ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4057/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4057/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin contestația înregistrată

sub nr. 4259/105 din 01 septembrie 2009,

contestatorul P.P. a chemat în judecată pe intimatul

Orașul Sinaia, prin Primar, solicitând instanței să dispună anularea Dispoziției

nr. 333 emisă de intimat le 14.07.2009.

În motivarea contestației,

contestatorul a arătat că, inițial, prin dispoziția nr. 86/2006, i s-a respins cererea

privind restituirea în natură sau în echivalent a imobilului situat în Sinaia,

str. Theodor Amann, nr. 2, județ Prahova, dispoziție pe care a contestat-o, iar

prin sentința nr. 500/2006 Tribunalul Prahova a schimbat în parte dispoziția contestată,

iar prin decizia nr. 435/2006 a Curții de Apel Ploiești, menținută, irevocabil,

prin decizia nr. 7331/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus restituirea

în natură, în favoarea sa, a părții din imobilul în litigiu, rămas liber și s-a

constatat dreptul său de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

apartamentele din imobil ce au fost înstrăinate unor terțe persoane, în baza unor

contracte de vânzare-cumpărare.

A mai arătat contestatorul

că, deși hotărârile judecătorești sus-menționate au intrat în puterea lucrului judecat,

nemaiputând fi contestate, intimatul a procedat la emiterea unei noi dispoziții,

cu nr. 333 din 14 iulie 2009, cu privire la același imobil, prin care a dispus restituirea

unui teren de 1.205 m.p. și a construcției, cu excepția spațiilor de locuit înstrăinate,

ocazie cu care a stabilit că nu se poate restitui parcela de 585 m.p. ce a făcut

obiectul atribuirii, în vederea edificării unor construcții, fiindu-i acordate măsuri

reparatorii, instituite servituți de acces auto pietonal și de vedere în favoarea

proprietarilor construcțiilor înstrăinate, însă asemenea dispoziție este nelegală,

în condițiile în care existau hotărâri judecătorești privind restituirea aceluiași

imobil, în alte condiții, intimatul neputând să emită altă dispoziție.

La data de 16

noiembrie 2009, intimatul a formulat întâmpinare, invocând excepțiile lipsei calității

sale procesuale pasive și a lipsei calității procesual active a contestatorului

privind titlul de Alteță Regală.

La data de 13 aprilie

2010, instanța, având în vedere susținerile părților și obiectul contestației, a

dispus introducerea în cauză, în calitate de intimat, a Primarului Orașului Sinaia.

Prin sentința nr. 566

pronunțată la 20 aprilie 2010, Tribunalul Prahova a

respins excepțiile lipsei

calității procesuale active a contestatorului și a lipsei calității procesuale pasive

a Orașului Sinaia, prin Primar, și a admis contestația formulată de contestatorul

P.P., anulând dispoziția nr. 333 din 14 iulie 2009 emisă de intimați.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut că autoarea contestatorului, P.E., născută L., decedată la

29 iunie 1977, a deținut în timpul vieții imobilul situat în Sinaia, imobil preluat

de către stat cu ocazia naționalizării, la 12 ianuarie 1948, motiv pentru care contestatorul

care a achiziționat toate drepturile defunctei L.E., a solicitat, în baza Legi

nr. 10/2001, restituirea în natură sau echivalent a imobilului sus-menționat.

S-a mai reținut că, prin

dispoziția nr. 86 din 27 februarie 2006, a fost respinsă notificarea formulată de

contestator, privind restituirea în natură a imobilului situat în Sinaia, jud. Prahova,

motivându-se că petentul nu și-a dovedi calitatea de persoană îndreptățită, potrivit

art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

În baza sentinței nr.

