ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1074/2003

Deliberând asupra recursurilor de față, Prin cererea înregistrată sub nr. 5187 din 26 iunie 2000, reclamanta S.C. S. S.A. a solicitat obligarea pârâtelor Fondul Proprietății de Stat și Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 800.000.000 lei despăgubire, reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului suferit de reclamantă prin restituirea în natură către fostul proprietar al vilei S. situată în Sinaia, jud. Prahova. Motivându-și acțiunea, reclamanta arată că vila S. a fost restituită foștilor proprietari, în natură, prin sentința civilă nr. 6202/1997 a Judecătoriei Câmpina. Reclamanta își întemeiază cererea de despăgubire pe dispozițiile art. 32.4 pct. 1, 2 și 3 din Legea nr. 99/1999, ulterior, invocând dispozițiile art. 969, 970, 998 și 999 C. civ., precum și art. 1341 și 1344 C. civ.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 574 din 13 aprilie 2001, a admis în parte, acțiunea reclamantei, a obligat pe pârâte, în solidar, la plata sumei de 1.218.097.000 lei valoare contabilă calculată, conform H.G. nr. 983/1998 și 40.556.940 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că vila S. a fost revendicată și s-a dispus restituirea ei către foștii proprietari prin sentința civilă nr. 6202 din 23 decembrie 1997, iar aceștia au vândut imobilul către o terță persoană la prețul de 7.127.085.250 lei. Prejudiciul efectiv suferit de reclamantă este valoarea din contabilitate actualizată, conform inflației. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtele.

Reclamanta consideră că valoarea despăgubirii ce i se cuvine este prețul la care a fost vândut imobilul. Pârâta, Direcția Finanțelor Publice, susține că a fost obligată greșit la plata în solidar cu A.P.A.P.S. a despăgubirii, întrucât nu are nici o obligație, nefiind parte în nici un raport juridic cu privire la imobil, nici la privatizare, nici la vânzare sau revendicare. Pârâta A.P.A.P.S. invocă excepția necompetenței materiale și a prescripției speciale de 3 luni și arată că hotărârea pronunțată în revendicare nu îi este opozabilă deoarece nu a fost parte în acel proces. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 917 din 17 iulie 2001, a admis apelul pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința și a respins acțiunea, ca neîntemeiată, față de Direcția Generală a Finanțelor Publice.

Au fost menținute restul dispozițiilor și s-au respins, ca nefondate, apelurile reclamantei și al A.P.A.P.S. Apelul reclamantei a fost respins întrucât s-a considerat că despăgubirile se datorează în baza H.G. nr. 193/1998, respectiv, valoarea contabilă actualizată a imobilului, ceea ce a și fost acordat, conform expertizei. Apelul pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova a fost admis apreciindu-se că, în mod greșit, a fost obligată, în solidar cu celelalte pârâte, la plata despăgubirilor, atâta timp cât numai proprietarul activului trebuie să răspundă pentru pierderea bunului supus privatizării, iar proprietarul este A.P.A.P.S. Apelul pârâtei A.P.A.P.S. a fost respins, considerându-se că excepțiile invocate nu sunt întemeiate.

În privința excepției de necompetență materială, s-a apreciat că litigiul este unul comercial de drept comun de competența tribunalului, iar, referitor la excepția prescripției, Curtea de Apel Ploiești a reținut că prescripția specială nu se aplică în cazul obligației de despăgubire care reprezintă o extensie a obligației de evicțiune din dreptul comun. Nici faptul că pârâta A.P.A.P.S. nu a figurat ca parte în procesul în care reclamanta a pierdut vila S. nu a fost considerat ca relevant deoarece proprietarul vilei la acea dată era reclamanta și nu se cunoștea soarta procesului. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta A.P.A.P.S. Reclamanta critică decizia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ. și susține că, în mod greșit, a fost stabilită valoarea imobilului ca valoarea din evidențele contabile când, în realitate, despăgubirea trebuia să fie egală cu prețul real de pe piață, respectiv 7.127.085.250 lei cât s-a și obținut pe piața liberă. La data de 15 iulie 2002, recurenta și-a restrâns pretențiile la 3.008.596.000 lei. Pârâta A.P.A.P.S. invocă în recursul său motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. arătând că, în cauză, se aplică dispozițiile art. 32 4 pct. 1, 2 și 3 din Legea nr. 99/1999 care stabilește că litigiul era de competența Curții de Apel. Este reiterată și critica privind neaplicarea prescripției speciale de 3 luni prevăzută de art. 32 28 din Legea nr. 99/1999, susținându-se că acțiunea era prescrisă întrucât se atacă o operațiune sau un act de privatizare.

