ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 20.02.2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1074/2003

HOTĂRÂRE
20.02.2003
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1074/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Deliberând asupra recursurilor de

față,

Prin cererea înregistrată sub nr.

5187 din 26 iunie 2000, reclamanta S.C. S. S.A. a solicitat obligarea pârâtelor

Fondul Proprietății de Stat și Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata

sumei de 800.000.000 lei despăgubire, reprezentând echivalentul bănesc al

prejudiciului suferit de reclamantă prin restituirea în natură către fostul

proprietar al vilei S. situată în Sinaia, jud. Prahova. Motivându-și acțiunea,

reclamanta arată că vila S. a fost restituită foștilor proprietari, în natură,

prin sentința civilă nr. 6202/1997 a Judecătoriei Câmpina. Reclamanta își întemeiază

cererea de despăgubire pe dispozițiile art. 32.4 pct. 1, 2 și 3 din Legea nr.

99/1999, ulterior, invocând dispozițiile art. 969, 970, 998 și 999 C. civ.,

precum și art. 1341 și 1344 C. civ.

Tribunalul Prahova, prin sentința

civilă nr. 574 din 13 aprilie 2001, a admis în parte, acțiunea reclamantei, a

obligat pe pârâte, în solidar, la plata sumei de 1.218.097.000 lei valoare

contabilă calculată, conform H.G. nr. 983/1998 și 40.556.940 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că vila S. a fost revendicată și s-a dispus

restituirea ei către foștii proprietari prin sentința civilă nr. 6202 din 23

decembrie 1997, iar aceștia au vândut imobilul către o terță persoană la prețul

de 7.127.085.250 lei.

Prejudiciul efectiv suferit de reclamantă este valoarea din

contabilitate actualizată, conform inflației.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta,

cât și pârâtele.

Reclamanta consideră că valoarea

despăgubirii ce i se cuvine este prețul la care a fost vândut imobilul.

Pârâta, Direcția Finanțelor Publice, susține că a fost

obligată greșit la plata în solidar cu A.P.A.P.S. a despăgubirii, întrucât nu

are nici o obligație, nefiind parte în nici un raport juridic cu privire la

imobil, nici la privatizare, nici la vânzare sau revendicare.

Pârâta A.P.A.P.S. invocă excepția necompetenței materiale și

a prescripției speciale de 3 luni și arată că hotărârea pronunțată în

revendicare nu îi este opozabilă deoarece nu a fost parte în acel proces.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 917 din 17

iulie 2001, a admis apelul pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice, a

schimbat în parte sentința și a respins acțiunea, ca neîntemeiată, față de

Direcția Generală a Finanțelor Publice. Au fost menținute restul dispozițiilor

și s-au respins, ca nefondate, apelurile reclamantei și al A.P.A.P.S.

Apelul reclamantei a fost respins întrucât s-a considerat că

despăgubirile se datorează în baza H.G. nr. 193/1998, respectiv, valoarea

contabilă actualizată a imobilului, ceea ce a și fost acordat, conform

expertizei.

Apelul pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice

Prahova a fost admis apreciindu-se că, în mod greșit, a fost obligată, în

solidar cu celelalte pârâte, la plata despăgubirilor, atâta timp cât numai

proprietarul activului trebuie să răspundă pentru pierderea bunului supus

privatizării, iar proprietarul este A.P.A.P.S.

Apelul pârâtei A.P.A.P.S. a fost respins, considerându-se că

excepțiile invocate nu sunt întemeiate. În privința excepției de necompetență

materială, s-a apreciat că litigiul este unul comercial de drept comun de

competența tribunalului, iar, referitor la excepția prescripției, Curtea de

Apel Ploiești a reținut că prescripția specială nu se aplică în cazul

obligației de despăgubire care reprezintă o extensie a obligației de evicțiune

din dreptul comun.

Nici faptul că pârâta A.P.A.P.S. nu a figurat ca parte în

procesul în care reclamanta a pierdut vila S. nu a fost considerat ca relevant

deoarece proprietarul vilei la acea dată era reclamanta și nu se cunoștea

soarta procesului.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât

reclamanta, cât și pârâta A.P.A.P.S.

Reclamanta critică decizia pentru motivele prevăzute de art.

304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. și susține că, în mod greșit, a fost

stabilită valoarea imobilului ca valoarea din evidențele contabile când, în

realitate, despăgubirea trebuia să fie egală cu prețul real de pe piață,

respectiv 7.127.085.250 lei cât s-a și obținut pe piața liberă. La data de 15

iulie 2002, recurenta și-a restrâns pretențiile la 3.008.596.000 lei.

Pârâta A.P.A.P.S. invocă în recursul

său motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. arătând că, în

cauză, se aplică dispozițiile art. 32

4

pct. 1, 2 și 3 din Legea nr.

99/1999 care stabilește că litigiul era de competența Curții de Apel.

Este reiterată și critica privind

neaplicarea prescripției speciale de 3 luni prevăzută de art. 32

28

din Legea nr. 99/1999, susținându-se că acțiunea era prescrisă întrucât se

atacă o operațiune sau un act de privatizare.

Motivele de recurs au fost dezvoltate și s-a invocat și

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și se pretinde că

doar cumpărătorul evins avea calitatea procesuală de a pune în discuție

producerea unui prejudiciu, și acesta este A. P. Sinaia, nu reclamanta.

