ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7035/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată la data de 24 ianuarie 2005 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 449/2005, contestatoarea D.V. a solicitat anularea Deciziei nr. 316 din 21 decembrie 2004 emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care i-a fost respinsă notificarea prin care solicita despăgubiri bănești pentru locuința demolată și terenul în suprafață de 459,85 m.p. situate în București, str. P.L., sector 2. Prin Sentința civilă nr. 373 din 19 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, contestația astfel formulată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatoarea, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, sub nr. 3071/civ/2005 (28017/2/2005). Prin Decizia civilă nr. 743 A din 18 noiembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea, înregistrat pe rolul Înaltei Curții de Casație și Justiție la data de 30 ianuarie 2006. Prin Decizia nr. 6298 din 27 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia atacată, a admis apelul declarat de contestatoare împotriva Sentinței civile nr. 373 din 19 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecarea fondului la această din urmă instanță. În rejudecare, instanța de fond urma să ordone măsuri pentru stabilirea pe deplin a situației de fapt, având în vedere și dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, aplicabil în speță.

Cauza a fost reînregistrată la data de 5 martie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția V-a civilă, sub nr. 12001/3/2007. La data de 25 aprilie 2007, contestatoarea a depus cerere completatoare și precizatoare, prin care a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Municipiul București, prin Primarul General, admiterea contestației; anularea Deciziei A.V.A.S. nr. 316 din 21 decembrie 2004; obligarea pârâtei A.V.A.S.

la despăgubiri prin echivalent pentru terenul preluat în mod abuziv, în suprafață de 591 m.p., în cuantum de 1.002.000 dolari SUA, sau 900.000 euro, conform cu art. 27 raportat la art. 10, art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, și obligarea pârâtei Primăria Municipiului București, prin Primarul General, la emiterea deciziei pentru măsuri reparatorii reprezentând contravaloarea celor 5 apartamente construite și demolate, pe terenul de 591 m.p., ce au fost situate în București, str. P.L., în sumă de 116.611,25 dolari SUA, sau 100.000 euro, conform art. 10, art. 11 și art. 32 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005. La data de 14 iunie 2007, au formulat cerere de intervenție în interes propriu P.T.S.

și P.G., care au solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Municipiul București, prin Primarul General, admiterea contestației, anularea Deciziei A.V.A.S. nr. 316 din 21 decembrie 2004, obligarea pârâtei A.V.A.S. la despăgubiri prin echivalent pentru terenul preluat în mod abuziv, în suprafață de 591 m.p., în cuantum de 1.002.000 dolari SUA, sau 900.000 euro, conform cu art. 27 raportat la art. 10, art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, și obligarea pârâtei Primăria Municipiului București, prin Primarul General, la emiterea deciziei pentru măsuri reparatorii reprezentând contravaloarea celor 5 apartamente construite și demolate, pe terenul de 591 m.p., ce au fost situate în București, str. P.L., în sumă de 116.611,25 dolari SUA, sau 100.000 euro, conform art. 10, art. 11 și 32 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin concluziile scrise depuse la data de 26 iunie 2008, intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a solicitat respingerea cererii de intervenție în interes propriu, ca tardiv formulată, arătând că decizia administrativă a fost emisă și față de aceștia, dar la momentul respectiv nu au înțeles să o conteste, intervenind în proces la rejudecarea fondului, după casare. Prin Sentința civilă nr. 1172 din 27 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatoarea D.V. și a respins ca neîntemeiată, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții P.T.S. și P.G. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat apel contestatoarea și intervenienții P.T.S.

și P.G., cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. La termenul din 28 mai 2009, apelanții au depus o precizare, prin care au arătat că înțeleg să îndrepte eroarea materială strecurată în notificarea făcută către A.V.A.S. și în contestația împotriva Deciziei nr. 316 din 12 decembrie 2004 emise de A.V.A.S. și, pe cale de consecință, intimata A.V.A.S. să fie obligată să emită o decizie prin care să acorde despăgubirile bănești reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în str. P.L., proprietatea autorului lor. Prin Decizia civilă nr. 119 A din 18 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatoarea și intervenienții P.T.S. și P.G. Prin Decizia nr. 4006 din 13 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că, pentru a confirma soluția fondului de respingere a contestației împotriva Deciziei A.V.A.S. nr. 316/2004, prin care s-a respins notificarea formulată, instanța de apel a adus drept argument faptul că notificatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului pentru care au formulat notificare, nefiind operantă prezumția instituită de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Argumentele instanței de apel pe aspectul dovedirii dreptului de proprietate al autorului recurenților sunt contradictorii, astfel că soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii recurate apare ca fiind nemotivată, ceea ce atrage incidența cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - când hotărârea cuprinde motive contradictorii. În contextul arătat, a rămas nelămurită situația de fapt relativă la dreptul de proprietate al autorului recurenților, nefiind stabilit în mod cert dacă acesta a deținut în proprietate două imobile, pe cele de la nr. 21 și 25 din str. P.L. sau numai unul singur și, în acest din urmă caz, care este acesta. Or, o atare chestiune era esențială în dezlegarea dreptului la restituire valorificat de recurenți în procedura Legii nr. 10/2001, supus cenzurii în prezentul litigiu.

