ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1097/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1097/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față, constată:

Cu

notificarea nr. 158 din 9 iulie 2001, petiționarul R.A.T.

a cerut acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilul situat în Sinaia

constând

în diferența dintre valoarea imobilului stabilită

prin

Hotărârea nr. 186 din 11 august 1998 a Comisiei Județene Prahova pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995 și valoarea efectiv

încasată conform art. 13 alin. (2)

din Legea nr. 112/1995.

Prin

dispoziția nr. 731 din 29 noiembrie 2004 primarul orașului Sinaia a

admis cererea și a aprobat plata sumei de

69.024.995 lei, reactualizată la data

de 31 august 1999,

măsură apreciată a fi o ofertă de plată, sens în care a

invitat petiționarul la negocieri la data de 2 decembrie 2004.

În motivarea

dispoziției s-a reținut că petentului i-a fost recunoscută prin

hotărârea nr. 186/1998 a Comisiei Prahova

de aplicare a Legii nr. 112/1995

calitatea de persoană

îndreptățită să primească măsuri reparatorii în

procedura de reparație prevăzută de acest act normativ, sens în care

s-au

calculat despăgubirile bănești

cuvenite, actualizate la momentul plății, în sumă de 432.268.360 lei. Cum,

petentului i-a fost plătită doar suma de 363.243.360

lei, conform art. 13 alin. (2) din lege, primarul

a apreciat că este justificată cererea

notificată

de pârât sens în care a aprobat plata și a diferenței de 69.024.995

lei.

Prin

notificarea 627 din 25 septembrie 2001 adresată prefectului județului

Prahova petiționarul a cerut plata de despăgubiri bănești reprezentând

diferența între valoarea despăgubiri stabilite

prin hotărârea nr. 186 din 11 august

1998

a Comisiei județene Prahova de aplicare a Legii nr. 112/1995 și valoarea

de

piață a imobilului.

Este de

observat că prin notificarea arătată (fila 37 dosar) petiționarul a solicitat

ca imobilul să îi fie restituit în natură în măsura în care nu este posibilă

plata de despăgubiri solicitate, cu mențiunea că se obligă să restituie suma de

bani încasată.

Prin dispoziția

nr. 748 din 3 decembrie 2004, primarul orașului Sinaia, căruia

cererea i-a fost transmisă spre

soluționare, a respins notificarea.

În motivarea

dispoziției s-a reținut că propunerea de acordare de măsuri

reparatorii petentului întocmită pe baza

raportului de evaluare întocmit de SC

G. SRL Câmpina nu a fost avizată de D.G.F.P. Prahova pe motiv că

valoarea stabilită a fi valoarea de piață a bunului nu este reală și că oricum

reclamantul nu este îndreptățit să primească măsuri reparatorii în procedura

Legii nr. 10/2001 deoarece imobilul a fost preluat de stat cu titlu și nu în

mod

abuziv, cerință impusă de actul normativ mai sus

arătat.

Prin contestația

înregistrată la 3 ianuarie 2005 în dosar nr. 52/C/F/2005

al

Tribunalului Prahova, reclamantul R.A.T. a cerut

anularea dispozițiilor nr. 731 din 29 noiembrie 2004 și nr. 748 din 3

decembrie 2004

emise de primarul

orașului Sinaia și obligarea acestuia să îi restituie în natură

apartamentul situat la etajul I din imobilul

aflat pe strada P. nr. 15

pentru care este încheiat contract de

încheiere și să-i acorde despăgubiri

pentru

partea din imobil înstrăinată în procedura Legii nr. 112/1995, susținând

că imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat

în baza Decretului nr. 111/1951,

caz

în care este îndreptățit să primească măsuri reparatorii în procedura Legii

nr.

10/2001.

O cerere similară a fost înregistrată de

reclamant la aceiași dată în dosarul nr. 111/C/F/2005 al Tribunalului Prahova.

Prin încheierea

de ședință din 22 februarie 2005 Tribunalul Prahova a

dispus conexarea dosarului nr. 111/2005 la

dosarul nr.52/2005.

Prin

sentința civilă nr. 861 din 4 octombrie 2005, Tribunalul Prahova secția

civilă a admis în parte contestațiile, a

constatat nulitatea absolută a dispozițiilor

nr. 731 și 748/2005 și a constatat că reclamantul

este îndreptățit să primească

despăgubiri

în sumă de 183.500 lei (RON) conform concluziilor expertizei

întocmită de L.A. precum și despăgubiri

în sumă de 41.650 RON.

Prin aceiași

sentință a fost respinsă cererea de restituire în natură a

imobilului formulată de reclamant precum și cererea formulată împotriva

pârâților H.D. și N.C.V., constatându-se că

aceștia nu au

calitate procesuală pasivă.

Totodată,

tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova.

În motivarea sentinței tribunalul a

reținut că atâta timp cât nu este

posibilă

restituirea în natură a imobilului, reclamantul, persoană care a primit

despăgubiri în procedura prevăzută de Legea nr.

112/1995, este îndreptățit să

primească,

conform art. 19 alin. (2) și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 măsuri

reparatorii cu condiția returnării sumelor de

bani deja primite.

A reținut

tribunalul și faptul că atâta timp cât în compunerea Comisiei

Centrale pentru stabilirea despăgubirilor

prevăzută de Legea nr. 10/2001 intră

un reprezentant al

Ministerul Finanțelor această instituție are calitatea

procesuală pasivă precum și faptul că atâta timp cât reclamantul nu se

află în

raporturi juridice cu

persoanele fizice care au cumpărat părți din imobil acestea

nu au

calitate procesuală pasivă în proces.

Prin decizia

civilă nr. 40 din 20 martie 2006 Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă, a admis apelurile declarate de

reclamantul R.A.T. și

pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Prahova și a schimbat în parte sentința

în sensul că a constatat dreptul reclamantului de a beneficia de

despăgubiri constând în diferența între valoarea despăgubirilor

încasate în

baza Legii nr. 112/1995,

actualizate cu indicele de inflație, și valoarea

corespunzătoare a imobilului situat în Sinaia.

Prin

aceiași decizie a fost respinsă cererea formulată de reclamant în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor pentru lipsa calității

sale

procesuale pasive, fiind menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

În

motivarea deciziei instanța a reținut că prin notificările formulate în

procedura Legii nr. 10/2001 reclamantul a

solicitat doar acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat și nu restituirea în

natură a

apartamentelor care nu au fost vândute

chiriașilor.

Ca atare, instanța de apel a apreciat că

atâta timp cât cererea de

restituire în

natură nu a parcurs procedura prealabilă administrativă, aceasta

„nu poate fi adresată direct instanței" caz

în care nu poate fi primită.

Totodată, instanța de apel a reținut că

potrivit art. 19 alin. (2) din Legea

nr.

10/2001, modificat prin Legea nr. 247/2005, reclamantul este îndreptățit să

primească

diferența dintre valoarea încasată cu titlul de despăgubire în

procedura Legii nr. 112/1995, actualizată cu

indicele de inflație și valoare

corespunzătoare imobilului, însă

cuantumul despăgubirii se face de un

evaluator

în cadrul procedurii administrative, iar nu de instanța de judecată,

sens

în care se impune schimbarea sentinței.

Pentru aceleași

considerente, în sensul că instanța de judecată este

abilitată doar să stabilească dreptul la

despăgubire al reclamantului, instanța de apel a reținut că pârâtul Ministerul

Finanțelor nu are calitate procesuală

pasivă, în cauza

dedusă judecății.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

motivarea recursului reclamantul arată că prin notificarea formulată în procedura

Legii nr. 10/2001 a solicitat inițial acordarea unei despăgubiri întrucât

nu cunoștea care este situația juridică a

imobilului numai că, ulterior a revenit

cu o nouă notificarea prin care a solicitat restituirea în natură a

apartamentelor

nevândute de pârâtă.

Susține

recurentul că instanțele de fond au pronunțat hotărârile cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora imobilele se restituie de

regulă în natură și numai dacă restituirea nu mai este

posibilă

persoana îndreptățită poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent.

Totodată,

recurentul arată că instanțele au încălcat și dispozițiile art. 20

alin. (1) din același act normativ

potrivit căruia nu putea opta, dată fiind situația

imobilului, decât pentru restituirea în natură a

părții din imobil care nu a fost

înstrăinată în procedura Legii nr. 112/1995, această opțiune fiind

obligatorie și

nu facultativă.

Analizând recursul Înalta Curte constată că

este fondat pentru următoarele considerente:

În drept,

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere

modificarea unei hotărâri judecătorești atunci

când a fost date cu aplicarea

greșită

a legii. Când însă, prin aplicarea greșită a legii, instanțele au reținut a fi

incidente o excepție procesuală care Ie-a

împiedicat să intre în cercetarea

fondului procesului,

motivul de recurs arătat duce la casarea hotărârilor

recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare conform art. 312 alin. (5)

C. proc. civ.

Or, în

speță, hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1,

art. 7 și art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (19 din Legea nr. 10/2001

imobilele preluate în mod abuziv de stat care cad în sfera de aplicare a

acestui

act normativ, ca regulă, se restituie în natură.

Cu alte

cuvinte, printre principiile care guvernează procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001 se numără principiul

prevalentei restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări,

acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent putându-se

dispune numai pe cale de excepție, adică numai în cazul în care restituirea în

natură nu este posibilă.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (1) din lege, persoanele care au

primit despăgubiri în condițiile Legii nr.

112/1995 pot solicita „numai restituirea

în natură" cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea

primită

actualizată cu indicele inflației dacă imobilul nu

a fost vândut până la data intrări în vigoare a acestei legi.

În acest

context al analizei este de menționat că prin alin. (2) al art. 20, se

reglementează dreptul persoanei îndreptățite de a primi măsuri reparatorii prin

echivalent numai în cazul în care imobilul a fost vândut

cu respectarea

prevederilor Legii nr.

112/1995 respectiv, după caz, dreptul de a primi diferența

dintre

valoarea încasată actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare

a imobilului.

Referitor

la consacrarea prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 a principiului

prevalentei restituirii în natură a

imobilelor este de menționat că prin dispoziția

art. 16 alin. (4) din Legea nr. 246/2005,

legiuitorul a instituit în sarcina Comisiei

Centrale de acordare a despăgubirilor obligația

de a reanaliza legalitatea

soluțiilor

de respingere a cererilor de restituire în natură, tocmai în scopul de a

se reverifica ca acest principiu să nu fi fost încălcat.

Or, în

speță, imobilul în litigiu, preluat de stat în mod abuziv în sensul

art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, a fost înstrăinat în procedura

Legii

nr. 112/1995, până la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, doar parțial

chiriașilor, aspect confirmat

și prin aceea că prin hotărârea Comisiei de

aplicare

a Legii nr. 112/1995 reclamantului i-au fost acordate și parțial plătite,

despăgubiri

bănești.

Așa fiind,

indiferent de conținutul pretențiilor formulate prin notificarea

formulată în procedura Legii nr. 10/2001,

reclamantul era îndreptățit să solicite

pentru partea de imobil nevândută doar restituirea în natură, iar

pentru cea vândută, despăgubiri ori diferența de despăgubire, după distincțiile

prevăzute

de art. 19 alin. (2) din lege.

Constatarea

instanței de apel în sensul că nu poate proceda la analiza

capătului de cerere privind restituirea

în natură sub motiv că a fost formulată

pentru prima oară în fața instanței de judecată este greșită.

Mai întâi că,

față de specificul procedurii reglementată prin Legea

nr. 10/2001 prin notificare persoana îndreptățită

investește entitatea deținătoare

cu o cerere pentru

acordarea de măsuri reparatorii, iar felul acestora

(restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent) se

stabilește în

funcție de situația juridică a imobilului.

Mai apoi,

este de observat că prin notificarea nr. 627/2001 reclamantul a

solicitat în mod expres restituirea în

natură a întregului imobil (fila 37 dosar).

Așa fiind, cum

instanța de apel, pentru considerentele arătate nu a intrat

în cercetarea fondului cauzei, Înalta

Curte va admite recursul și, în limitele investirii, va casa parțial decizia

recurată și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de contestatorul R.A.T. împotriva deciziei nr. 40 din 20

martie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Casează, în

parte decizia și trimite cauza la aceiași instanță pentru

rejudecarea

apelului declarat de contestator.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7

februarie 2007