ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7151/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7151/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Prahova sub nr. 52/2005, R.A.T. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria

orașului Sinaia, anularea dispozițiunilor nr. X din 29 noiembrie 2004 și nr. Y

din 03 decembrie 2004, emise de intimată, și obligarea acesteia să-i lase în

deplină proprietate și posesie apartamentul nevândut din orașul Sinaia, str. P.C.,

nr. 15, județ Prahova, și să-i plătească diferența de despăgubiri aferente

părții de imobil vândută în baza Legii nr. 112/1995, în conformitate cu

prevederile Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii,

contestatorul a arătat că în baza Legii nr. 10/2001 a formulat notificarea pentru

achitarea diferenței valorice aferente părții din imobilul situat în Sinaia, str.

P.C., nr. 15, vândut chiriașilor, iar ulterior a solicitat intimatei ca în situația

în care nu i se poate achita valoarea apartamentului nevândut, acesta să-i fie restituit

în natură.

S-a precizat că imobilul

în litigiu preluat abuziv de stat a aparținut autorului său M.A.

Printr-o altă cerere înregistrată

tot la Tribunalul Prahova sub nr. 111/2005, contestatorul R.A.T., a solicitat în

contradictoriu cu Primăria orașului Sinaia anularea dispozițiilor nr. X din 29 noiembrie

2004 și nr. Y din 03 decembrie 2004 emise de aceeași intimată și, pe cale de consecință,

restituirea în natură a apartamentelor care nu au fost vândute chiriașilor, în condițiile

Legii nr. 112/2005.

În temeiul art. 164 C.

proc. civ., Dosarul nr. 111/2005 al Tribunalului Prahova a fost conexat la Dosarul

nr. 52/2005 al aceleiași instanțe.

La solicitarea contestatorului

au fost introduși în cauză H.D.M. și N.C.V. în calitate de chiriași ai imobilului

și apoi Ministerul Finanțelor – care au invocat excepția lipsei sale de legitimare

procesuală pasivă.

Prin sentința nr. 861

din 04 octombrie 2005, Tribunalul Prahova a admis în parte contestațiile conexe,

a constatat nulitatea dispozițiunilor nr. X din 29 noiembrie 2004 și nr. Y din 03

decembrie 2004 emise de intimată și dreptul contestatorului la despăgubiri în cuantum

de 183.500 RON și 416,50 RON, a respins cererea de restituire în natură a imobilului

în suprafață de 350 m.p. situat în Sinaia, str. P.C., nr. 15. Prin aceeași sentință

a fost admisă excepția lipsei de legitimare procesuală pasivă a introdușilor în

cauză H.D.M. și N.C.V., fiind respinsă acțiunea împotriva acestora. Excepția lipsei

de legitimare procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice a fost respinsă,

pe considerentul că din Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor face parte

și un reprezentant al Ministerului Finanțelor.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul a mai reținut că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului,

contestatorul fiind îndreptățit în temeiul art. 19 din Legea nr. 10/2001 astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 la reactualizarea despăgubirilor.

Referitor la intimații

H.D.M. și N.C.V. s-a constatat că aceștia nu au legitimare procesuală pasivă, întrucât

între aceștia și contestator nu există raporturi juridice.

Prin decizia civilă

nr. 40 din 20 martie 2006, Curtea de Apel Ploiești a admis apelurile declarate de

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Prahova, și contestatorul R.A.T. și

a schimbat în parte sentința civilă nr. 861 din 14 octombrie 2005 a Tribunalului

Prahova, în sensul că a admis excepția lipsei de legitimare pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice, respingând acțiunea împotriva acestuia și a constatat dreptul

contestatorului de a beneficia de despăgubiri, constând în diferența dintre valoarea

despăgubirilor încasate și actualizate cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare

a imobilului situat în Sinaia, str. P.C., nr. 15. Celelalte dispozițiuni ale sentinței

au fost menținute.

Pentru a decide astfel,

instanța a reținut că modalitatea de reparare a prejudiciilor suferite de aceia

ale căror imobile au fost preluate de stat abuziv și nu mai pot fi restituite în

natură, consta în atribuirea titlurilor de despăgubiri, certificate emise de Cancelaria

Primului Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, situație

față de care Ministerul Finanțelor nu este legitimat.

Referitor la apelul contestatorului,

instanța a reținut că acesta a solicitat prin cele două notificări, soluționate

prin dispozițiile nr. X/2004 și nr. Y/2004 numai acordarea de despăgubiri bănești

pentru imobilul din Sinaia, str. P.C., nr. 15, și nicidecum restituirea în natură

a apartamentelor care nu au fost vândute chiriașilor.

În privința despăgubirilor

solicitate, Curtea de apel a concluzionat că reclamantul este îndreptățit în temeiul

art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 247/2005 doar la diferența dintre valoarea despăgubirilor încasate, actualizate

cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a imobilului.

Prin decizia nr. 1097

din 07 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul contestatorului

împotriva deciziei nr. 40/2007 a Curții de Apel Ploiești și a casat-o în parte,

trimițând cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului declarat de contestator.

S-a reținut în considerentele

deciziei de casare în temeiul art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 10/200, că în procedura legii de acordare a măsurilor reparatorii, prevalează

principiul restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări

și că acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se poate dispune numai prin

excepție, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.

Mai mult, potrivit dispozițiunilor

art. 20 alin. (1) din lege, persoanele care au primit despăgubiri în condițiile

Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea în natură a imobilelor numai cu obligația

returnării despăgubirilor primite actualizate cu indicele de inflație, dacă imobilul

nu a fost vândut până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În acest context al analizei,

este de menționat că prin art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se reglementează

dreptul persoanei îndreptățite de a primi măsura reparatorii prin echivalent numai

în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

după caz, dreptul de a primi diferența dintre valoarea încasată actualizată cu indicele

de inflație și valoarea corespunzătoare a imobilului.

Față de principiul prevalenței

restituirii în natură, consacrat de Legea nr. 10/2001, prin dispozițiunile

alin. (4) ale art. 16 ale Legii nr. 247/2005 legiuitorul a instituit în sarcina

Comisiei Centrale de acordare a despăgubirilor obligația de a reanaliza legalitatea

soluțiilor de respingere a cererilor de restituire în natură a imobilelor, tocmai

în scopul de a se asigura respectarea și aplicarea principiului.

Cum însă în speță imobilul

preluat de stat abuziv în sensul art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 a fost înstrăinat

prin procedura Legii nr. 112/1995, până la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001 doar parțial chiriașilor, reclamantul este îndreptățit să solicite pentru

prima oară partea de imobil nevândută și restituirea acestuia în natură, iar pentru

cea vândută despăgubiri, ori diferența de despăgubiri, după distincțiile prevăzute

de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Față de specificul procedurii

reglementată prin Legea nr. 10/2001 – prin notificare, persoana îndreptățită investește

entitatea deținătoare cu o cerere de acordare a măsurilor reparatorii, felul acestora

urmând a fi stabilit în funcție de situația juridică a imobilului. Așa fiind, greșit

instanța de apel a concluzionat că nu se poate proceda la analiza capătului de cerere

privind restituirea în natură sub motiv că o atare cerere a fost formulată pentru

prima oară în fața instanței de judecată.

Mai mult, soluția instanței

de apel este în contradicție cu chiar conținutul notificării din 2001, prin care

reclamantul a solicitat expres restituirea în natură a întregului imobil.

Prin decizia nr. 113 din

09 aprilie 2008, Curtea de Apel Ploiești, căreia i-a fost trimisă cauza pentru rejudecarea

apelului contestatorului, a admis apelul acestuia în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Prahova, și Primăria orașului Sinaia, împotriva

sentinței civile nr. 861 din 04 octombrie 2005 pe care a schimbat-o în parte, în

sensul că a dispus restituirea în natură către apelantul contestator a imobilului

din Sinaia, str. P.C., nr. 5, respectiv spațiul liber de la etajul I și spațiul

ocupat în calitate de chiriași de către familia H.D.M.

Contestatorul a fost obligat

la restituirea sumei de bani, reprezentând cota aferentă părții din imobil restituit

în natură, din despăgubirile încasate în temeiul hotărârii nr. 186/1998, sumă ce

va fi actualizată cu indicele de inflație.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs motivat în drept pe dispozițiunile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Primăria orașului Sinaia, prin Primar.