500/2006 a Tribunalului Prahova, schimbată în parte prin decizia nr. 435/2006 a

Curții de Apel Ploiești și menținută, irevocabil, în baza deciziei nr. 7331/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă contestație formulată de contestator

și s-a dispus anularea dispoziției nr. 86 din 27 februarie 2006 dispunându-se restituirea

în natură, în favoarea sa, a părții din imobilul în litigiu rămas liber și s-a constatat

dreptul său de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele

din imobil ce au fost înstrăinate unor terțe persoane, în baza contractelor de vânzare-cumpărare

din 1996.

Totodată, instanța de

fond a reținut că, în conformitate cu dispoziția nr. 333 din 14 iulie 2009 emisă

de intimați, s-a dispus anularea, în totalitate, a dispoziției nr. 36 din 27

februarie 2006 și restituirea, în exclusivitate, în favoarea contestatorului, în

natură, a imobilului situat în Sinaia, compus dintr-un teren de 1.205 m.p. curți-construcții,

o construcție, cu excepția spațiilor de locuit ce au făcut obiectul contractelor

de vânzare-cumpărare din 1996, precum și a contractelor de închiriere din 1999 și

2000.

În cuprinsul dispoziției

nr. 333/2009, s-a menționat că nu se poate restitui contestatorului, în natură,

parcela de 585 m.p., ce a fost atribuită în vederea edificării unei locuințe unei

terțe persoane, fiindu-i acordate contestatorului măsuri reparatorii în echivalent-despăgubiri

pentru partea de imobil ce nu a fost restituit în natură și s-a dispus restituirea

în natură a terenului grevat de servituțile de acces auto, pietonal și de vedere,

în favoarea proprietarilor construcțiilor, motivându-se că s-a impus emiterea acestei

dispoziții pentru clarificarea situației actuale a imobilului, ținând seama de sentința

civilă nr. 500/2006 a Tribunalului Prahova, schimbată în parte prin decizia nr.

435/2006.

În condițiile în care

dispoziția nr. 86/2006 a fost anulată prin cele două hotărâri judecătorești, rămase

irevocabile, înseamnă că aceste hotărâri produc efecte juridice în mod valabil,

atât între părți, cât și față de terțe persoane fizice sau juridice, reprezentând,

prin însăși natura lor, titluri executorii ce nu mai pot fi contestate, revocate

sau anulate ulterior, intrând în puterea lucrului judecat.

În aceste condiții, instanța

a apreciat că intimații aveau obligația să respecte aceste hotărâri judecătorești,

care le sunt opozabile în mod definitiv și irevocabil, neputând să procedeze la

emiterea unei alte dispoziții, cu nr. 388/2009, cu privire la același imobil și

să modifice hotărârile judecătorești sus-menționate, dispunând restituirea în natură

a imobilului și recunoașterea în favoarea contestatorului a unor măsuri reparatorii

prin echivalent, în condiții și modalități total diferite decât cele dispuse prin

cele două hotărâri judecătorești, hotărâri pe care, în realitate, intimații nu le-au

respectat, instituind în sarcina contestatorului, fără niciun temei legal, anumite

obligații față de terțe persoane.

De asemenea, s-a arătat

că nu există nicio dispoziție în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să instituie în

favoarea unităților deținătoare sau a altor organe ale statului dreptul de a anula

or revoca o dispoziție emisă anterior, după expirarea termenului de 30 zile prevăzut

de Legea nr. 10/2001 pentru contestarea acesteia pe cale administrativă.

Apărările intimaților

conform cărora se impunea emiterea unei alte dispoziții care să țină seama de situația

actuală a imobilului în litigiu și de cele două hotărâri judecătorești, nu au fost

avute în vedere de instanța de fond, arătându-se că acestea repun în discuție însăși

legalitatea sau nelegalitatea emiterii dispoziției nr. 86/2006, a sentinței civile

nr. 500/2006 și a deciziei nr. 435/2006, împrejurări ce puteau fi invocate numai

în cadrul unei contestații formulată înăuntrul termenului de 30 zile de la comunicarea

dispoziției, contestația fiind singurul mijloc procedural recunoscut de Legea

nr. 10/2001 în favoarea intimaților de a contesta dispoziția.