Este necesară reluarea analizei tuturor probelor administrate în cauză, inclusiv a actelor noi depuse în recurs și, eventual, administrarea de probe suplimentare, pentru a se stabili cu certitudine ce imobil a deținut în proprietate autorul recurenților, de care a fost deposedat de stat prin naționalizare. În acest scop, trebuie verificată, pe bază de probe, și apărarea recurenților privind eroarea materială strecurată în lista anexă la Decretul nr. 92/1950, poziția 6179, în ceea ce privește numărul imobilului naționalizat pe numele autorului lor, care ar fi generat și eroarea de individualizare a nr. poștal al imobilului în notificarea de restituire și în contestația dedusă judecății (trecut nr. 21 în loc de nr. 25), sens în care se va ține seama și de înscrisurile de la Dosarul de fond nr. 449/2005, respectiv de la Dosarul de apel nr. 12001/3/2007, relevante pe acest aspect.

Soluția casării cu trimitere spre rejudecare se impune deoarece aplicarea dispozițiilor legale incidente, în sensul stabilirii existenței dreptului recurenților la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau, dimpotrivă, a inexistenței acestui drept, trebuie să se facă la o situație de fapt pe deplin lămurită pe bază de probe. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 5588/2/2011.

Prin Decizia civilă nr. 42A din 2 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au admis apelurile formulate de contestatoare și intervenienții în interes propriu, s-a schimbat în tot sentința civilă apelată, s-a respins excepția tardivității contestației formulate de intervenienți, s-a admis în parte contestația formulată de reclamantă și de intervenienți, s-a anulat în parte Decizia nr. 316 din 21 decembrie 2004 emisă de intimata A.V.A.S., în ceea ce privește soluția dată la art. 1.a., a fost obligată intimata A.V.A.S. să emită o nouă decizie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantei și a intervenienților, pentru terenul de la fosta adresă str. P.L.

nr. 25, sector 2, în suprafață de 391 m.p., astfel cum a fost identificat prin anexa 3 a raportului de expertiză efectuat în cauză de expert D.M., în valoare de 255.453 euro (echivalent în RON la data plății). A fost admisă în parte contestația formulată de reclamantă și de intervenienți împotriva refuzului intimatului Municipiul București de a răspunde la notificare. A fost obligat intimatul Municipiul București să emită dispoziție privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantei și a intervenienților, pentru construcția demolată de pe acest teren, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert I.N. A fost obligat fiecare dintre intimați să plătească apelantei-contestatoare-reclamante câte o sumă de 3.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele: I.1. În ceea ce privește situația de fapt, s-a reținut că prin notificarea formulată în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 și transmisă sub nr. 122 din 8 august 2001 prin Biroul Executorului Judecătoresc "V.G." Prefecturii Municipiului București, contestatoarea D.V. și intervenienții P.T.S. și P.G. au solicitat să se dispună măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, str. P.L. nr. 21, sector 2, arătând că imobilul pentru care solicită despăgubiri în calitate de moștenitori ai defunctului proprietar P.M., compus din teren cu o suprafață de 459,85 m.p. și locuință P + 1 (5 apartamente și pivniță), a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 (poziția 6179, pag.

258), casa fiind demolată, iar terenul utilizat pentru extinderea SC M.F. SA București. Cu Adresa din 4 noiembrie 2002, Prefectura Municipiului București a înaintat notificarea către SC M.F. SA. Prin Decizia nr. 6 din 3 decembrie 2002, SC M.F. SA: 1. a respins solicitarea de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, situația imobilului încadrându-se în prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; 2. a reținut că cererea se adresează, potrivit art. 27 alin. (2) coroborat cu art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, instituție publică implicată care a efectuat privatizarea SC M.F. SA. În motivare, s-a arătat că imobilul indicat a fost preluat cu titlu valabil (Decretul nr. 92/1950) neanulat de vreo hotărâre judecătorească și este evidențiat în patrimoniul SC M.F.

SA, societate comercială înființată în temeiul Legii nr. 15/1990, iar potrivit art. 20 alin. (2) din lege: "bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia"; SC M.F. SA deține certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, str. P.L. nr. 5 - 25, sector 2, emis în baza H.G. nr. 834/1991, intabulat, împreună cu construcțiile edificate după expropriere, în cartea funciară, prin Încheierea nr. 7513 din 22 iunie 2001; SC M.F. SA a fost privatizată în anul 2000, cu respectarea dispozițiilor legale. Cu Adresa din 27 ianuarie 2003, SC M.F. SA a comunicat contestatoarei că în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este necesar ca persoanele îndreptățite să se adreseze cu o cerere instituției publice care a efectuat privatizarea, restituindu-i documentația primită de la Prefectura Municipiului București.

