ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6059/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6059/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 11 august 2009,

reclamantul G.A. a chemat în judecată pe pârâta SC O.C. SA și pârâta-chemată în

garanție A.V.A.S., solicitând restituirea în natură a imobilului (construcție

și teren), situat în Sinaia, Vila V., str. T., (fosta str. P., fosta vilă A.),

județ Prahova, ca urmare a refuzului nejustificat al pârâtei, de soluționare a

notificării din 13 august 2001, privind imobilul menționat anterior.

La data de 12 mai

2010 reclamantul G.A. a formulat cerere precizatoare, prin care a solicitat

obligarea pârâtei SC O.C. SA să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul compus din construcție formată din parter, etaj, mansardă și

teren în suprafață de 2435,94 mp. situat în Sinaia, Vila V., str. T., județ Prahova

și obligarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, la

soluționarea notificării prin care s-a solicitat restituirea imobilului compus

din construcție formată din parter, etaj, mansardă și teren în suprafața de

2435,94 mp., situat la aceeași adresă.

La data de 14 mai

2010, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a A.V.A.S. pentru

obligarea acesteia la plata despăgubirilor bănești echivalente cu valoarea

reală a imobilului în litigiu, în cazul în care pârâta va cădea în pretenții.

La data de 27 iulie

2010, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S. a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a

A.V.A.S., față de obiectul acțiunii, respectiv restituirea în natură a imobilului

revendicat, construcție și teren în suprafață de 2435,94 mp, motivat de faptul

că notificarea reclamantului privind restituirea în natură a acestui imobil a

fost înaintată sub nr. 29526/2008 către SC O.C. SA București, pentru a fi

analizată și soluționată în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată.

Totodată, a fost

invocată și excepția nulității cererii de chemare în garanție, în raport de

dispozițiile art. 60 C. proc. civ., întrucât din cuprinsul cererii de chemare

în garanție a A.V.A.S. nu rezultă că pretențiile pârâtei sunt cert determinate,

în situația admiterii cererii reclamantei, iar lipsa unui element esențial al

cererii, conform art. 133 C. proc. civ., conduce la nulitatea cererii de

chemare în garanție.

Prin Sentința civilă

nr. 1681 din 03 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis cererea formulată de reclamant, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. pe capătul de cerere privind restituirea

în natură a imobilului în litigiu și, în consecință, a respins această cerere

în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. ca fiind formulată în contradictoriu cu o

persoană fără calitate procesuală pasivă, a obligat pârâta O.C. SA să restituie

către reclamant în natură imobilul situat în Sinaia, str. T., județ Prahova,

compus din teren în suprafață de 2435,94 mp. și 1/2 din construcția alcătuită

din subsol, parter, etaj și mansardă (Vila V.), a respins ca neîntemeiate

excepțiile nulității și inadmisibilității cererii de chemare în garanție

invocate de pârâta chemată în garanție A.V.A.S., a disjuns soluționarea pe fond

a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta O.C. în contradictoriu cu

chemata în garanție A.V.A.S. cu formarea unui nou dosar.

Examinând actele și

lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:

Imobilul în litigiu -

Vila V. - format din teren în suprafață de 2435,94 mp și construcție a fost

proprietatea autorului reclamantului - P.S., iar construcția a fost edificată

în baza autorizației de construire nr. 15597/1914 eliberată de Primăria

Orașului Sinaia, imobilul fiind deținut în coproprietate cu numitul T.S.

Prin dispoziția din

21 august 2007 emisă de Primarul Orașului Sinaia s-a restituit în natură

reclamantului terenul în suprafață de 5343 mp situat în str. C. județ Prahova,

reținându-se dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra terenului

restituit în baza acelorași acte de proprietate invocate și în prezenta cauză,

precum și calitatea de persoană îndreptățită la restituire conform art. 3 din

Legea nr. 10/2001, republicată.

Preluarea s-a dispus

prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, apreciată ca abuzivă atât prin

dispoziția din 21 august 2007, precum și prin Decizia civilă nr. 1730 din 14

martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție intrată în puterea

lucrului judecat sub aspectul modalității de preluare a imobilului în litigiu

în proprietatea statului.

Jumătate din

construcția Vila V. și terenul aferent de 2435,94 mp. aparțin numitului P.S.,

autorul reclamantului din prezenta cauză, împrejurare necontestată de către

pârâtă.