Instanța de fond a respins

excepțiile lipsei calității procesuale active a contestatorului și a lipsei calității

procesuale pasive a Orașului Sinaia, prin Primar, deoarece, pe de o parte, contestatorul

are calitate procesuală activă, de persoană îndreptățită să conteste dispoziția

emisă, neavând niciun efect juridic anumite titluri nobiliare, iar pe de altă parte,

intimatul are calitate procesuală pasivă, în condițiile în care este unitatea deținătoare

care a avut în patrimoniu imobilul în litigiu.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel intimații Primarul Oașului Sinaia și Orașul Sinaia,

prin Primar.

Prin decizia civilă

nr. 140 din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul.

Examinând sentința apelată,

Curtea de Apel a constatat că apelul declarat în cauză este nefondat, deoarece

unitatea deținătoare nu

poate emite o nouă dispoziție prin care, sub pretextul punerii în executare a unei

hotărâri judecătorești definitive și revocabile, prin care s-a anulat o dispoziție

emisă în baza Legii nr. 10/2001, să anuleze acea dispoziție și să acorde măsurile

reparatorii prevăzute de legea specială de reparație, sub o altă formă decât cea

prevăzută în hotărârea judecătorească.

Curtea de Apel a apreciat

că acest lucru nu este posibil, având în vedere prevederile art. 377 și art. 376

C. proc. civ., aceste hotărâri fiind definitive și irevocabile, constituie titlu

executorii, putând fi învestite cu formulă executorie, iar dispozițiile lor pot

fi aduse la îndeplinire, atât de bună-voie, conform art. 371

1

alin.

(1) C. proc. civ., cât și prin executare silită, conform art. 371

2

alin. (2) și urm. C. proc. civ.

Punerea în executare de

bună-voie a hotărârii judecătorești sus-arătate, nu poate implica o emitere a unei

noi dispoziții sau act administrativ care să presupună o nouă anulare a dispoziției

emisă anterior și o nouă stabilire a măsurilor reparatorii cuvenite contestatorului,

cu atât mai mult cu cât, în speța de față, în noua dispoziție au fost stabilite

alte măsuri decât cele acordate pe cale judecătorească.

Apărările intimaților

conform cărora se impunea emiterea unei alte dispoziții care să țină seama de situația

actuală a imobilului în litigiu și de cele două hotărâri judecătorești pune în discuție

însăși legalitatea sau nelegalitatea emiterii dispoziției nr. 86/2006, a sentinței

civile nr. 500/2006 și a deciziei nr. 435/2006, împrejurări ce puteau invocate numai

cu ocazia soluționării litigiului anterior.

Pe de altă parte, dacă

intimații considerau că nu sunt elemente descriptive suficiente în cuprinsul dispozitivului

hotărârilor judecătorești sus-arătate, aveau dispoziție calea lămuririi înțelesului,

întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârii potrivit art. 281

1

C. proc. civ., calea contestației la executare sau a contestației la titlu.

În realitate, prin noua

dispoziție emisă, s-a urmărit modificarea dispozițiile instanțelor anterioare, fără

a mai supune aceasta controlului judecătoresc, invocându-se apărări care trebuiau

invocate de către apelanta-intimată cu ocazia soluționării litigiului anterior.

Curtea de Apel a constatat

că în mod corect Tribunalul Prahova a apreciat că este inadmisibil ca pe calea unui

act administrativ ulterior, care nu este prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

să se modifice modalitatea de acordare a măsurilor prevăzute de această lege specială

de reparație, stabilită cu ocazia pronunțării hotărârilor judecătorești definitive

și irevocabile sus-arătate.