În susținerea recursului

s-a arătat că în mod greșit în dispozitivul deciziei s-a indicat ca adresă a imobilului

în litigiu, aceea de str. P.C., nr. 5, Sinaia, în loc de str. P.C., nr. 15, greșeală

materială care face imposibilă executarea deciziei. Deși prin sentința nr. 861/2005

i s-a respins contestatorului restituirea în natură a terenului în suprafață de

350 m.p. cu destinație de curte, ce excede suprafeței construite, instanța se pronunță

numai cu privire la partea de imobil construcție ce urmează a fi restituită, situație

care face imposibilă restituirea atât a terenului aferent părții de construcție

restituibilă cât și terenul liber.

Prin decizia civilă

nr. 9998 din 09 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul,

a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare.

Înalta Curte de Casație

și Justiție a reținut următoarele:

Atât din actele dosarului,

cât și din considerentele deciziei recurate rezultă că imobilul litigios este situat

în Sinaia, str. P.C., nr. 15, și nu cum din eroare s-a menționat în dispozitivul

deciziei nr. 113/2008 – str. P.C., nr. 5. Din acest punct de vedere recursul este

întemeiat – eroarea materială urmând a fi remediată și avută în vedere de instanța

de trimitere cu ocazia soluționării apelului.

Curtea de Apel Ploiești,

reinvestită cu soluționarea apelului contestatorului după casarea cu trimitere a

deciziei nr. 40 din 20 martie 2006, a procedat numai la restituirea în natură către

contestator a spațiului liber de la etajul 1 și a spațiului ocupat cu chirie de

familia H., fără a se preocupa de identificarea și determinarea terenului aferent

spațiilor de locuit restituite, menit să asigure accesul și folosința utilă a acestora,

dispunând în acest sens efectuarea unei expertize topo.

De asemenea, Curtea de

apel a lăsat nesoluționat apelul contestatorului în privința terenului în suprafață

de 350 m.p., aflat la aceeași adresă dar care excede zona construită, deși contestatorul

a solicitat restituirea acestuia în natură, iar Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia de casare nr. 1097/2007 s-a pronunțat categoric în sensul restituirii

în natură a părții de imobil nevândută, prin acesta înțelegând nu numai construcțiile,

ci și suprafața de teren aferentă de la adresa din Sinaia, str. P.C., nr. 15.

Aceste omisiuni, care

creează Primăriei Sinaia dificultăți insurmontabile la executarea hotărârii, echivalează

cu o nesoluționare a cauzei pe fondul său, ceea ce impune admiterea recursului Primăriei

Sinaia , casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pe linia deciziei de casare,

Curtea a încuviințat prin încheierea din data de 07 septembrie 2010 proba cu înscrisuri

și expertize: - topometrică pentru identificarea, măsurarea și poziționarea pe schița

de plan a terenului în suprafață de 350 m.p. situat în Sinaia, str. P.C., nr. 15,

județul Prahova, dacă este liber, neafectat de investiții și lucrări de sistematizare,

identificarea terenului aferent spațiilor de locuit restituite în natură pentru

a fi asigurate accesul și folosința utilă a acestora; - constructor pentru identificarea

apartamentelor situate în Sinaia, str. P.C., nr. 15 care nu au fost vândute și sunt

susceptibile de restituire în natură, precum și a spațiilor comune necesare exploatării

părții de imobil ce urmează a fi restituite apelantului-contestator. Lucrările au

fost efectuate de experții de specialitate în topografie și constructor P.D. și

S.C.

Prin decizia civilă

nr. 182 din 22 noiembrie 2005, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis

apelul formulat de R.A.T., și continuat de A.M. și A.L., - urmare vânzării drepturilor

succesorale intervenită prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale

din 20 februarie 2008 - împotriva sentinței civile nr. 861 din 40 octombrie 2005

pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor

Publice, Ministerul Finanțelor Publice, prin D.GF.P. Prahova, Primăria Orașului

Sinaia și cu pârâții H.D.M. și N.C.V., cauză trimisă spre rejudecare potrivit deciziei

nr.

9998 pronunțată la 09 decembrie 2009

de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

A schimbat în parte sentința,

în sensul că a dispus restituirea în natură a spațiului liber de la etajul 1 al

imobilului situat în Sinaia, str. P., nr. 15, ocupat în baza contractelor de închiriere

de H.D.M. și N.C.V., identificate în raportul de expertiză ing. S.C., precum și

a suprafeței de 195 m.p. teren liber identificat de expert P.D.