Prin notificarea nr.

536/2001 înregistrată la Primăria Orașului Sinaia reclamantul a solicitat

restituirea în natură a imobilului compus din teren și construcții situat în

Sinaia, str. T., județ Prahova.

Prin Dispoziția nr.

845 din 21 august 2007 Primarul Orașului Sinaia a restituit în natură în

proprietatea reclamantului terenul în suprafață de 5343 mp situat în Sinaia,

str. C., iar cu privire la imobilul construcție - Vila V., cu terenul aferent

în suprafață totală de 3745,94 mp, format din două loturi ce au aparținut celor

doi proprietari, respectiv 2435,94 mp autorului reclamantului și 1310 mp

numitului S. inclus în patrimoniul SC M. SA, dosarul de notificare a fost

înaintat unității deținătoare.

Lipsa răspunsului la

notificare poate fi considerată un refuz de restituire, fapt ce îndreptățește

instanța de judecată să se substituie unității deținătoare să soluționeze

notificarea și să răspundă ea însăși notificării, stabilind cu plenitudine de

competență măsurile reparatorii ce se cuvin a fi acordate.

Tribunalul a apreciat

că Decizia nr. 14 din 03 iulie 2002 emisă de către pârâtă ca răspuns la

notificarea reclamantului prin care nu se aprobă restituirea în natură a

imobilului în litigiu întrucât a fost preluat cu titlu valabil, fiind

evidențiat în patrimoniul pârâtei ca urmare a privatizării, nu poate fi

considerată o decizie în sensul art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată.

Constatând că

reclamantul a făcut dovada calității de proprietar a autorului său asupra

imobilului în litigiu la momentul deposedării, tribunalul a admis cererea

reclamantului și a dispus restituirea în natură a imobilului în baza

dispozițiilor art. 1 alin. (1) Legea nr. 10/2001 republicată care instituie

principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat.

Tribunalul a avut în

vedere și considerentele Deciziei civile nr. 1730 din 14 martie 2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție intrată în puterea lucrului judecat prin

care a fost obligată pârâta la restituirea în natură a 1/2 din construcția Vila

V. către celălalt coproprietar, constatând preluarea abuzivă a imobilului în

proprietatea statului și faptul că nu este folosit și nu este afectat unei

utilități publice, considerente în raport cu care s-a dispus restituirea în natură.

S-a apreciat că

această soluție respectă dreptul reclamantului la un proces echitabil care

presupune și o jurisprudență unitară în interpretarea legilor privind

retrocedarea imobilului preluat abuziv.

Asupra excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. pe capătul de cerere

privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, tribunalul a apreciat că

obligația restituirii în natură incumbă unității deținătoare a imobilului

conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în speță pârâtei SC O.C. SA.

Asupra excepțiilor

nulității și inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulate de

pârâta O.C. SA în contradictoriu cu chemata în garanție A.V.A.S., tribunalul a

apreciat că sunt neîntemeiate motivat de faptul că obiectul cererii de chemare

în garanție îl reprezintă prejudiciul cauzat pârâtei prin restituirea către

fostul proprietar a imobilului preluat abuziv, în conformitate cu dispozițiile

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 cu

modificările ulterioare prin Legea nr. 137/2002.

Tribunalul a reținut

și faptul că s-a trimis spre rejudecare cererea de chemare în garanție

formulată de pârâtă, formând obiectul Dosarului nr. 14293/3/2008 al

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a soluționat prin Sentința

comercială nr. 9295 din 12 iunie 2009, rămasă definitivă prin Decizia nr. 137

din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a, prin care a fost

obligată chemata în garanție A.V.A.S. să plătească pârâtei O.C. SA suma de

535.000 euro, reprezentând echivalentul imobilului restituit în natură fostului

proprietar. Constatând că numai cererea principală este în stare de judecată,

tribunalul a disjuns soluționarea pe fond a cererii de chemare în garanție

formulată de pârâta O.N.T. în contradictoriu cu chemata în garanție A.V.A.S. cu

formarea unui nou dosar.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel pârâta SC O.N.T. Carpați S.A., acesta fiind respins

prin Decizia civilă nr. 564A din 02 iunie 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, pentru următoarele

considerente:

Prin Decizia nr. 14

din 03 iulie 2002 emisă de pârâta O.C. SA, ca răspuns la notificarea formulată

de reclamant, privitor la imobilul în litigiu, se reține că: "notificarea

împreună cu înscrisurile doveditoare transmise de către petent precum și

prezenta decizie se trimit spre soluționare la Autoritatea pentru Privatizare

și Administrarea Participațiilor Statului București", astfel că în mod

greșit a susținut apelanta că actul emis la data de 03 iulie 2002 reprezintă o

decizie în înțelesul Legii nr. 10/2001, în acord cu dispozițiile art. 26 alin.