Astfel cum rezultă din Decizia nr. 316 din 21 decembrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului, contestatoarea a înregistrat la fosta A.P.A.P.S. dosarul întocmit în baza notificării, care a primit numărul DJ2/506 din 3 februarie 2003. Prin Decizia nr. 316 din 21 decembrie 2004, Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului a hotărât următoarele: art. 1.a - a respins notificarea pentru motivul că nu au fost depuse acte doveditoare referitoare la dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, conform art. 22 din lege; b - a declinat către Primăria Municipiului București competența de soluționare a notificării pentru construcția demolată, în conformitate cu dispozițiile art. 10 și 33 din lege.

Cu Adresa din 23 decembrie 2004, Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului a înaintat contestatoarei D.V. decizia sus-menționată și cu Adresa din 23 decembrie 2004 a înaintat Primăriei Municipiului București decizia, însoțită de documentația depusă în susținerea notificării. Prin Notificarea din 6 ianuarie 2010 trimisă Primăriei Municipiului București prin executor judecătoresc "D.D.C.", contestatoarea și intervenienții au solicitat rectificarea erorii strecurate în notificarea inițială, arătând că adresa imobilului este București, str. P.L. nr. 25, și nu București, str. P.L. nr. 21. Până în prezent, Primăria Municipiului București nu a emis nicio dispoziție cu privire la cererea formulată de către contestatoare și intervenienți referitor la construcția demolată.

2.1. În temeiul art. 24 alin. (7) - (8) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data sesizării instanței), împotriva Deciziei nr. 316 din 21 decembrie 2004 emise de Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului, notificatoarea D.V. a formulat contestație adresată secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, în baza căreia instanțele au fost învestite să verifice temeinicia și legalitatea acesteia. 3.1. De asemenea, prin cererea precizatoare și completatoare depusă în al doilea ciclu procesual, contestatoarea a învestit instanțele și cu o acțiune având natura juridică a celei la care face referire în Decizia nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, respectiv "acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate", îndreptată împotriva Municipiului București.

O cerere cu un obiect identic, atât în privința contestației inițiale, cât și a completării subsecvente, au formulat și intervenienții P.T.S. și P.G. În legătură cu excepția tardivității contestației formulate de către intervenienți, invocată de către intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Curtea a reținut că potrivit art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, actul juridic respectiv poate fi atacat în termen de 30 de zile de la comunicare.

În cauză, acest termen nici nu a început să curgă, deoarece decizia nu a fost comunicată intervenienților, ci numai mandatarului contestatoarei D.V., la data de 21 ianuarie 2005, astfel cum a învederat expres intimata prin Adresa nr. 9858 din 5 octombrie 2011. De aceea, punctul de început al termenului de formulare a contestației nefiind și pentru intervenienți 21 ianuarie 2005, acesta nu s-a împlinit la 21 februarie 2005 și nu a expirat până la data formulării cererii de intervenție, respectiv 14 iunie 2007. II.1.1. Făcând o analiză a probelor administrate în cauză, Curtea a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 23 iulie 1947 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, soții A. și M.P.

au dobândit de la H.M.V., imobilul "situat în București, str. P.L. nr. 25, de construcție veche și lezardat de cutremur, având o suprafața totală de 398 (trei sute nouăzeci și opt) metri pătrați, din cari 250 (două sute cinci zeci) metri pătrați construcție și 148 (una suta patruzeci și opt) teren liber. Imobilul are următoarele vecinătăți și dimensiuni: în față, se mărginește cu strada P.L., pe o lungime de 14 metri liniari; în fund, pe o latură de 13,50 m.l. cu proprietatea D.B.; pe o parte laterală, cu proprietatea D.I., pe o lungime de 27,70 m.l., iar cealaltă parte, cu proprietatea D.B., pe o lungime de 30,40 m.l.". Prin Procesul-verbal din 17 septembrie 1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București s-a constatat, cu privire la imobilul situat în București, str. P.L.

nr. 25, că era compus din "teren în suprafață de 465 m.p. și un corp de casă având parter și etaj. La parter: 2 apartamente din care unul pe dreapta cu 2 camere și dependințe, iar celălalt pe stânga, având 2 camere și dependințe, asemenea un garaj și 3 magazii. La etaj: 2 apartamente, unul pe dreapta și celălalt pe stânga, având fiecare câte 2 camere și dependințe. În imobil se ține un depozit care are o încăpere la parter și una la etaj". S-a mai constatat că imobilul aparține doamnei V.V.M.I., născută Ș. Pe verso-ul acestui înscris s-a redactat un proces-verbal continuativ, dresat la 14 august 1948, în care s-a arătat că, în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X și transcris sub nr. Y/1947, se înscrie dreptul de proprietate în favoarea lui P.M.