Motivele de recurs au fost dezvoltate și s-a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și se pretinde că doar cumpărătorul evins avea calitatea procesuală de a pune în discuție producerea unui prejudiciu, și acesta este A. P. Sinaia, nu reclamanta. Analizând recursurile, Curtea apreciază, ca întemeiat, recursul reclamantei și, nefondat, recursul pârâtei pentru următoarele considerente: În ceea ce privește recursul reclamantei, se constată că aceasta tinde a obține o justă despăgubire pentru imobilul pe care l-a dobândit ca activ prin privatizare. Răspunderea vânzătorului pentru evicțiune operează de drept, conform art. 1337 C. civ. părțile putând să adauge, să micșoreze sau să șteargă obligația potrivit art. 1338 C. civ.

Părțile din contractul încheiat la 31 martie 1995 nu au făcut nici o referire la această obligație, ceea ce înseamnă că operează regula generală de răspundere integrală pentru evicțiune. Legea stabilește, de asemenea, ce include despăgubirea pentru caz de evicțiune în art. 1341 C. civ., astfel, la pct. 1 este prevăzut prețul, iar la art. 4 daune interese, ceea ce s-a și cerut în cauză – prețul actualizat. În ceea ce privește modul de calcul al prețului, instanțele au pornit corect de la valoarea din contabilitate, potrivit H.G. nr. 193/1998 dar justa despăgubire trebuie să includă și actualizarea, conform coeficientului de reevaluare a construcțiilor și terenurilor prevăzut de H.G. nr. 983/1999, tocmai pentru a asigura aplicarea exactă a dispozițiilor art. 1341 C. civ.

Această valoare a fost deja calculată de expertiza dispusă la fond și reprezintă valoarea la care reclamanta și-a restrâns pretențiile în recurs și a timbrat, respectiv 3.008.596.000 lei. Urmează a fi admis recursul reclamantei și se va modifica decizia, în sensul că admițându-se apelul reclamantei, va fi schimbată, în parte, sentința de fond și va fi obligată pârâta A.P.A.P.S. să plătească reclamantei suma de 3.068.596.000 lei despăgubiri. Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. va fi obligată aceeași pârâtă și la plata sumei de 108.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale reprezentând taxe judiciare, onorarii de avocați și de expert. În ceea ce privește recursul pârâtei, se constată că nici una din excepțiile invocate de aceasta nu sunt întemeiate.

În cauză nu este atacată o operațiune de privatizare, ci se cer despăgubiri ca urmare a evicțiunii, așa încât, corect, instanțele au considerat litigiul ca fiind unul comercial de drept comun care este de competența tribunalului și nu a curții de apel, cum pretinde recurenta pârâtă A.P.A.P.S. Așadar, corect nu au fost aplicate nici dispozițiile art. 32 4 pct. 1, 2 și 3 din Legea nr. 99/1999 privind competența materială specială și nici art. 32 28 din Legea nr. 99/1999 privind prescripția specială, excepțiile fiind respinse întemeiat. În ceea ce privește celelalte motive de recurs invocate prin dezvoltarea motivelor inițiale, se constată că acestea sunt depuse tardiv, astfel că, față de dispozițiile art. 303 pct. 1 C. proc.

civ., aceste noi motive nu pot fi analizate. Chiar dacă am considera excepția lipsei calității procesuale active ca fiind de ordine publică, se constată că scopul pentru care s-a constituit A.P.S. Sinaia este cumpărarea de acțiuni pentru și în interesul S.C. S. în procesul de privatizare, astfel că intervenția evicțiunii, ulterior desființării A.P.S. Sinaia, atrage de drept calitatea procesuală activă a reclamantei în procesul de despăgubiri pentru evicțiune. Pentru aceste considerente se va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei A.P.A.P.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.P.A.P.S. București împotriva deciziei nr. 917 din 17 iulie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Admite recursul declarat de reclamanta S.C. S. S.A. Sinaia împotriva aceleiași decizii. Modifică, în parte, decizia nr. 917 din 17 iulie 2001 a Curții de Apel Ploiești, în sensul că admite apelul reclamantei și schimbă, în parte, sentința nr. 574 din 13 aprilie 2001 a Tribunalului Prahova. Obligă A.P.A.P.S. București să plătească reclamantei suma de 3.008.596.000 lei despăgubiri și 108.000.000 lei cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale. Menține restul dispozițiilor din apel. Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 februarie 2003.