(3) din acest act normativ în actuala numerotare.

Cum actul emis la

data de 03 iulie 2002 nu poate primi o calificare în sensul art. 23 (art. 25

după renumerotare) din Legea nr. 10/2001, rezultă că nu se poate face nicio

discuție referitor la termenul în care a fost promovată cererea reclamantului,

prin raportare la art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 (în forma anterioară

republicării). Așa fiind, susținerea apelantei în sensul că acțiunea care face

obiectul prezentului dosar a fost tardiv introdusă urmează a fi respinsă ca

nefondată.

Susținerea apelantei

în sensul că certificatul din 02 aprilie 1998, emis pentru defuncta S.E.

decedată la 09 august 1957, prin care moștenitoare legală a fost declarată

S.S.M.A., decedată în prealabil la 10 august 1980 și certificatul din 28 august

2005, emis pentru defunctul S.P., decedat la 12 ianuarie 1945, prin care

moștenitoare legală a fost declarată S.E., decedată în prealabil la 09 august

1957, și S.S.M.A., decedată în prealabil la 10 august 1980, sunt afectate de

nulitate absolută, întrucât menționează ca moștenitori persoane decedate

anterior emiterii certificatului de moștenitor și care nu puteau beneficia de

moștenire neavând capacitate de folosință, nu poate fi primită direct în apel,

contrar dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.

Faptul că la momentul

la care s-au emis certificatele de moștenitor, respectivele persoane indicate

ca și moștenitori erau decedate nu este de natură să atragă nulitatea absolută

a actelor contestate, având în vedere că ceea ce este esențial constă în faptul

că notarul public a verificat și stabilit că succesorii au acceptat accesiunea

defuncților în termenul stabilit de lege.

În consecință, Curtea

nu poate valida susținerea apelantei în sensul că intimatul-reclamant nu a

probat calitatea sa de succesor legal al proprietarului imobilului, motiv

pentru care nu ar avea nici calitatea de persoană îndreptățită la măsurile

reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

trecerea imobilului în patrimoniul statului, Curtea a apreciat că acesta a fost

preluat fără titlu valabil.

Astfel, la data

intrării în vigoare a Decretului nr. 111/1951, cu toate că imobilul nu mai era

în stăpânirea fostului proprietar, acesta a continuat să se intereseze de

imobil, depunând la data de 15 februarie 1949 doar o declarație de impozit,

această diligență dovedind faptul fostul proprietar nu a dorit ca bunul său să

fie considerat fără stăpân și nici nu a acceptat o atare desesizare. În

condițiile în care imobilul a fost sigilat, în mod cert fostul proprietar a

fost lipsit de posibilitatea de a se bucura de bunul său ca un adevărat

proprietar.

Așa fiind, în mod

greșit cu privire la acest imobil s-a făcut aplicarea Decretului nr. 111/1951,

act normativ care chiar art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 consacră

caracterul abuziv al preluării astfel realizate.

Curtea a constatat

flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis

cu art. 8 și 10 care recunoșteau și garantau prin lege, proprietatea

particulară, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor

Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data

emiterii decretului incriminat.

Imobilul a intrat în

proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu valabil, Curtea apreciind că în

cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, care are

drept sferă de aplicare imobilele preluate cu titlu.

De altfel, cu privire

la cealaltă cotă parte indiviză din Vila V., prin Decizia civilă nr. 1730 din

14 martie 2008 pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție s-a statuat

cu putere de lucru judecat că a trecut în proprietatea statului fără titlu

valabil prin rechiziție și ulterior hotărâre judecătorească pronunțată în baza

Decretului nr. 111/1951. Or, aceste statuări au fost reținute în mod corect de

către prima instanță ca opunându-se cu putere de lucru judecat și în prezenta

cauză, din înscrisurile anterior evaluate rezultând că autoritățile statului au

sigilat întregul imobil, punându-l la dispoziția Primăriei Sinaia.

Critica nu are

relevanță în ceea ce privește momentul emiterii actului datat 03 iulie 2002,

respectiv data introducerii acțiunii, dat fiind conținutul identic al art. 29

din Legea 10/2001 cu cel în vigoare la momentul soluționării cauzei, prin

raportare la sintagma "imobil preluat cu titlu", Curtea având în

vedere în acest sens și efectele general obligatorii ale Deciziei 830/2008

pronunțată de Curtea Constituțională.

Așa cum se deduce din

considerentele Deciziei civile nr. 1730 din 14 martie 2008 pronunțată de Înalta

Curtea de Casație și Justiție, soluționarea cauzei privind cota de proprietate

ce a aparținut fostului proprietar S.T. s-a realizat potrivit Legii nr.

10/2001, nemodificată, în raport de prevederile art. 27 din aceeași lege în

redactarea inițială, care cuprindea referirea la imobile preluate cu titlu

valabil, prezenta cauză fiind soluționată prin raportare la același articol,

devenit art. 29, după republicarea legii și declararea de către Curtea

Constituțională ca fiind neconstituțională abrogarea sintagmei "imobile

preluate cu titlu valabil".

În condițiile în care

printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă pronunțată de către instanța

supremă cota indiviză de 1/2 din imobilul în litigiu, în raport de care s-a

reținut o situație juridică identică în sensul statuării preluării fără titlu

valabil, iar o societate privatizată integral anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, respectiv pârâta din prezenta cauză, a fost obligată la

restituirea în natură, nereținându-se niciun impediment rezultat din aplicarea

Legii nr. 10/2001 la această modalitate de repunere a coproprietarului

revendicator în situația anterioară privării sale nelegale de bun, s-a apreciat

că o atare soluție se impune și în prezenta cauză.

Curtea a constatat

incidente dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care imobilele

preluate în mod abuziv de stat se restituie în natură sau în echivalent, când

restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.

Mai mult, în

jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din

acțiunea în revendicare deține un "bun", în sensul Convenției,

neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale,

prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art.

1337 și următoarele C. civ.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, pârâta SC O.C. SA pentru

motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că instanța de apel a considerat că O.N.T., deși era

deținătoarea imobilului notificat, nu avea calitatea de persoană învestită cu

soluționarea notificării pentru că a fost integral privatizată înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care adevărata entitate

învestită cu soluționarea notificării era A.V.A.S. (A.P.A.P.S. la momentul

respectiv), ca efect al art. 27 alin. (2) (în forma legii în vigoare la data

deciziei O.N.T.).

Instanța de apel

adoptă o poziție contradictorie: pe de o parte consideră că notificarea trebuia

soluționată de A.V.A.S., concluzie posibilă doar dacă preluarea imobilului se

realizase cu titlu valabil, iar, pe de altă parte, decide că preluarea

imobilului de către stat s-a realizat fără titlu valabil și totuși respinge

calificarea O.N.T. ca persoană învestită cu soluționarea notificării

reclamantului.

Instanța de apel a

făcut confuzie între actul juridic al soluționării notificării, realizat de

pârâta O.N.T. prin emiterea deciziei și faptul juridic al transmiterii

notificării către A.V.A.S.

Cuprinsul deciziei

arată că O.N.T. a soluționat notificarea defavorabil sub cele două aspectele

relevante: restituirea în natură și acordarea de despăgubiri. Dar transmiterea

notificării către A.V.A.S. nu a reprezentat o dezînvestire, întrucât

identificarea A.V.A.S ca entitate obligată la despăgubiri a venit tocmai în

urma evaluării situației de fapt și de drept de către O.N.T. și constatării

faptului că reclamantul nu urmează să beneficieze de măsuri reparatorii din

partea O.N.T., ci din partea instituției implicate în privatizarea anterioară a

societății.

Instanța de apel a

comis o eroare de drept și atunci când a dispus restituirea în natură a

imobilului, cu toate că a apreciat că Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, nu SC O.C. SA, avea calitatea de persoană învestită, în

sensul legii, cu soluționarea notificării.

Presupunând că

A.V.A.S. era persoană învestită cu soluționarea notificării, aceasta urma să se

pronunțe în raport cu dispozițiile art. 27 din forma inițială și art. 29 din

forma actuală a Legii nr. 10/2001 și să dispună acordarea exclusiv de

despăgubiri, în raport cu patrimoniul acesteia.

Reclamantul nu a

făcut dovada calității sale de moștenitor deoarece a depus la dosar certificate

de moștenitor afectate de nulitate absolută, însă această apărare a fost însă

înlăturată de instanța de apel în temeiul dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.,

deși acest articol se aplică reclamantului și nu pârâtului, în sensul în care

pârâtul nu își mai poate modifica acțiunea în apel.

Articolul citat nu

restrânge însă dreptul pârâtului de a prezenta aspectele care dovedesc

netemeinicia susținerilor părții adverse, în raport cu probatoriul deja

administrat, fapt confirmat de art. 292 C. proc. civ. potrivit cu care

"părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive,

mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau

arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".

În consecință, având

în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanța ar fi trebuit "să

stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea

corectă a legii" (art. 129 alin. (5) C. proc. civ.), luând în discuție

lipsa dovezii calității de moștenitor și nu considerând-o ca imposibil de primit

în apel pe baza unui text de lege inaplicabil în speță.

În subsidiar,

instanța de apel a reținut următoarele: "faptul că la momentul la care

s-au emis certificatele de moștenitor, respectivele persoane indicate ca și

moștenitori erau decedate nu este de natură să atragă nulitatea absolută a

actelor contestate, având în vedere că ceea ce este esențial constă în faptul

că notarul public a verificat și stabilit că succesorii au acceptat accesiunea

defuncților în termenul stabilit de lege".

Această apreciere a instanței

este greșită întrucât nu s-a pretins că notarul nu ar fi verificat acceptarea

succesiunii de către defuncți, ci s-a reclamat însăși menționarea defuncților

ca moștenitori, adică desemnarea ca succesori a unor persoane lipsite de

capacitate de folosință și capacitate succesorală.

Certificatele de

moștenitor din 02 aprilie 1998 și din 28 august 2005 sunt afectate de nulitate

absolută, deoarece menționează ca moștenitori persoane decedate în prealabil și

care nu puteau beneficia de moștenire neavând capacitate de folosință. În

consecință, reclamantul nu probează în mod valid calitatea sa de succesor legal

al proprietarului imobilului în litigiu.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Sub aspectul

nedovedirii calității reclamantului de persoană îndreptățită în sensul art. 4

alin. (2) al Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că în mod greșit instanța

de apel a făcut aplicarea art. 294 C. proc. civ., deoarece intimata a invocat

de fapt excepția lipsei calității procesuale active, excepție care are caracter

de ordine publică, deoarece vizează condițiile de exercițiu ale acțiunii

civile, astfel încât putea fi invocată în orice faza procesuală, iar instanța

de apel avea obligația să o analizeze.

De altfel, în

subsidiarul aplicării art. 294 C. proc. civ., instanța de apel a realizat o

analiză a excepției invocate.

Prin urmare, ca motiv

de ordine publică, se impune ca această excepție să fie reanalizată în recurs,

unde de altfel a și fost reiterată.

Înalta Curte constată

că instanța de apel, motivând în subsidiar, a apreciat în mod corect că

certificatele de moștenitor invocate nu sunt lovite de nulitate, deoarece

momentul la care se ia act de voința moștenitorilor de acceptare a moștenirii

nu este cel al emiterii certificatului de moștenitor, ci acela al dezbaterii

succesiunii, iar la data decesului autorilor reclamantului, acele persoane erau

în viață, având prin urmare capacitate de folosință, cât și de exercițiu, în

raport de care și-au exprimat valabil acordul de acceptare al moștenirii, acord

care a fost consfințit ulterior de notar, la momentul emiterii certificatului

de moștenitor.

De altfel, chiar

recurenta menționează că nu s-a pretins că notarul nu ar fi verificat

acceptarea succesiunii de către defuncți, ci numai împrejurarea că aceștia erau

lipsiți de capacitate de folosință la data emiterii certificatului de

moștenitor.

Astfel fiind, data

acceptării moștenirii nu se confundă cu data emiterii certificatului de

moștenitor, acesta putând fi emis cu mult după momentul decesului persoanei a

cărei moștenire se dezbate prin emiterea certificatului de moștenitor, când

este posibil ca anumiți moștenitori acceptanți să fie, la rândul lor, decedați

fără ca prin aceasta să se poată susține că aceștia din urmă nu au putut

accepta moștenirea.

Din cuprinsul celor

două certificate de moștenitor, rezultă că reclamantul este moștenitorul

fostului proprietar al cotei de 1/2 din imobil, astfel încât a fost dovedită

calitatea sa procesuală activă în cauză.

Analizând critica

referitoare la motivarea contradictorie a instanței de apel cu privire la

calitatea de pârâtă în raport de calificarea preluării imobilului de către stat

ca fiind o preluare cu titlu sau fără titlu valabil, Înalta Curte observă că nu

există o astfel de contradicție, instanța de apel motivând pe larg, în mod

convingător, faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără

titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 111/51.

Plecând de la această

concluzie, prin interpretarea per a contrario a art. 29 alin. (1) al Legii nr.

10/2001, s-a stabilit în mod corect că unitatea implicată în privatizare nu

avea calitate procesual pasivă, această calitate revenind SC O.C. SA, societate

integral privatizată, care deține imobilul în patrimoniul său, aceasta fiind de

altfel și obligată la restituirea în natură a imobilului.

Motivarea instanței

de apel că dispoziția emisă de SC O.C. SA nu soluționează notificarea, deoarece

a fost înaintată către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

(A.V.A.S.), este interpretată greșit de către recurentă în sensul că instanța

de apel ar fi considerat că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

este competentă să soluționeze notificarea.

Instanța de apel nu a

făcut un astfel de raționament, ci a apreciat că restituirea în natură este

posibilă chiar din patrimoniul unei societăți integral privatizate, câtă vreme

imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil și se află în

patrimoniul unei astfel de societăți, interpretând per a contrario dispozițiile

art. 29 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, prin prisma Deciziei Curții

Constituționale nr. 830/2008, care impune ca recunoașterea dreptului la

despăgubiri de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să

aibă loc numai atunci când preluarea imobilului de către stat s-a realizat cu

titlu valabil.

Nici argumentul

recurentei privind greșita respingere a excepției tardivității formulării

prezentei contestații nu poate fi primit întrucât Decizia nr. 14 din 23 iulie

2002 a SC O.C. SA nu soluționează cauza pe fond, prin pronunțarea asupra

cererii de restituire în natură. Deși în cuprinsul deciziei sunt analizate

aspectele pentru care această societate se consideră necompetentă să

soluționeze notificarea, prin raportare la modul de preluare a imobilului de

către stat și la faptul că societatea notificată este integral privatizată,

menționându-se chiar că urmează ca decizia să fie comunicată către notificator,

cât și posibilitatea de atacare a acesteia în instanță, în final se dispune ca

toate înscrisurile, inclusiv decizia pronunțată să fie "trimise spre

competentă soluționare la A.P.A.P.S.", ceea ce echivalează cu o declinare

a competenței de soluționare a notificării. O astfel de soluție este incompatibilă

cu soluționarea pe fond a notificării.

Or, potrivit art. 25

alin. (1) al Legii nr. 10/2001 (fost art. 23) "în termen de 60 de zile de

la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe,

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de

restituire în natură", adică să soluționeze pe fond notificarea.

Ca atare, în mod

corect ambele instanțe de fond au apreciat că Decizia nr. 14 din 23 iulie 2002

a SC O.C. SA, prin faptul că a trimis notificarea la A.P.A.P.S. (în prezent

A.V.A.S.) spre a fi soluționată pe fond, nu constituie o dispoziție care

finalizează pe fond procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, întrucât

numai de la data comunicării unei astfel de dispoziții curge termenul de

formulare a contestației, în raport de care se poate aprecia asupra

tardivității formulării contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin.

(3) al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, Înalta

Curte consideră că este lipsit de relevanță modul în care Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului trebuia învestită, câtă vreme instanța de apel

a menținut soluția de restituire în natură a imobilului de către SC O.C. SA,

considerând că această societate are calitate procesual pasivă în prezenta

cauză, iar nu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Pentru argumentele

expuse anterior, motivele de recurs invocate nu sunt incidente în cauză, astfel

încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC O.C. SA împotriva Deciziei nr. 564A din 2 iunie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 5 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN