ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6059/2012

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 11 august 2009, reclamantul G.A. a chemat în judecată pe pârâta SC O.C. SA și pârâta-chemată în garanție A.V.A.S., solicitând restituirea în natură a imobilului (construcție și teren), situat în Sinaia, Vila V., str. T., (fosta str. P., fosta vilă A.), județ Prahova, ca urmare a refuzului nejustificat al pârâtei, de soluționare a notificării din 13 august 2001, privind imobilul menționat anterior. La data de 12 mai 2010 reclamantul G.A. a formulat cerere precizatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtei SC O.C. SA să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din construcție formată din parter, etaj, mansardă și teren în suprafață de 2435,94 mp.

situat în Sinaia, Vila V., str. T., județ Prahova și obligarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, la soluționarea notificării prin care s-a solicitat restituirea imobilului compus din construcție formată din parter, etaj, mansardă și teren în suprafața de 2435,94 mp., situat la aceeași adresă. La data de 14 mai 2010, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a A.V.A.S. pentru obligarea acesteia la plata despăgubirilor bănești echivalente cu valoarea reală a imobilului în litigiu, în cazul în care pârâta va cădea în pretenții. La data de 27 iulie 2010, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S.

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S., față de obiectul acțiunii, respectiv restituirea în natură a imobilului revendicat, construcție și teren în suprafață de 2435,94 mp, motivat de faptul că notificarea reclamantului privind restituirea în natură a acestui imobil a fost înaintată sub nr. 29526/2008 către SC O.C. SA București, pentru a fi analizată și soluționată în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată. Totodată, a fost invocată și excepția nulității cererii de chemare în garanție, în raport de dispozițiile art. 60 C. proc. civ., întrucât din cuprinsul cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. nu rezultă că pretențiile pârâtei sunt cert determinate, în situația admiterii cererii reclamantei, iar lipsa unui element esențial al cererii, conform art. 133 C. proc.

civ., conduce la nulitatea cererii de chemare în garanție. Prin Sentința civilă nr. 1681 din 03 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamant, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. pe capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului în litigiu și, în consecință, a respins această cerere în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a obligat pârâta O.C. SA să restituie către reclamant în natură imobilul situat în Sinaia, str. T., județ Prahova, compus din teren în suprafață de 2435,94 mp.

și 1/2 din construcția alcătuită din subsol, parter, etaj și mansardă (Vila V.), a respins ca neîntemeiate excepțiile nulității și inadmisibilității cererii de chemare în garanție invocate de pârâta chemată în garanție A.V.A.S., a disjuns soluționarea pe fond a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta O.C. în contradictoriu cu chemata în garanție A.V.A.S. cu formarea unui nou dosar. Examinând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele: Imobilul în litigiu - Vila V. - format din teren în suprafață de 2435,94 mp și construcție a fost proprietatea autorului reclamantului - P.S., iar construcția a fost edificată în baza autorizației de construire nr. 15597/1914 eliberată de Primăria Orașului Sinaia, imobilul fiind deținut în coproprietate cu numitul T.S.

Prin dispoziția din 21 august 2007 emisă de Primarul Orașului Sinaia s-a restituit în natură reclamantului terenul în suprafață de 5343 mp situat în str. C. județ Prahova, reținându-se dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra terenului restituit în baza acelorași acte de proprietate invocate și în prezenta cauză, precum și calitatea de persoană îndreptățită la restituire conform art. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată. Preluarea s-a dispus prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, apreciată ca abuzivă atât prin dispoziția din 21 august 2007, precum și prin Decizia civilă nr. 1730 din 14 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție intrată în puterea lucrului judecat sub aspectul modalității de preluare a imobilului în litigiu în proprietatea statului.

Jumătate din construcția Vila V. și terenul aferent de 2435,94 mp. aparțin numitului P.S., autorul reclamantului din prezenta cauză, împrejurare necontestată de către pârâtă. Prin notificarea nr. 536/2001 înregistrată la Primăria Orașului Sinaia reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din teren și construcții situat în Sinaia, str. T., județ Prahova. Prin Dispoziția nr. 845 din 21 august 2007 Primarul Orașului Sinaia a restituit în natură în proprietatea reclamantului terenul în suprafață de 5343 mp situat în Sinaia, str. C., iar cu privire la imobilul construcție - Vila V., cu terenul aferent în suprafață totală de 3745,94 mp, format din două loturi ce au aparținut celor doi proprietari, respectiv 2435,94 mp autorului reclamantului și 1310 mp numitului S. inclus în patrimoniul SC M. SA, dosarul de notificare a fost înaintat unității deținătoare.

Lipsa răspunsului la notificare poate fi considerată un refuz de restituire, fapt ce îndreptățește instanța de judecată să se substituie unității deținătoare să soluționeze notificarea și să răspundă ea însăși notificării, stabilind cu plenitudine de competență măsurile reparatorii ce se cuvin a fi acordate. Tribunalul a apreciat că Decizia nr. 14 din 03 iulie 2002 emisă de către pârâtă ca răspuns la notificarea reclamantului prin care nu se aprobă restituirea în natură a imobilului în litigiu întrucât a fost preluat cu titlu valabil, fiind evidențiat în patrimoniul pârâtei ca urmare a privatizării, nu poate fi considerată o decizie în sensul art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată.

Constatând că reclamantul a făcut dovada calității de proprietar a autorului său asupra imobilului în litigiu la momentul deposedării, tribunalul a admis cererea reclamantului și a dispus restituirea în natură a imobilului în baza dispozițiilor art. 1 alin. (1) Legea nr. 10/2001 republicată care instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat. Tribunalul a avut în vedere și considerentele Deciziei civile nr. 1730 din 14 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție intrată în puterea lucrului judecat prin care a fost obligată pârâta la restituirea în natură a 1/2 din construcția Vila V. către celălalt coproprietar, constatând preluarea abuzivă a imobilului în proprietatea statului și faptul că nu este folosit și nu este afectat unei utilități publice, considerente în raport cu care s-a dispus restituirea în natură.

S-a apreciat că această soluție respectă dreptul reclamantului la un proces echitabil care presupune și o jurisprudență unitară în interpretarea legilor privind retrocedarea imobilului preluat abuziv. Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. pe capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, tribunalul a apreciat că obligația restituirii în natură incumbă unității deținătoare a imobilului conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în speță pârâtei SC O.C. SA. Asupra excepțiilor nulității și inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulate de pârâta O.C. SA în contradictoriu cu chemata în garanție A.V.A.S., tribunalul a apreciat că sunt neîntemeiate motivat de faptul că obiectul cererii de chemare în garanție îl reprezintă prejudiciul cauzat pârâtei prin restituirea către fostul proprietar a imobilului preluat abuziv, în conformitate cu dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 cu modificările ulterioare prin Legea nr. 137/2002. Tribunalul a reținut și faptul că s-a trimis spre rejudecare cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, formând obiectul Dosarului nr. 14293/3/2008 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a soluționat prin Sentința comercială nr. 9295 din 12 iunie 2009, rămasă definitivă prin Decizia nr. 137 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a, prin care a fost obligată chemata în garanție A.V.A.S. să plătească pârâtei O.C. SA suma de 535.000 euro, reprezentând echivalentul imobilului restituit în natură fostului proprietar. Constatând că numai cererea principală este în stare de judecată, tribunalul a disjuns soluționarea pe fond a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta O.N.T.