Împotriva deciziei mai

sus menționate au declarat recurs, în termen legal, Orașul Sinaia, prin Primar,

și Primarul Orașului Sinaia, criticând-o pentru motive de nelegalitatea întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora

s-a arătat că soluția instanțelor este rezultatul unei greșeli de interpretare a

actului juridic dedus judecății, fiind astfel îndeplinită condiția de casare impusă

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, deși în considerentele

dispoziției ce se cere a fi anulată, se apreciază că aceasta se emite în conformitate

cu dispozițiile sentinței civile nr. 500/2006, modificată în parte prin decizia

civilă nr. 435/2006, rămasă definitivă și irevocabilă, ambele instanțe consideră

că menționata dispoziție pune în discuție însăși legalitatea acestor hotărâri.

S-a solicitat instanței

să constate

că nu s-a adus atingere în niciun fel celor dispuse de instanța de judecată prin

cele două sentințe, ci doar s-a precizat întinderea dreptului, în condițiile în

care în niciuna dintre sentințe nu s-a făcut niciun fel de referire la întinderea

sau individualizarea lui, iar în cauză nu a fost întocmite expertize de specialitate.

Pe de altă parte, chiar

prin Legea nr. 10/2001, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 se precizează că

doar „decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului

face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă

a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie,

după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”, astfel că susținerea

instanței că emiterea acestei noi dispoziții contravine dispozițiilor legii speciale

este, de asemeni, greșită, ceea ce face aplicabilă și dispoziția art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Se mai solicită să se

constatate că soluționarea prezentei spețe se află exclusiv sub imperiul legii speciale,

dreptul comun aplicându-se doar atunci când legea specială nu reglementează în mod

explicit un anume aspect și, în condițiile în care legea specială dă definiția actului

de proprietate și a titlului executoriu, dispoziția nr. 333/2009 constituie singurul

act ce face dovada proprietății restituite și titlul executoriu pentru punerea în

posesie.

Recurenții consideră că

apărările pe care le-au făcut cu privire la terenul în suprafața de 304 m.p., ce

nu se mai află în proprietatea și administrarea lor, nu au putut fi făcute cu ocazia

soluționării litigiului anterior, deoarece acesta a avut ca obiect numai stabilirea

calității de persoană îndreptățită a contestatorului, așa cum este definită de

art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, deoarece prin dispoziția anterioară, anulată

de către instanță, a fost respinsă notificarea pe motiv că acesta, în calitate de

cumpărător de drepturi succesorale, nu are calitatea de persoană îndreptățită și

tot probatoriul administrat în cauza respectivă, inclusiv motivația de admitere

a contestației, s-au axat exclusiv pe stabilirea acestei calități.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Curtea îl apreciază ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

Dispoziția contestată,

nr. 333/2009, emisă de Primarul orașului Sinaia, nu constituie o dispoziție emisă

în temeiul art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, căci cu privire la imobilul situat

în Sinaia, jud. Prahova, a fost emisă de Primarul orașului Sinaia, în baza acestui

temei juridic, dispoziția nr. 86 din 27 februarie 2006.

Dispoziția nr. 333/2009,

reprezintă o dispoziție emisă pentru punerea în executare a deciziei civile nr.

435/2006 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă prin decizia civilă nr. 7331/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărâre pronunțată ca urmare a finalizării

procedurii administrative și a celei judiciare, urmare a atacării în justiție a

dispoziției nr. 86 din 27 februarie 2006.

Astfel fiind, Înalta Curte

apreciază că nu s-a realizat o interpretare greșită a actului juridic dedus judecații,

instanțele constatând în mod corect că dispoziția nr. 333/2009 emisă de Primarul

orașului Sinaia constituie un act de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile

și, ca urmare, trebuie să reflecte exact dispozitivul acesteia, de această dată

atribuțiile primarului fiind ale unui organ de executare, iar nu ale unui organ

cu atribuții jurisdicționale, date de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.

Susținerea recurentului

în sensul că, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, doar „decizia sau,

după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada

proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris

autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară”, este adevărată numai în măsura în care

decizia sau, după caz, dispoziția emisă în procedura administrativă nu este atacată

în justiție, devenind astfel irevocabilă, căci, odată cu inițierea procedurii judiciare,

hotărârea judecătorească este cea care constituie titlul executor, deoarece prin

controlul de legalitate și temeinicie al dispoziției, instanța verifică soluția

pronunțată în procedura administrativă, îndeplinindu-și funcția de control asupra

unui act emis de către o altă entitate, căreia, prin lege i s-au conferit atribuții

jurisdicționale. Soluția dată de organul cu atribuții jurisdicționale va fi menținută

sau infirmată de către instanță, hotărârea finală, pronunțată de instanță după epuizarea

tuturor căilor de atac, constituind titlul executoriu. În aceste condiții, nu este

corectă susținerea recurentului că dispoziția nr. 333/2009 constituie singurul act

ce face dovada proprietății și, în același timp, titlul executoriu pentru punerea

în posesie, deoarece acest act este, astfel cum s-a motivat deja, un act de punere

în executare, iar nu un titlu executoriu.

Aprecierea recurentului

că numai decizia administrativă constituie titlu executoriu, se întemeiază pe o

interpretare greșită a art. 25 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, care nu se referă

la o ierarhizare a actelor emise de către organul cu atribuții jurisdicționale în

raport cu cele emise de instanțele judecătorești, și ignoră raportul de putere juridică

între actele emise de organele cu atribuții jurisdicționale și hotărârile judecătorești,

care sunt pronunțate de instanțele de judecată în exercitarea controlului de legalitate

asupra actelor civile emise în procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001.

Criticile aduse de recurenți,

potrivit cărora punerea în executare nu se putea realiza potrivit dispozitivului

hotărârii judecătorești irevocabile, deoarece o parte din teren nu se mai află în

posesia sa, constituie apărări pe care le puteau invoca fie în cursul primului proces,

în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și modalitatea în care se

acordă despăgubirea, fie pe calea contestației la executare, dacă măsura stabilită

de către instanță nu se poate aduce la îndeplinire.

Nu pot fi primite apărările

recurenților potrivit cu care în cursul primei contestații nu a fost pusă în discuție

întinderea dreptului de proprietate asupra terenului și nu s-au administrat probe

asupra acestui aspect, deoarece în primul proces prima instanță, prin sentința civilă

nr. 500/2006, a dispus restituirea în natură a întregului imobil, inclusiv terenul,

astfel încât recurenții, părți în acea cauză, puteau să critice această soluție

sub toate aspectele, inclusiv cu privire la faptul că întinderea terenului nu a

fost determinată, iar restituirea întregului teren, astfel cum este menționat în

actul de proprietate al autoarei contestatorului, nu se poate realiza deoarece o

parte a terenului nu se mai află la dispoziția orașului Sinaia.

Lipsa de diligență în

exercitarea drepturilor procesuale de către recurenți nu poate fi îndreptată de

către aceștia prin emiterea dispoziției de punere în executare a hotărârii judecătorești

care a soluționat acel proces, în care se reflectă pentru prima dată situația de

fapt actuală, existentă și la momentul judecării contestației și care este alta

decât cea menționată în dispozitivul hotărârii judecătorești care se pune în executare.

Fiind un act de punere

în executare, dispoziția atacată trebuie să reflecte cu exactitate dispozitivul

hotărârii judecătorești, iar eventualele probleme care se ivesc cu ocazia punerii

în executare urmează a fi soluționate prin alte mijloace legale, specifice fazei

executării silite.

Constatând că au fost

corect aplicate dispozițiile legale menționate, că actul juridic dedus judecății

a fost corect interpretat ca fiind un act de punere în executare a unei hotărâri

judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, iar nu un act emis în temeiul

art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, Înalta Curte, cu aplicarea art. 312

alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul, apreciind ca

nefiind incidente în cauză motivele de recurs invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâții Orașul Sinaia, prin Primar, Primarul orașului Sinaia, împotriva

deciziei nr. 140 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 mai 2011.