și a soției, P.A. În cartea funciară, imobilul a fost înscris cu număr de parcelă Z, iar dreptul de proprietate a fost înscris inițial în favoarea lui V.V.M.I., născută Ș., și ulterior, dându-se eficiență Procesului-verbal nr. AA/1940, în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X și transcris sub nr. Y/1947, în favoarea lui P.M. și a soției, P.A. Conform Adresei din 1 februarie 2010 emise de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană, imobilul la care se referă Procesul-verbal nr. AA/1940 emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București figura la nivelul anului 1948 cu numărul 25 pe strada P.L.

Urmare sistematizării zonei, imobilul în cauză este inclus în imobilul care a fost consemnat în evidențele cadastrale întocmite la nivelul anului 1986 cu numărul 9 - 11 pe strada P.L., sector 2, București. II. Potrivit Certificatului de moștenitor din 18 noiembrie 1985, eliberat de fostul Notariat de Stat Roșiori de Vede, la data de 28 octombrie 1974 a decedat P.M., rămânând ca succesori de pe urma acestuia P.I.H. și D.V. Conform Certificatului de moștenitor din 29 iulie 1993 întocmit de același notariat, la data de 27 aprilie 1993 a decedat și P.I.H., rămânând ca succesori P.A., în calitate de soție supraviețuitoare, și P.T.S., în calitate de fiu, în condițiile în care P.G. a renunțat la succesiune.

Reținând în absența unor probe contrare că cel din urmă nu a renunțat și la succesiunea mamei sale, P.A. (așa cum rezultă din Certificatul de naștere din 12 iulie 1969 eliberat de Primăria Orașului Roșiori de Vede), se constată că a dobândit pe această cale, a transmiterii patrimoniului autoarei lui la deces, o cotă corespunzătoare din dreptul de a obține măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu. Prin urmare, contestatoarea și intervenienții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. III. Potrivit extrasului eliberat de Arhivele Naționale - Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale din "Tabelul imobilelor naționalizate în București, conform Decretului 92/1950", P.M.

figurează la poziția 6179 cu 5 apartamente în str. P.L. 21. Cu Adresa din 10 februarie 1951 trimisă Raionului "23 August", Întreprinderea Locuințe și Localuri București a restituit tabloul suplimentar cuprinzând imobilele naționalizate prin procese-verbale și delegații necuprinse în anexa Decret-lege nr. 92/1950 pentru a-i fi indicate numele proprietarului în dreptul fiecărui imobil. În "Tabelul suplimentar cuprinzând imobilele naționalizate prin procese-verbale și delegații necuprinse în listele anexă ale Decretului", la "adresa imobilului" P.L. 25 apare "numele fostului proprietar" P.M. (Teleorman). Cu Adresa din 24 decembrie 1952 trimisă Întreprinderii Locuințe și Localuri - Serviciul Administrativ ca răspuns la Adresele nr. BB/1952 și CC/1952, Raionul "23 August" a înaintat un "tabel de imobilele administrate de Raionul nostru fără nici o bază legală". În "Tabloul de imobilele preluate de I.L.L.

Raionul 23 August fără bază legală" la rubrica "adresa imobilului" P.L. 25 apare "numele fostului proprietar" P.M., la "imobil sau apart." este menționat imobil, iar la rubrica "data preluării" apare "20.04.1950". În legătură cu chestiunea celor două adrese diferite, s-a constatat că, prin certificatul eliberat la data de 10 mai 1954 de fostul Sfat Popular al Raionului "23 August" (înscris la care a făcut referire expresă Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare), s-a certificat faptul că imobilul din București, str. P.L. nr. 25, proprietatea P.M., figurează în anexa Decretului nr. 92/1950 ca imobil naționalizat la poziția 6179, pag. 258 lit. P). Potrivit Adresei din 22 ianuarie 2003 emise de SC F. SA, imobilul din str. P.L.

nr. 21 a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 6179, fost proprietar P.M. Imobilul a fost transmis în administrarea Uzinei de M.F. în baza Deciziei nr. 1688/1970 a Primăriei Municipiului București. Conform Adresei din 9 februarie 2009 emise de SC F. SA (înscris la care, de asemenea, a făcut referire expresă Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare), imobilul din str. P.L. nr. 25, sector 2, a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 6179, fost proprietar P.M. În anexa la decret, la poziția mai sus menționată, figurează str. P.L. nr. 21 în loc de nr. 25. În susținere, au fost comunicate Adresa din 24 decembrie 1952 și lista anexă în care figurează și imobilul din str. P.L.