în contradictoriu cu chemata în garanție A.V.A.S. cu formarea unui nou dosar. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta SC O.N.T. Carpați S.A., acesta fiind respins prin Decizia civilă nr. 564A din 02 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, pentru următoarele considerente: Prin Decizia nr. 14 din 03 iulie 2002 emisă de pârâta O.C. SA, ca răspuns la notificarea formulată de reclamant, privitor la imobilul în litigiu, se reține că: "notificarea împreună cu înscrisurile doveditoare transmise de către petent precum și prezenta decizie se trimit spre soluționare la Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului București", astfel că în mod greșit a susținut apelanta că actul emis la data de 03 iulie 2002 reprezintă o decizie în înțelesul Legii nr. 10/2001, în acord cu dispozițiile art. 26 alin. (3) din acest act normativ în actuala numerotare.

Cum actul emis la data de 03 iulie 2002 nu poate primi o calificare în sensul art. 23 (art. 25 după renumerotare) din Legea nr. 10/2001, rezultă că nu se poate face nicio discuție referitor la termenul în care a fost promovată cererea reclamantului, prin raportare la art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 (în forma anterioară republicării). Așa fiind, susținerea apelantei în sensul că acțiunea care face obiectul prezentului dosar a fost tardiv introdusă urmează a fi respinsă ca nefondată. Susținerea apelantei în sensul că certificatul din 02 aprilie 1998, emis pentru defuncta S.E.

decedată la 09 august 1957, prin care moștenitoare legală a fost declarată S.S.M.A., decedată în prealabil la 10 august 1980 și certificatul din 28 august 2005, emis pentru defunctul S.P., decedat la 12 ianuarie 1945, prin care moștenitoare legală a fost declarată S.E., decedată în prealabil la 09 august 1957, și S.S.M.A., decedată în prealabil la 10 august 1980, sunt afectate de nulitate absolută, întrucât menționează ca moștenitori persoane decedate anterior emiterii certificatului de moștenitor și care nu puteau beneficia de moștenire neavând capacitate de folosință, nu poate fi primită direct în apel, contrar dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.

Faptul că la momentul la care s-au emis certificatele de moștenitor, respectivele persoane indicate ca și moștenitori erau decedate nu este de natură să atragă nulitatea absolută a actelor contestate, având în vedere că ceea ce este esențial constă în faptul că notarul public a verificat și stabilit că succesorii au acceptat accesiunea defuncților în termenul stabilit de lege. În consecință, Curtea nu poate valida susținerea apelantei în sensul că intimatul-reclamant nu a probat calitatea sa de succesor legal al proprietarului imobilului, motiv pentru care nu ar avea nici calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește trecerea imobilului în patrimoniul statului, Curtea a apreciat că acesta a fost preluat fără titlu valabil.

Astfel, la data intrării în vigoare a Decretului nr. 111/1951, cu toate că imobilul nu mai era în stăpânirea fostului proprietar, acesta a continuat să se intereseze de imobil, depunând la data de 15 februarie 1949 doar o declarație de impozit, această diligență dovedind faptul fostul proprietar nu a dorit ca bunul său să fie considerat fără stăpân și nici nu a acceptat o atare desesizare. În condițiile în care imobilul a fost sigilat, în mod cert fostul proprietar a fost lipsit de posibilitatea de a se bucura de bunul său ca un adevărat proprietar. Așa fiind, în mod greșit cu privire la acest imobil s-a făcut aplicarea Decretului nr. 111/1951, act normativ care chiar art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 consacră caracterul abuziv al preluării astfel realizate.

Curtea a constatat flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 și 10 care recunoșteau și garantau prin lege, proprietatea particulară, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat. Imobilul a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu valabil, Curtea apreciind că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, care are drept sferă de aplicare imobilele preluate cu titlu.

De altfel, cu privire la cealaltă cotă parte indiviză din Vila V., prin Decizia civilă nr. 1730 din 14 martie 2008 pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție s-a statuat cu putere de lucru judecat că a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil prin rechiziție și ulterior hotărâre judecătorească pronunțată în baza Decretului nr. 111/1951. Or, aceste statuări au fost reținute în mod corect de către prima instanță ca opunându-se cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză, din înscrisurile anterior evaluate rezultând că autoritățile statului au sigilat întregul imobil, punându-l la dispoziția Primăriei Sinaia.