Au fost obligați contestatorii

la restituirea sumei de bani reprezentând cota aferentă părții restituite în natură,

din despăgubirile încasate în baza hotărârii nr. 186/1998, sumă ce va fi actualizată

cu indicele de inflație.

Curtea de Apel a reținut

următoarele:

Unul din principiile de

bază în procesul de soluționare a notificărilor depuse de persoanele îndreptățite

la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referință vizată

de Legea nr. 10/2001, constă în prevalența restituirii în natură în conformitate

cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din lege.

În speță, așa cum rezultă

din actele dosarului, contestatorul a solicitat în mod expres restituirea în natură

a imobilului situat în Sinaia, str. P.C., nr. 15, (notificarea înregistrată la

29 septembrie 2001 la BEJ D.I.).

Față de constatările celor

două expertize de specialitate dispuse în cauză, în fond după casare rezultă, sub

un prim aspect că pot fi restituite în natură apartamentele situate la etajul 1

din imobilul în litigiu, deținute în prezent în baza contractelor de închiriere

din 1999 de H.D.M. și N.C.V., astfel cum au fost identificate prin expertiza constructor

întocmită de expert tehnic S.C.

Cât privește terenul în

suprafață de 350 m.p., în raport cu identificarea și delimitarea din expertiza întocmită

de expert P.D., că în cadrul perimetrului delimitat pe plan al suprafeței respective

sunt identificate construcțiile notate cu C1 și C2, iar suprafața liberă de construcții

este de 195 m.p., va fi restituită în natură contestatorilor.

Față de dispozițiile

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că persoanele care au primit

despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură

cu obligația restituirii sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu

indicele inflației dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare

a acesteia, vor fi obligați contestatorii să restituie suma de bani reprezentând

cota aferentă părții restituite în natură din despăgubirile încasate în baza hotărârii

nr. 186/1998, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal au declarat recurs reclamanții A.M., A.L. și pârâții Primăria orașului

Sinaia, H.D.M. și N.C.V.

Pârâții H.D.M. și N.C.V.

au criticat decizia, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., formulând motive de recurs comune.

Pârâții-recurenți au invocat

o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în sensul că în condițiile în care nu s-a făcut dovada returnării sumei

reprezentând despăgubirea deja primită, actualizată cu indicele de inflație, restituirea

în natură este nelegală.

Au susținut recurenții,

că deși au fost părți în prezenta judecată instanța nu s-a pronunțat în contradictoriu

cu aceștia.

Primăria orașului Sinaia,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susținut nelegalitatea deciziei

raportat la dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, arătând că nu

s-a făcut dovada returnării sumei reprezentând despăgubirea deja primită iar instanța

nu a cenzurat calitatea procesuală activă a intimaților A. raportat la contractul

de vânzare-cumpărare din 20 februarie 2008.

Recurenții-reclamanți

A.M. și A.L. au criticat decizia, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., însă, prin declarație autentificată în 2012 și respectiv declarație

expresă în ședință publică au arătat că renunță la judecata recursului.

Recursurile sunt nefondate

pentru următoarele considerente:

Scopul adoptării Legii

nr. 10/2001 a fost acela de reparare a prejudiciilor cauzate prin preluarea abuzivă,

astfel persoanele care au beneficiat de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995

pot solicita restituirea în natură, dar cu obligația returnării sumei reprezentând

despăgubirea primita, actualizată cu indicele de inflație, dacă imobilul nu a fost

vândut până la data intrării în vigoare a legii [art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, republicată].

Din art. 1 al Legii

nr. 10/2001 reiese că măsurile reparatorii indiferent de natura lor privesc imobilul,

astfel încât nu este posibil pentru ca pentru unul și același imobil să se beneficieze

de măsuri reparatorii prin echivalent, dar și de măsura restituirii în natură, situație

în care am fi în prezența unei duble despăgubiri pentru același imobil, fără niciun

temei.

Întrucât contestatorul

a beneficiat și de despăgubirile stabilite în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru

imobilul din litigiu, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată, are obligația

de returnare a sumei primite în condițiile în care pentru același imobil s-a

dispus și măsura reparatorie a restituirii lui în natură.