nr. 25, Adresa din 10 februarie 1951 și lista anexă unde de asemenea figurează imobilul din str. P.L. nr. 25. S-a mai arătat că imobilul din str. P.L. nr. 25, sector 2, a fost demolat în anul 1962, iar terenul a fost transmis în administrarea Uzinei M.F. în baza Deciziei nr. 1688/1970 a Primăriei Municipiului București. Ca răspuns la solicitarea contestatoarei privind situația juridică a imobilului situat în str. P.L. nr. 25, cu Adresa din 2 martie 2011 Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu - Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat a comunicat următoarele: - imobilul ce face obiectul solicitării reprezintă imobilul înscris în cartea funciară din anul 1940 cu Proces-verbal nr. AA/1940; - în anexa la Decretul nr. 92/1950, la poziția 6179, este înscris imobilul cu adresa str. P.L.

nr. 21, pe numele P.M.; - conform Adresei din 24 decembrie 1952 eliberate de Întreprinderea Locuințe și Localuri București - Raionul 23 August, în Tabloul de imobile preluate de I.L.L. Raionul 23 August fără bază legală este înscris imobilul cu adresa str. P.L. nr. 25, cu fost proprietar P.M.; - ulterior, conform Deciziei nr. 1688 din 26 octombrie 1970, emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitet Executiv, se transmite în administrarea Uzinei M.F. București, coordonată de Centrala industrială mașini-unelte din cadrul Ministerului Industriei Construcțiilor de Mașini, terenul situat în str. P.L. nr. 25, în suprafață de 560 m.p.; - parcela de teren aparținând imobilului care a purtat adresa str. P.L.

nr. 25, sector 2, a fost inclusă în imobilul înscris în evidențele cadastrale ale Orașului București din anul 1986 pe adresa str. P.L. nr. 9 - 11, sector 2, cu suprafața de 28.196 m.p. teren, din care total construcții de 14.993 m.p., categoria de folosință "întreprinderi industriale", ca proprietate de stat, fără a fi menționat posesorul de parcelă la data întocmirii evidențelor; - ulterior, SC M.F. SA a solicitat Primăriei Municipiului București avizarea documentației întocmite conform prevederilor H.G. nr. 834/1991, pe adresa poștală str. P.L. nr. 5 - 25, sector 2 (amplasament ce include și parcela de teren aparținând imobilului care a purtat adresa str. P.L. nr. 25, sector 2), obținând certificat de atestare a dreptului de proprietate eliberat de fostul Minister al Industriilor și Resurselor.

Având în vedere, pe de o parte, împrejurarea că mențiunea privind preluarea de la P.M. a imobilului situat în București, str. P.L. nr. 21, sector 2, apare chiar în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 - emis de Marea Adunare Națională, despre care art. 1 alin. (4) arată că fac parte integrantă din decret, iar pe de altă parte, faptul că interpretarea oficială autentică provine de la însuși organul de stat care a edictat norma juridică supusă interpretării, rezultă că pe baza certificatului emis de fostul Sfat Popular al Raionului "23 August" și a Adresei emise de SC F. SA la 9 februarie 2009 (de altfel, Primăria Municipiului București abținându-se să emită, pe baza acelorași acte, o concluzie similară) nu se poate conchide că voința reală (internă) a legiuitorului de la acea dată a fost de fapt aceea de a naționaliza imobilul de la adresa str. P.L.

nr. 25, sector 2 (fiind vorba, deci, despre o eroare cu privire la număr). Sub un alt aspect, Curtea a constatat că pe baza relațiilor obținute de la autoritățile abilitate nu s-a putut stabili faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. P.L. nr. 21, ar fi aparținut la momentul naționalizării unei alte persoane. Astfel, din Adresa din 24 octombrie 2007, emisă de Consiliul Local al Sectorului 2 - Direcția Venituri Buget Local Sector 2 reiese că dosarul fiscal cuprinde notificarea formulată de contestatori și de intervenienți, precum și extrasul eliberat de Arhivele Naționale - Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale din "Tabelul imobilelor naționalizate în București, conform Decretului 92/1950", iar din Adresa din 1 februarie 2006 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Administrație Publică rezultă că aceasta deține numai Decizia nr. 1688/1970, împreună cu fișa tehnică și planul anexă deciziei.

Cu toate acestea, succesorii cu titlu universal ai lui P.M. înșiși, care sunt considerați continuatori ai personalității autorului lor, au recunoscut, prin notificarea de rectificare a erorii trimisă Primăriei Municipiului București la data de 6 ianuarie 2010, faptul că acesta din urmă nu era proprietarul imobilului situat în București, str. P.L. nr. 21, sector 2. Or, această recunoaștere are valoarea juridică de probă contrară care să facă inaplicabilă prezumția instituită art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: "În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive" în legătură cu titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție, ca fiind P.M.