Critica nu are relevanță în ceea ce privește momentul emiterii actului datat 03 iulie 2002, respectiv data introducerii acțiunii, dat fiind conținutul identic al art. 29 din Legea 10/2001 cu cel în vigoare la momentul soluționării cauzei, prin raportare la sintagma "imobil preluat cu titlu", Curtea având în vedere în acest sens și efectele general obligatorii ale Deciziei 830/2008 pronunțată de Curtea Constituțională. Așa cum se deduce din considerentele Deciziei civile nr. 1730 din 14 martie 2008 pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție, soluționarea cauzei privind cota de proprietate ce a aparținut fostului proprietar S.T.

s-a realizat potrivit Legii nr. 10/2001, nemodificată, în raport de prevederile art. 27 din aceeași lege în redactarea inițială, care cuprindea referirea la imobile preluate cu titlu valabil, prezenta cauză fiind soluționată prin raportare la același articol, devenit art. 29, după republicarea legii și declararea de către Curtea Constituțională ca fiind neconstituțională abrogarea sintagmei "imobile preluate cu titlu valabil". În condițiile în care printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă pronunțată de către instanța supremă cota indiviză de 1/2 din imobilul în litigiu, în raport de care s-a reținut o situație juridică identică în sensul statuării preluării fără titlu valabil, iar o societate privatizată integral anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv pârâta din prezenta cauză, a fost obligată la restituirea în natură, nereținându-se niciun impediment rezultat din aplicarea Legii nr. 10/2001 la această modalitate de repunere a coproprietarului revendicator în situația anterioară privării sale nelegale de bun, s-a apreciat că o atare soluție se impune și în prezenta cauză.

Curtea a constatat incidente dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi. Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un "bun", în sensul Convenției, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, pârâta SC O.C. SA pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de apel a considerat că O.N.T., deși era deținătoarea imobilului notificat, nu avea calitatea de persoană învestită cu soluționarea notificării pentru că a fost integral privatizată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care adevărata entitate învestită cu soluționarea notificării era A.V.A.S. (A.P.A.P.S. la momentul respectiv), ca efect al art. 27 alin. (2) (în forma legii în vigoare la data deciziei O.N.T.). Instanța de apel adoptă o poziție contradictorie: pe de o parte consideră că notificarea trebuia soluționată de A.V.A.S., concluzie posibilă doar dacă preluarea imobilului se realizase cu titlu valabil, iar, pe de altă parte, decide că preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără titlu valabil și totuși respinge calificarea O.N.T.

ca persoană învestită cu soluționarea notificării reclamantului. Instanța de apel a făcut confuzie între actul juridic al soluționării notificării, realizat de pârâta O.N.T. prin emiterea deciziei și faptul juridic al transmiterii notificării către A.V.A.S. Cuprinsul deciziei arată că O.N.T. a soluționat notificarea defavorabil sub cele două aspectele relevante: restituirea în natură și acordarea de despăgubiri. Dar transmiterea notificării către A.V.A.S. nu a reprezentat o dezînvestire, întrucât identificarea A.V.A.S ca entitate obligată la despăgubiri a venit tocmai în urma evaluării situației de fapt și de drept de către O.N.T. și constatării faptului că reclamantul nu urmează să beneficieze de măsuri reparatorii din partea O.N.T., ci din partea instituției implicate în privatizarea anterioară a societății.