Din această perspectivă

și a faptului că art. 20 din Legea nr. 10/2001, instituie o obligație legală, personală,

și nu o sarcină, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor legale sus-evocate,

obligând la restituirea sumei reprezentând cota aferentă părții restituite în natură

din despăgubirile încasate, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație.

Ca atare, condiționarea

restituirii în natură de plata despăgubirilor primite în condițiile Legii nr. 112/1995,

nu face decât să înlăture existența unei duble despăgubiri (și în echivalent și

în natură).

În virtutea acestui raport

obligațional rezultat din dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, instanța de

apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii prin prisma obiectului dedus

judecății, și tocmai pentru a se înlătura existența unei duble măsuri reparatorii

pentru același imobil, nefiind obligatorie restituirea anticipată a sumelor

încasate, instanța de judecată, în plenitudinea de competență oferită de dispozițiile

deciziei nr. 20/2007, având posibilitatea de a aprecia asupra posibilității restituirii

în natură, posibilitate refuzată de unitatea deținătoare, și pe cale de consecință

să aprecieze și asupra obligației legale de restituire a despăgubirii sau cotei

părți din despăgubirea încasată în baza Legii nr. 112/1995.

Nefondată este și critica

invocată de pârâții H.D.M. și N.C.V., privind nepronunțarea instanței de apel în

ce privește raportul obligațional judiciar crea prin introducerea lor în calitate

de pârâți.

Se constată că prin sentința

civilă nr. 861 din 4 octombrie 2005, supusă controlului judiciar în apel, s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive invocate chiar de aceștia și s-a respins

acțiunea față de cei doi pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără

calitate procesuală pasivă.

Pârâții nu au formulat

apel împotriva acestei hotărâri, iar prin decizia recurată s-au menținut în rest

dispozițiile sentinței, inclusiv excepția lipsei calității procesuale pasive a celor

doi pârâți.

Nefondată este și critica

invocată de către Primăria orașului Sinaia, privind necenzurarea de către instanță

a efectelor contractului din 2008 privind vânzarea de drepturi succesorale, întrucât

din acesta nu rezultă că s-au transmis și drepturile privind imobilul în litigiu.

În speță, actul juridic

intitulat „contract de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale” a vizat în mod

neechivoc o operație permisă prin prisma dispozițiilor art. 1399-1401 C. civ., părțile

urmărind să opereze o translație a drepturilor invocate în considerarea calității

vânzătorului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și pentru acest imobil

în contextul dat de Legea nr. 10/2001 (acesta fiind și autorul notificării făcute

anterior) cumpărătorii urmând să preia și calitatea procesuală avute de contestator

în litigiul cu persoana deținătoare a imobilului.

Prin dispozițiile contestate

în prezenta cauză, s-a recunoscut reclamantului calitatea de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii, calitate recunoscută și în procedura prevăzută de Legea

nr. 112/1995.

Faptul că legiuitorul

a enumerat limitativ categoriile de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, nu atrage în mod automat interdicția

pentru aceste persoane de a dispune în timpul vieții, prin orice acte juridice (chiar

înainte de finalizarea procedurii judiciare) cu privire la drepturile derivate din

această lege.

Obiectul contractului

de vânzare-cumpărare l-a constituit dreptul la moștenire de pe urma defunctei U.M.C.,

calitatea vânzătorului de moștenitor fiind dovedită cu certificatele de moștenitor,

iar dreptul la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut

chiar de unitatea deținătoare prin emiterea dispozițiilor contestate, fiind legală

transmisiunea convențională a calității procesuale active în persoana cumpărătorilor

dreptului.

Având în vedere aceste

considerente, urmează ca, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., să se respingă

recursurile ca nefondate.

În ce privește recursurile

reclamanților A.M. și A.L., având în vedere manifestarea de voință exprimată în

sensul că renunță la judecata recursului, instanța urmează ca în baza dispozițiilor

art. 246 C. proc. civ., a lua act de renunțarea la judecata recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Ia act de renunțarea recurenților

reclamanți A.M., A.L. la judecarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 182

din 22 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâții Primăria orașului Sinaia, H.D.M. și N.C.V. împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 noiembrie 2012.