dispoziției, contestația fiind singurul mijloc procedural recunoscut de Legea nr. 10/2001 în favoarea intimaților de a contesta dispoziția.

Instanța de fond a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a contestatorului și a lipsei calității procesuale pasive a Orașului Sinaia, prin Primar, deoarece, pe de o parte, contestatorul are calitate procesuală activă, de persoană îndreptățită să conteste dispoziția emisă, neavând niciun efect juridic anumite titluri nobiliare, iar pe de altă parte, intimatul are calitate procesuală pasivă, în condițiile în care este unitatea deținătoare care a avut în patrimoniu imobilul în litigiu. Împotriva acestei sentințe au formulat apel intimații Primarul Oașului Sinaia și Orașul Sinaia, prin Primar. Prin decizia civilă nr. 140 din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul.

Examinând sentința apelată, Curtea de Apel a constatat că apelul declarat în cauză este nefondat, deoarece unitatea deținătoare nu poate emite o nouă dispoziție prin care, sub pretextul punerii în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și revocabile, prin care s-a anulat o dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001, să anuleze acea dispoziție și să acorde măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparație, sub o altă formă decât cea prevăzută în hotărârea judecătorească. Curtea de Apel a apreciat că acest lucru nu este posibil, având în vedere prevederile art. 377 și art. 376 C. proc. civ., aceste hotărâri fiind definitive și irevocabile, constituie titlu executorii, putând fi învestite cu formulă executorie, iar dispozițiile lor pot fi aduse la îndeplinire, atât de bună-voie, conform art. 371 1 alin. (1) C. proc.

civ., cât și prin executare silită, conform art. 371 2 alin. (2) și urm. C. proc. civ. Punerea în executare de bună-voie a hotărârii judecătorești sus-arătate, nu poate implica o emitere a unei noi dispoziții sau act administrativ care să presupună o nouă anulare a dispoziției emisă anterior și o nouă stabilire a măsurilor reparatorii cuvenite contestatorului, cu atât mai mult cu cât, în speța de față, în noua dispoziție au fost stabilite alte măsuri decât cele acordate pe cale judecătorească. Apărările intimaților conform cărora se impunea emiterea unei alte dispoziții care să țină seama de situația actuală a imobilului în litigiu și de cele două hotărâri judecătorești pune în discuție însăși legalitatea sau nelegalitatea emiterii dispoziției nr. 86/2006, a sentinței civile nr. 500/2006 și a deciziei nr. 435/2006, împrejurări ce puteau invocate numai cu ocazia soluționării litigiului anterior.

Pe de altă parte, dacă intimații considerau că nu sunt elemente descriptive suficiente în cuprinsul dispozitivului hotărârilor judecătorești sus-arătate, aveau dispoziție calea lămuririi înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârii potrivit art. 281 1 C. proc. civ., calea contestației la executare sau a contestației la titlu. În realitate, prin noua dispoziție emisă, s-a urmărit modificarea dispozițiile instanțelor anterioare, fără a mai supune aceasta controlului judecătoresc, invocându-se apărări care trebuiau invocate de către apelanta-intimată cu ocazia soluționării litigiului anterior.

Curtea de Apel a constatat că în mod corect Tribunalul Prahova a apreciat că este inadmisibil ca pe calea unui act administrativ ulterior, care nu este prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, să se modifice modalitatea de acordare a măsurilor prevăzute de această lege specială de reparație, stabilită cu ocazia pronunțării hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile sus-arătate. Împotriva deciziei mai sus menționate au declarat recurs, în termen legal, Orașul Sinaia, prin Primar, și Primarul Orașului Sinaia, criticând-o pentru motive de nelegalitatea întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că soluția instanțelor este rezultatul unei greșeli de interpretare a actului juridic dedus judecății, fiind astfel îndeplinită condiția de casare impusă de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Astfel, deși în considerentele dispoziției ce se cere a fi anulată, se apreciază că aceasta se emite în conformitate cu dispozițiile sentinței civile nr. 500/2006, modificată în parte prin decizia civilă nr. 435/2006, rămasă definitivă și irevocabilă, ambele instanțe consideră că menționata dispoziție pune în discuție însăși legalitatea acestor hotărâri. S-a solicitat instanței să constate că nu s-a adus atingere în niciun fel celor dispuse de instanța de judecată prin cele două sentințe, ci doar s-a precizat întinderea dreptului, în condițiile în care în niciuna dintre sentințe nu s-a făcut niciun fel de referire la întinderea sau individualizarea lui, iar în cauză nu a fost întocmite expertize de specialitate.

Pe de altă parte, chiar prin Legea nr. 10/2001, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 se precizează că doar „decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”, astfel că susținerea instanței că emiterea acestei noi dispoziții contravine dispozițiilor legii speciale este, de asemeni, greșită, ceea ce face aplicabilă și dispoziția art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se mai solicită să se constatate că soluționarea prezentei spețe se află exclusiv sub imperiul legii speciale, dreptul comun aplicându-se doar atunci când legea specială nu reglementează în mod explicit un anume aspect și, în condițiile în care legea specială dă definiția actului de proprietate și a titlului executoriu, dispoziția nr. 333/2009 constituie singurul act ce face dovada proprietății restituite și titlul executoriu pentru punerea în posesie.

Recurenții consideră că apărările pe care le-au făcut cu privire la terenul în suprafața de 304 m.p., ce nu se mai află în proprietatea și administrarea lor, nu au putut fi făcute cu ocazia soluționării litigiului anterior, deoarece acesta a avut ca obiect numai stabilirea calității de persoană îndreptățită a contestatorului, așa cum este definită de art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, deoarece prin dispoziția anterioară, anulată de către instanță, a fost respinsă notificarea pe motiv că acesta, în calitate de cumpărător de drepturi succesorale, nu are calitatea de persoană îndreptățită și tot probatoriul administrat în cauza respectivă, inclusiv motivația de admitere a contestației, s-au axat exclusiv pe stabilirea acestei calități.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Curtea îl apreciază ca nefondat, pentru următoarele considerente: Dispoziția contestată, nr. 333/2009, emisă de Primarul orașului Sinaia, nu constituie o dispoziție emisă în temeiul art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, căci cu privire la imobilul situat în Sinaia, jud. Prahova, a fost emisă de Primarul orașului Sinaia, în baza acestui temei juridic, dispoziția nr. 86 din 27 februarie 2006. Dispoziția nr. 333/2009, reprezintă o dispoziție emisă pentru punerea în executare a deciziei civile nr. 435/2006 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă prin decizia civilă nr. 7331/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărâre pronunțată ca urmare a finalizării procedurii administrative și a celei judiciare, urmare a atacării în justiție a dispoziției nr. 86 din 27 februarie 2006. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că nu s-a realizat o interpretare greșită a actului juridic dedus judecații, instanțele constatând în mod corect că dispoziția nr. 333/2009 emisă de Primarul orașului Sinaia constituie un act de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile și, ca urmare, trebuie să reflecte exact dispozitivul acesteia, de această dată atribuțiile primarului fiind ale unui organ de executare, iar nu ale unui organ cu atribuții jurisdicționale, date de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.

Susținerea recurentului în sensul că, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, doar „decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”, este adevărată numai în măsura în care decizia sau, după caz, dispoziția emisă în procedura administrativă nu este atacată în justiție, devenind astfel irevocabilă, căci, odată cu inițierea procedurii judiciare, hotărârea judecătorească este cea care constituie titlul executor, deoarece prin controlul de legalitate și temeinicie al dispoziției, instanța verifică soluția pronunțată în procedura administrativă, îndeplinindu-și funcția de control asupra unui act emis de către o altă entitate, căreia, prin lege i s-au conferit atribuții jurisdicționale.

Soluția dată de organul cu atribuții jurisdicționale va fi menținută sau infirmată de către instanță, hotărârea finală, pronunțată de instanță după epuizarea tuturor căilor de atac, constituind titlul executoriu. În aceste condiții, nu este corectă susținerea recurentului că dispoziția nr. 333/2009 constituie singurul act ce face dovada proprietății și, în același timp, titlul executoriu pentru punerea în posesie, deoarece acest act este, astfel cum s-a motivat deja, un act de punere în executare, iar nu un titlu executoriu.

Aprecierea recurentului că numai decizia administrativă constituie titlu executoriu, se întemeiază pe o interpretare greșită a art. 25 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, care nu se referă la o ierarhizare a actelor emise de către organul cu atribuții jurisdicționale în raport cu cele emise de instanțele judecătorești, și ignoră raportul de putere juridică între actele emise de organele cu atribuții jurisdicționale și hotărârile judecătorești, care sunt pronunțate de instanțele de judecată în exercitarea controlului de legalitate asupra actelor civile emise în procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001.

Criticile aduse de recurenți, potrivit cărora punerea în executare nu se putea realiza potrivit dispozitivului hotărârii judecătorești irevocabile, deoarece o parte din teren nu se mai află în posesia sa, constituie apărări pe care le puteau invoca fie în cursul primului proces, în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și modalitatea în care se acordă despăgubirea, fie pe calea contestației la executare, dacă măsura stabilită de către instanță nu se poate aduce la îndeplinire.

Nu pot fi primite apărările recurenților potrivit cu care în cursul primei contestații nu a fost pusă în discuție întinderea dreptului de proprietate asupra terenului și nu s-au administrat probe asupra acestui aspect, deoarece în primul proces prima instanță, prin sentința civilă nr. 500/2006, a dispus restituirea în natură a întregului imobil, inclusiv terenul, astfel încât recurenții, părți în acea cauză, puteau să critice această soluție sub toate aspectele, inclusiv cu privire la faptul că întinderea terenului nu a fost determinată, iar restituirea întregului teren, astfel cum este menționat în actul de proprietate al autoarei contestatorului, nu se poate realiza deoarece o parte a terenului nu se mai află la dispoziția orașului Sinaia.

Lipsa de diligență în exercitarea drepturilor procesuale de către recurenți nu poate fi îndreptată de către aceștia prin emiterea dispoziției de punere în executare a hotărârii judecătorești care a soluționat acel proces, în care se reflectă pentru prima dată situația de fapt actuală, existentă și la momentul judecării contestației și care este alta decât cea menționată în dispozitivul hotărârii judecătorești care se pune în executare. Fiind un act de punere în executare, dispoziția atacată trebuie să reflecte cu exactitate dispozitivul hotărârii judecătorești, iar eventualele probleme care se ivesc cu ocazia punerii în executare urmează a fi soluționate prin alte mijloace legale, specifice fazei executării silite.

Constatând că au fost corect aplicate dispozițiile legale menționate, că actul juridic dedus judecății a fost corect interpretat ca fiind un act de punere în executare a unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, iar nu un act emis în temeiul art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, Înalta Curte, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul, apreciind ca nefiind incidente în cauză motivele de recurs invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Orașul Sinaia, prin Primar, Primarul orașului Sinaia, împotriva deciziei nr. 140 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 mai 2011.