Instanța de apel a comis o eroare de drept și atunci când a dispus restituirea în natură a imobilului, cu toate că a apreciat că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, nu SC O.C. SA, avea calitatea de persoană învestită, în sensul legii, cu soluționarea notificării. Presupunând că A.V.A.S. era persoană învestită cu soluționarea notificării, aceasta urma să se pronunțe în raport cu dispozițiile art. 27 din forma inițială și art. 29 din forma actuală a Legii nr. 10/2001 și să dispună acordarea exclusiv de despăgubiri, în raport cu patrimoniul acesteia. Reclamantul nu a făcut dovada calității sale de moștenitor deoarece a depus la dosar certificate de moștenitor afectate de nulitate absolută, însă această apărare a fost însă înlăturată de instanța de apel în temeiul dispozițiilor art. 294 C. proc.

civ., deși acest articol se aplică reclamantului și nu pârâtului, în sensul în care pârâtul nu își mai poate modifica acțiunea în apel. Articolul citat nu restrânge însă dreptul pârâtului de a prezenta aspectele care dovedesc netemeinicia susținerilor părții adverse, în raport cu probatoriul deja administrat, fapt confirmat de art. 292 C. proc. civ. potrivit cu care "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare". În consecință, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanța ar fi trebuit "să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii" (art. 129 alin. (5) C. proc.

civ.), luând în discuție lipsa dovezii calității de moștenitor și nu considerând-o ca imposibil de primit în apel pe baza unui text de lege inaplicabil în speță. În subsidiar, instanța de apel a reținut următoarele: "faptul că la momentul la care s-au emis certificatele de moștenitor, respectivele persoane indicate ca și moștenitori erau decedate nu este de natură să atragă nulitatea absolută a actelor contestate, având în vedere că ceea ce este esențial constă în faptul că notarul public a verificat și stabilit că succesorii au acceptat accesiunea defuncților în termenul stabilit de lege". Această apreciere a instanței este greșită întrucât nu s-a pretins că notarul nu ar fi verificat acceptarea succesiunii de către defuncți, ci s-a reclamat însăși menționarea defuncților ca moștenitori, adică desemnarea ca succesori a unor persoane lipsite de capacitate de folosință și capacitate succesorală.

Certificatele de moștenitor din 02 aprilie 1998 și din 28 august 2005 sunt afectate de nulitate absolută, deoarece menționează ca moștenitori persoane decedate în prealabil și care nu puteau beneficia de moștenire neavând capacitate de folosință. În consecință, reclamantul nu probează în mod valid calitatea sa de succesor legal al proprietarului imobilului în litigiu. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Sub aspectul nedovedirii calității reclamantului de persoană îndreptățită în sensul art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea art. 294 C. proc.

civ., deoarece intimata a invocat de fapt excepția lipsei calității procesuale active, excepție care are caracter de ordine publică, deoarece vizează condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, astfel încât putea fi invocată în orice faza procesuală, iar instanța de apel avea obligația să o analizeze. De altfel, în subsidiarul aplicării art. 294 C. proc. civ., instanța de apel a realizat o analiză a excepției invocate. Prin urmare, ca motiv de ordine publică, se impune ca această excepție să fie reanalizată în recurs, unde de altfel a și fost reiterată.

Înalta Curte constată că instanța de apel, motivând în subsidiar, a apreciat în mod corect că certificatele de moștenitor invocate nu sunt lovite de nulitate, deoarece momentul la care se ia act de voința moștenitorilor de acceptare a moștenirii nu este cel al emiterii certificatului de moștenitor, ci acela al dezbaterii succesiunii, iar la data decesului autorilor reclamantului, acele persoane erau în viață, având prin urmare capacitate de folosință, cât și de exercițiu, în raport de care și-au exprimat valabil acordul de acceptare al moștenirii, acord care a fost consfințit ulterior de notar, la momentul emiterii certificatului de moștenitor. De altfel, chiar recurenta menționează că nu s-a pretins că notarul nu ar fi verificat acceptarea succesiunii de către defuncți, ci numai împrejurarea că aceștia erau lipsiți de capacitate de folosință la data emiterii certificatului de moștenitor.