În acest context, Curtea a reținut și faptul că părțile în cauză, în calitate de autori ai actului juridic unilateral constând în notificarea adresată Prefecturii Municipiului București la data de 8 august 2001, au posibilitatea să aducă precizări cu privire la voința lor reală (internă) inițială. De aceea, în cadrul procedurii desfășurate în temeiul Legii nr. 10/2001, urmează să se dea eficiență Notificării din 6 ianuarie 2010 adresate Primăriei Municipiului București, în cadrul căreia au arătat practic că obiectul notificării a fost tot timpul același, și anume imobilul despre care aveau reprezentarea că este cel menționat în singurul mijloc de probă deținut inițial - certificatul eliberat la data de 10 mai 1954 de fostul Sfat Popular al Raionului "23 August" -, a cărui adresă corectă este însă str. P.L.

nr. 25, iar nu nr. 21. Textul de lege citat anterior este aplicabil în schimb în ceea ce privește imobilul situat în București, str. P.L., nr. 25, întrucât este menționat în Tabelul suplimentar cuprinzând imobilele naționalizate prin procese-verbale și delegații necuprinse în listele anexă ale decretului. Mai mult decât atât, de această dată părțile au prezentat titlul de proprietate al autorului lor, respectiv Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X din 23 iulie 1947 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, în care este indicată adresa respectivă, fără a interveni o schimbare până la momentul naționalizării (Adresa din 1 februarie 2010 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană).

Pe cale de consecință, s-a constatat că imobilul intră în categoria celor preluate în mod abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. IV. Potrivit situației juridice comunicate de Primăria Municipiului București și Încheierii nr. 7513 din 12 iunie 2001 emise de Judecătoria Sectorului 2 București - Biroul de Carte Funciară, terenul se află evidențiat în patrimoniul SC M.F.

SA, iar conform Adresei emise la 9 februarie 2009 de SC F. SA, construcția a fost demolată în anul 1962. În aceste condiții, pentru teren entitatea competentă să soluționeze notificarea este Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (de altfel, acest aspect nici nu mai poate fi pus în discuție în cadrul contestației formulate în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001, care are natura juridică a unei căi de atac formulate de notificatori împotriva Deciziei nr. 316 din 21 decembrie 2004 emise de această autoritate), iar pentru construcție Primăria Municipiului București, în temeiul art. 32 din același act normativ.

V. Referitor la natura măsurilor reparatorii pe care contestatoarea și intervenienții sunt îndreptățiți să le primească, Curtea a reținut și că, potrivit expertizei tehnice specialitatea topografie efectuate de expert D.M., pe teren se află în prezent o clădire cu minim 4 niveluri, deci nu este liber, fiind astfel incidente prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001: "pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent". În ceea ce privește suprafața terenului, se constată că în titlul de proprietate se indică 398 m.p., însă date fiind dimensiunile laturilor arătate în același act juridic a rezultat pe baza calculului analitic efectuat de același expert că este vorba de 391 m.p.

S-a mai arătat în același raport că imobilul reconstituit conform planului de situație din anul 1965, care corespunde în mare măsură cu terenul înscris în procesul-verbal al Comisiei pentru înființarea cărților funciare în București, are o suprafață de 446 m.p., iar imobilul reconstituit conform planului de situație din anul 1955 are o suprafață de 581 m.p. Dintre acestea, Curtea a avut în vedere suprafața de teren calculată de expert, ca arie a formei geometrice cu laturile indicate în Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X din 23 iulie 1947 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat. Relativ la situația construcției, pentru a stabili compunerea acesteia la momentul preluării, au fost solicitate relații la autoritățile competente, însă niciuna dintre ele nu se află în posesia unei fișe tehnice, a unei autorizații de demolare sau a unui proces-verbal de predare-primire din care să rezulte datele necesare.

În aceste condiții, se prezumă că alcătuirea construcției este identică cu cea din cel mai recent act care cuprinde o descriere a sa, și anume procesul-verbal întocmit în anul 1940 de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București, avut în vedere și de către expertul I.N. în expertiza depusă la 3 octombrie 2011. 2. Față de cele expuse anterior, Curtea a constatat că, în raport de înscrisurile depuse direct în fața instanței, Decizia nr. 316 din 21 decembrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului apare ca nefiind întemeiată.

Instanța de control judiciar mai are, de asemenea, în vedere, faptul că, prin Decizia în interesul legii nr. LII din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, având de rezolvat problema dacă, în legătură cu aplicarea dispozițiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acelei legi imobilele supuse restituirii prin acordarea de despăgubiri în echivalent urmează să fie evaluate numai potrivit procedurii instituite prin această lege specială, a statuat că, din contră, că în cazul notificărilor soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea acestora.

În virtutea acestei reguli de drept privind aplicarea legii în timp, Curtea a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii de care vor beneficia în cauză persoanele îndreptățite. Pe de altă parte, acordarea de despăgubiri bănești, conform variantei inițiale a Legii nr. 10/2001, era posibilă numai în situațiile expres prevăzute de lege, respectiv art. 24 alin. (2) (pentru imobilele cu destinația de locuință) și art. 27 alin. (4) (pentru imobilele deținute de o organizație cooperatistă și care au fost înstrăinate de aceasta cu respectarea legii), care nu se regăsesc în cauză. Pentru celelalte cazuri, măsurile reparatorii constau în acordarea de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare.

Măsurile reparatorii de care urmează să beneficieze apelanții nu pot fi însă cele prevăzute de lege în forma în vigoare la data emiterii deciziei, deoarece acestea nu ar mai putea fi puse în aplicare în prezent, ca urmare a modificării legislative intervenite. Varianta actuală a legii are de data aceasta un caracter favorabil persoanei îndreptățite, spre deosebire de ipoteza avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție (înlocuirea despăgubirilor cu obținerea unor măsuri reparatorii prin echivalent stabilite în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005).

În fine, Curtea a mai reținut că, în cauză, solicitându-se obligarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului la acordarea de despăgubiri prin echivalent, s-a mai pus în discuție și o altă chestiune, și anume posibilitatea acordării de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Or, interpretarea dispozițiilor legale în materie a fost făcută de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. XXVII din 14 noiembrie 2011, prin care a statuat că: "Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile". Chiar dacă decizia în interesul legii nu este direct incidentă în cauză, deoarece cererea nu este îndreptată împotriva Statului Român, ipoteză avută în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție, se aplică argumentul de analogie: ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet; este evident că în ambele cazuri se pune aceeași problemă de drept, și anume dacă în soluționarea unei cereri întemeiate pe încălcarea de către unitatea deținătoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 aplicarea cu prioritate, conform art. 20 din Constituție, a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale poate conduce la o soluție diametral opusă celei prevăzute de dreptul intern.

În aceste condiții, instanța trebuie să aibă în vedere și în alte situații de fapt care implică interpretarea acelorași prevederi legale rezolvarea primită de problema de drept în discuție prin hotărârea instanței supreme, a cărei forță juridică se impune, chiar anterior publicării în Monitorul Oficial, cel puțin în considerarea faptului că potrivit 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, rolul acesteia este și de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.

Pe cale de consecință, Curtea a admis în parte contestația formulată de reclamantă și de intervenienți împotriva deciziei emise de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a anulat în parte decizia, în ceea ce privește soluția dată la art. 1.a și a obligat intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită o nouă decizie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantei și a intervenienților, pentru terenul cu fosta adresă str. P.L. nr. 25, sector 2, în suprafață de 391 m.p., astfel cum a fost identificat prin anexa 3 a raportului de expertiză efectuat în cauză de expert D.M., în valoare de 255.453 euro (echivalent în RON la data plății).

În acest sens, a fost avută în vedere valoarea de circulație a terenului stabilită de expertul I.N. prin completarea raportului depus la 20 octombrie 2011. 3. În ceea ce privește acțiunea având natura juridică a celei la care face referire în Decizia nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, respectiv "acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate", îndreptată împotriva Municipiului București, instanța de apel a reținut, de asemenea, că este întemeiată, în parte, obligând intimatul Municipiul București să emită dispoziție privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantei și a intervenienților, pentru construcția demolată de pe acest teren, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert I.N.

De această dată, Curtea nu a mai stabilit cuantumul măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate în cuprinsul hotărârii. În susținerea acestei dispoziții, s-a constatat, sub un prim aspect, faptul că, urmare a modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, entitatea învestită cu soluționarea notificării nu mai are competența de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar de a emite o decizie cu propunerea acordării de măsuri reparatorii în situația îndeplinirii condițiilor legale și depunerii actelor doveditoare, astfel cum prevede art. 26 alin. (1), anterior citat. Dispozițiile legale sunt exprese și în ceea ce privește modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, această competență revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va emite în finalul procedurii o decizie ce va cuprinde cuantumul despăgubirilor care vor consta în titluri de despăgubiri.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură. În acest sens, art. 13 alin. (1) precizează că pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului-ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar conform art. 13 alin. (5), secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: "(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

(…) (7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare". Potrivit art. 19 alin. (1), deciziile adoptate de acest organism pot fi atacate cu plângere în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor. Din analiza acestor texte de lege rezultă că entitatea învestită cu soluționarea notificării nu mai are, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competența legală de a stabili cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate.

Sub un al doilea aspect, Curtea a avut în vedere că soluționarea pe fond a notificării, inclusiv în cursul exercitării controlului judiciar - deci independent de autoritatea care dispune asupra solicitării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru că, practic, învestită cu soluționarea unei asemenea contestații, instanța se substituie unității deținătoare, preluându-i atribuțiile - presupune aplicarea acelorași dispoziții legale, deci îndeplinirea obligațiilor impuse de lege în cadrul procedurii de restituire, cu respectarea limitelor stabilite de aceasta. Concluzia care se impune este aceea că în cadrul procedurii judiciare persoana îndreptățită nu poate obține altceva (deci nici mai puțin, dar nici mai mult) decât în cadrul celei administrative.

Pornind de la cele două premise expuse, s-a constatat că solicitarea de cuantificare a măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate pentru construcția demolată nu are temei legal. Această afirmație nu este în contradicție cu ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, prin care a recunoscut competența instanțelor judecătorești de a soluționa pe fond acțiunile privitoare la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece soluționarea pe fond a notificării presupune, conform celor expuse anterior, verificarea altor aspecte decât cuantumul despăgubirii. Față de aceste considerente, reținând netemeinicia hotărârii atacate pe baza înscrisurilor depuse direct în apel, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată în sensul arătat. De asemenea, în temeiul art. 298 cu referire la art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat pe fiecare dintre intimați, fiind vorba de raporturi juridice distincte, să plătească apelantei-contestatoare-reclamante câte o sumă de 3.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva deciziei menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, pârâții Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Municipiul București - prin Primarul General, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a invocat următoarele: 1. Obligațiile A.V.A.S.

se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001/R (obligație de a face) și în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Așadar, A.V.A.S. nu are obligația legală de a plăti sume de bani, de a acorda măsuri reparatorii în echivalent/despăgubiri, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituției competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

2. În ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii în favoarea intimatei-reclamante și a intimaților-intervenienți, pentru terenul cu fosta adresă P.L. nr. 25, sector 2, în suprafață de 391 m.p., se arătă instanței de recurs că în momentul analizării notificării și emiterii Deciziei nr. 316 din 21 decembrie 2004 petenții nu-și dovediseră calitatea de persoane îndreptățite. Așadar, actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor nefiind depuse la dosarul administrativ al notificării, A.V.A.S. a emis decizia de respingere a notificării în deplină concordanță cu cerințele legii, în baza documentelor existente la dosar. 3. Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.650 RON se solicită ca instanța de recurs să constate că acestea au fost stabilite și acordate într-un cuantum nejustificat.

Se arată că nu poate fi reținută în sarcina acestei instituții nicio culpă, atât timp cât A.V.A.S. a procedat la analizarea notificării petentei, emițând în acest sens Decizia nr. 316 din 21 decembrie 2004, decizie constatată ca fiind temeinică și legală în primul și al doilea ciclu procesual, intimata-reclamantă reușind să-și dovedească calitatea de persoană îndreptățită după ce hotărârile au fost casate cu trimitere de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Mai mult decât atât, cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului, precum și cu munca prestată de avocat. În consecință, se solicită în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile recurate, respectiv schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii promovate în contradictoriu cu A.V.A.S.

În motivarea recursului, pârâtul Municipiul București - prin Primarul General a invocat următoarele: Hotărârea pronunțată de curtea de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, admițând apelul, instanța a dispus eronat obligarea Municipiului București să emită dispoziția privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată, reținând că în speță acțiunea are natura juridică a celei la care se face referire în Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, respectiv că este vorba de acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, nefiind stabilit cuantumul măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate în cuprinsul hotărârii.

În mod concret, instanța de apel admite totuși că entitatea învestită cu soluționarea notificării nu mai are competența de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar de a emite o decizie cu măsuri reparatorii, în situația îndeplinirii condițiilor legale și depunerii actelor doveditoare, astfel cum prevede art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Fiind indubitabilă greșita aplicare a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție cu privire la Municipiului București (în sensul unui refuz nejustificat) se consideră soluția instanței de apel nelegală (dată cu aplicarea greșită a legii), motiv pentru care se solicită să se admită recursul, să se modifice în parte decizia pronunțată, în sensul respingerii contestației reclamantei și intervenienților față de Municipiului București, ca neîntemeiată.

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prima critică formulată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se referă la faptul că această instituție nu are obligația legală de a plăti sume de bani, de a acorda efectiv măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituției competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la această susținere, Înalta Curte constată că în urma unui riguros control judecătoresc exercitat asupra hotărârii primei instanțe, curtea de apel a obligat intimata A.V.A.S. să emită o nouă decizie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantei și a intervenienților, pentru terenul cu fosta adresă str. P.L. nr. 25, sector 2, în suprafață de 391 m.p., astfel cum a fost identificat prin anexa 3 a raportului de expertiză efectuat în cauză de expert D.M., în valoare de 255.453 euro (echivalent în RON la data plății). La stabilirea valorii terenului pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent instanța de control judiciar a avut în vedere Decizia în interesul legii nr. LII din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a st