Analizând recursurile, Curtea apreciază, ca întemeiat,

recursul reclamantei și, nefondat, recursul pârâtei pentru următoarele

considerente:

În ceea ce privește recursul reclamantei, se constată că

aceasta tinde a obține o justă despăgubire pentru imobilul pe care l-a dobândit

ca activ prin privatizare.

Răspunderea vânzătorului pentru evicțiune operează de drept,

conform art. 1337 C. civ. părțile putând să adauge, să micșoreze sau să șteargă

obligația potrivit art. 1338 C. civ.

Părțile din contractul încheiat la 31 martie 1995 nu au

făcut nici o referire la această obligație, ceea ce înseamnă că operează regula

generală de răspundere integrală pentru evicțiune.

Legea stabilește, de asemenea, ce include despăgubirea

pentru caz de evicțiune în art. 1341 C. civ., astfel, la pct. 1 este prevăzut

prețul, iar la art. 4 daune interese, ceea ce s-a și cerut în cauză – prețul

actualizat.

În ceea ce privește modul de calcul al prețului, instanțele

au pornit corect de la valoarea din contabilitate, potrivit H.G. nr. 193/1998

dar justa despăgubire trebuie să includă și actualizarea, conform

coeficientului de reevaluare a construcțiilor și terenurilor prevăzut de H.G.

nr. 983/1999, tocmai pentru a asigura aplicarea exactă a dispozițiilor art. 1341

Această valoare a fost deja calculată de expertiza dispusă

la fond și reprezintă valoarea la care reclamanta și-a restrâns pretențiile în

recurs și a timbrat, respectiv 3.008.596.000 lei.

Urmează a fi admis recursul reclamantei și se va modifica

decizia, în sensul că admițându-se apelul reclamantei, va fi schimbată, în

parte, sentința de fond și va fi obligată pârâta A.P.A.P.S. să plătească

reclamantei suma de 3.068.596.000 lei despăgubiri.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. va fi obligată

aceeași pârâtă și la plata sumei de 108.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată în toate fazele procesuale reprezentând taxe judiciare, onorarii de

avocați și de expert.

În ceea ce privește recursul pârâtei, se constată că nici

una din excepțiile invocate de aceasta nu sunt întemeiate.

În cauză nu este atacată o operațiune de privatizare, ci se

cer despăgubiri ca urmare a evicțiunii, așa încât, corect, instanțele au

considerat litigiul ca fiind unul comercial de drept comun care este de competența

tribunalului și nu a curții de apel, cum pretinde recurenta pârâtă A.P.A.P.S.

Așadar, corect nu au fost aplicate

nici dispozițiile art. 32

4

pct. 1, 2 și 3 din Legea nr. 99/1999

privind competența materială specială și nici art. 32

28

din Legea

nr. 99/1999 privind prescripția specială, excepțiile fiind respinse întemeiat.

În ceea ce privește celelalte motive de recurs invocate prin

dezvoltarea motivelor inițiale, se constată că acestea sunt depuse tardiv,

astfel că, față de dispozițiile art. 303 pct. 1 C. proc. civ., aceste noi

motive nu pot fi analizate.

Chiar dacă am considera excepția lipsei calității procesuale

active ca fiind de ordine publică, se constată că scopul pentru care s-a

constituit A.P.S. Sinaia este cumpărarea de acțiuni pentru și în interesul S.C.

desființării A.P.S. Sinaia, atrage de drept calitatea procesuală activă a

reclamantei în procesul de despăgubiri pentru evicțiune.

Pentru aceste considerente se va respinge, ca nefondat,

recursul pârâtei A.P.A.P.S.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta A.P.A.P.S. București împotriva deciziei nr. 917 din 17 iulie

2001 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ.

Admite recursul declarat de

reclamanta S.C. S. S.A. Sinaia împotriva aceleiași decizii.

Modifică, în parte, decizia nr. 917

din 17 iulie 2001 a Curții de Apel Ploiești, în sensul că admite apelul

reclamantei și schimbă, în parte, sentința nr. 574 din 13 aprilie 2001 a

Tribunalului Prahova. Obligă A.P.A.P.S. București să plătească reclamantei suma

de 3.008.596.000 lei despăgubiri și 108.000.000 lei cheltuieli de judecată în

toate fazele procesuale.

Menține restul dispozițiilor din

apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 20 februarie 2003.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 817/2017
M.F.P., întrucât doar această parte a căzut în pretenții, astfel că a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanta-reclamantă. Împotriva Deciziei civile nr. 1.833 din 10 noiembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel B
ÎCCJ 2012-10-05
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6059/2012
Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 11 august 2009, reclamantul G.A. a chemat în judecată pe pârâta SC O.C. SA și pârâta-chemată în
ÎCCJ
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 557/2016
insă de Judecătoria Ploiești prin sentința civilă nr. 13041 din 25 noiembrie 1997, soluție menținută în recurs de Tribunalul Prahova, prin Decizia nr. 676 din 29 iunie 1998. Conform notei de calcul din data de 18 iunie 1999 (fila 24 dosar i
ÎCCJ 2003-06-24
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2769/2003
nta și intervenienții trebuiau obligați la plata sumei de 1.708.277.800 lei reprezentând contravaloarea tuturor investițiilor efectuate la imobilul litigios, iar prin predarea bunului către proprietari, în starea actuală, s-ar majora nejust
ÎCCJ 2008-03-21
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1198/2008
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă, înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 11 ianuarie 2007 reclamanta SC E. SA PLOIEȘTI a solicitat obligarea pârâtei A.V.
Sursă