Astfel fiind, data acceptării moștenirii nu se confundă cu data emiterii certificatului de moștenitor, acesta putând fi emis cu mult după momentul decesului persoanei a cărei moștenire se dezbate prin emiterea certificatului de moștenitor, când este posibil ca anumiți moștenitori acceptanți să fie, la rândul lor, decedați fără ca prin aceasta să se poată susține că aceștia din urmă nu au putut accepta moștenirea. Din cuprinsul celor două certificate de moștenitor, rezultă că reclamantul este moștenitorul fostului proprietar al cotei de 1/2 din imobil, astfel încât a fost dovedită calitatea sa procesuală activă în cauză.

Analizând critica referitoare la motivarea contradictorie a instanței de apel cu privire la calitatea de pârâtă în raport de calificarea preluării imobilului de către stat ca fiind o preluare cu titlu sau fără titlu valabil, Înalta Curte observă că nu există o astfel de contradicție, instanța de apel motivând pe larg, în mod convingător, faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 111/51. Plecând de la această concluzie, prin interpretarea per a contrario a art. 29 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, s-a stabilit în mod corect că unitatea implicată în privatizare nu avea calitate procesual pasivă, această calitate revenind SC O.C. SA, societate integral privatizată, care deține imobilul în patrimoniul său, aceasta fiind de altfel și obligată la restituirea în natură a imobilului.

Motivarea instanței de apel că dispoziția emisă de SC O.C. SA nu soluționează notificarea, deoarece a fost înaintată către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), este interpretată greșit de către recurentă în sensul că instanța de apel ar fi considerat că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este competentă să soluționeze notificarea.

Instanța de apel nu a făcut un astfel de raționament, ci a apreciat că restituirea în natură este posibilă chiar din patrimoniul unei societăți integral privatizate, câtă vreme imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil și se află în patrimoniul unei astfel de societăți, interpretând per a contrario dispozițiile art. 29 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, prin prisma Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, care impune ca recunoașterea dreptului la despăgubiri de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să aibă loc numai atunci când preluarea imobilului de către stat s-a realizat cu titlu valabil. Nici argumentul recurentei privind greșita respingere a excepției tardivității formulării prezentei contestații nu poate fi primit întrucât Decizia nr. 14 din 23 iulie 2002 a SC O.C.

SA nu soluționează cauza pe fond, prin pronunțarea asupra cererii de restituire în natură. Deși în cuprinsul deciziei sunt analizate aspectele pentru care această societate se consideră necompetentă să soluționeze notificarea, prin raportare la modul de preluare a imobilului de către stat și la faptul că societatea notificată este integral privatizată, menționându-se chiar că urmează ca decizia să fie comunicată către notificator, cât și posibilitatea de atacare a acesteia în instanță, în final se dispune ca toate înscrisurile, inclusiv decizia pronunțată să fie "trimise spre competentă soluționare la A.P.A.P.S.", ceea ce echivalează cu o declinare a competenței de soluționare a notificării.

O astfel de soluție este incompatibilă cu soluționarea pe fond a notificării. Or, potrivit art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 (fost art. 23) "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură", adică să soluționeze pe fond notificarea. Ca atare, în mod corect ambele instanțe de fond au apreciat că Decizia nr. 14 din 23 iulie 2002 a SC O.C. SA, prin faptul că a trimis notificarea la A.P.A.P.S.

(în prezent A.V.A.S.) spre a fi soluționată pe fond, nu constituie o dispoziție care finalizează pe fond procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, întrucât numai de la data comunicării unei astfel de dispoziții curge termenul de formulare a contestației, în raport de care se poate aprecia asupra tardivității formulării contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001. De asemenea, Înalta Curte consideră că este lipsit de relevanță modul în care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului trebuia învestită, câtă vreme instanța de apel a menținut soluția de restituire în natură a imobilului de către SC O.C. SA, considerând că această societate are calitate procesual pasivă în prezenta cauză, iar nu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Pentru argumentele expuse anterior, motivele de recurs invocate nu sunt incidente în cauză, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC O.C. SA împotriva Deciziei nr. 564A din 2 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN