ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7035/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7035/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată la data de 24

ianuarie 2005 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr.

449/2005, contestatoarea D.V. a solicitat anularea Deciziei nr. 316 din 21

decembrie 2004 emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin

care i-a fost respinsă notificarea prin care solicita despăgubiri bănești

pentru locuința demolată și terenul în suprafață de 459,85 m.p. situate în

București, str. P.L., sector 2.

Prin Sentința civilă

nr. 373 din 19 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, contestația astfel formulată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel contestatoarea, înregistrat pe rolul Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă

și asigurări sociale, sub nr. 3071/civ/2005 (28017/2/2005).

Prin Decizia civilă

nr. 743 A din 18 noiembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, a

respins, ca nefondat, apelul declarat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs contestatoarea, înregistrat pe rolul Înaltei Curții

de Casație și Justiție la data de 30 ianuarie 2006.

Prin Decizia nr. 6298

din 27 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia atacată, a admis

apelul declarat de contestatoare împotriva Sentinței civile nr. 373 din 19

aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă, pe care a

desființat-o și a trimis cauza spre rejudecarea fondului la această din urmă

instanță.

În rejudecare,

instanța de fond urma să ordone măsuri pentru stabilirea pe deplin a situației

de fapt, având în vedere și dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, așa cum

a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, aplicabil în speță.

Cauza a fost

reînregistrată la data de 5 martie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția

V-a civilă, sub nr. 12001/3/2007.

La data de 25 aprilie

2007, contestatoarea a depus cerere completatoare și precizatoare, prin care a

solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului și Municipiul București, prin Primarul General, admiterea

contestației; anularea Deciziei A.V.A.S. nr. 316 din 21 decembrie 2004;

obligarea pârâtei A.V.A.S. la despăgubiri prin echivalent pentru terenul

preluat în mod abuziv, în suprafață de 591 m.p., în cuantum de 1.002.000 dolari

SUA, sau 900.000 euro, conform cu art. 27 raportat la art. 10, art. 25 și 26

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, și obligarea pârâtei

Primăria Municipiului București, prin Primarul General, la emiterea deciziei

pentru măsuri reparatorii reprezentând contravaloarea celor 5 apartamente

construite și demolate, pe terenul de 591 m.p., ce au fost situate în

București, str. P.L., în sumă de 116.611,25 dolari SUA, sau 100.000 euro,

conform art. 10, art. 11 și art. 32 din Legea nr. 10/2001, modificată prin

Legea nr. 247/2005.

La data de 14 iunie

2007, au formulat cerere de intervenție în interes propriu P.T.S. și P.G., care

au solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului și Municipiul București, prin Primarul General, admiterea

contestației, anularea Deciziei A.V.A.S. nr. 316 din 21 decembrie 2004,

obligarea pârâtei A.V.A.S. la despăgubiri prin echivalent pentru terenul

preluat în mod abuziv, în suprafață de 591 m.p., în cuantum de 1.002.000 dolari

SUA, sau 900.000 euro, conform cu art. 27 raportat la art. 10, art. 25 și 26

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, și obligarea pârâtei

Primăria Municipiului București, prin Primarul General, la emiterea deciziei

pentru măsuri reparatorii reprezentând contravaloarea celor 5 apartamente

construite și demolate, pe terenul de 591 m.p., ce au fost situate în București,

str. P.L., în sumă de 116.611,25 dolari SUA, sau 100.000 euro, conform art. 10,

art. 11 și 32 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin concluziile

scrise depuse la data de 26 iunie 2008, intimata Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului a solicitat respingerea cererii de intervenție în interes

propriu, ca tardiv formulată, arătând că decizia administrativă a fost emisă și

față de aceștia, dar la momentul respectiv nu au înțeles să o conteste,

intervenind în proces la rejudecarea fondului, după casare.

Prin Sentința civilă

nr. 1172 din 27 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatoarea D.V. și a

respins ca neîntemeiată, cererea de intervenție în interes propriu formulată de

intervenienții P.T.S. și P.G.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești au declarat apel contestatoarea și intervenienții P.T.S.

și P.G., cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

La termenul din 28

mai 2009, apelanții au depus o precizare, prin care au arătat că înțeleg să

îndrepte eroarea materială strecurată în notificarea făcută către A.V.A.S. și

în contestația împotriva Deciziei nr. 316 din 12 decembrie 2004 emise de

A.V.A.S. și, pe cale de consecință, intimata A.V.A.S. să fie obligată să emită

o decizie prin care să acorde despăgubirile bănești reprezentând valoarea de

circulație a imobilului situat în str. P.L., proprietatea autorului lor.

Prin Decizia civilă

nr. 119 A din 18 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate apelurile

declarate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs contestatoarea și intervenienții P.T.S. și P.G.

Prin Decizia nr. 4006

din 13 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia recurată și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că, pentru a confirma soluția fondului de

respingere a contestației împotriva Deciziei A.V.A.S. nr. 316/2004, prin care

s-a respins notificarea formulată, instanța de apel a adus drept argument

faptul că notificatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului pentru care au formulat notificare, nefiind operantă prezumția

instituită de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Argumentele instanței

de apel pe aspectul dovedirii dreptului de proprietate al autorului

recurenților sunt contradictorii, astfel că soluția cuprinsă în dispozitivul

hotărârii recurate apare ca fiind nemotivată, ceea ce atrage incidența cazului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - când hotărârea cuprinde

motive contradictorii.

În contextul arătat,

a rămas nelămurită situația de fapt relativă la dreptul de proprietate al

autorului recurenților, nefiind stabilit în mod cert dacă acesta a deținut în

proprietate două imobile, pe cele de la nr. 21 și 25 din str. P.L. sau numai

unul singur și, în acest din urmă caz, care este acesta. Or, o atare chestiune

era esențială în dezlegarea dreptului la restituire valorificat de recurenți în

procedura Legii nr. 10/2001, supus cenzurii în prezentul litigiu.

Este necesară

reluarea analizei tuturor probelor administrate în cauză, inclusiv a actelor

noi depuse în recurs și, eventual, administrarea de probe suplimentare, pentru

a se stabili cu certitudine ce imobil a deținut în proprietate autorul

recurenților, de care a fost deposedat de stat prin naționalizare. În acest

scop, trebuie verificată, pe bază de probe, și apărarea recurenților privind

eroarea materială strecurată în lista anexă la Decretul nr. 92/1950, poziția

6179, în ceea ce privește numărul imobilului naționalizat pe numele autorului

lor, care ar fi generat și eroarea de individualizare a nr. poștal al

imobilului în notificarea de restituire și în contestația dedusă judecății

(trecut nr. 21 în loc de nr. 25), sens în care se va ține seama și de

înscrisurile de la Dosarul de fond nr. 449/2005, respectiv de la Dosarul de

apel nr. 12001/3/2007, relevante pe acest aspect.

Soluția casării cu

trimitere spre rejudecare se impune deoarece aplicarea dispozițiilor legale

incidente, în sensul stabilirii existenței dreptului recurenților la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau, dimpotrivă, a inexistenței

acestui drept, trebuie să se facă la o situație de fapt pe deplin lămurită pe

bază de probe.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 5588/2/2011.

Prin Decizia civilă

nr. 42A din 2 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-au admis apelurile formulate de

contestatoare și intervenienții în interes propriu, s-a schimbat în tot

sentința civilă apelată, s-a respins excepția tardivității contestației

formulate de intervenienți, s-a admis în parte contestația formulată de

reclamantă și de intervenienți, s-a anulat în parte Decizia nr. 316 din 21

decembrie 2004 emisă de intimata A.V.A.S., în ceea ce privește soluția dată la

art. 1.a., a fost obligată intimata A.V.A.S. să emită o nouă decizie prin care

să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea

reclamantei și a intervenienților, pentru terenul de la fosta adresă str. P.L.

nr. 25, sector 2, în suprafață de 391 m.p., astfel cum a fost identificat prin

anexa 3 a raportului de expertiză efectuat în cauză de expert D.M., în valoare

de 255.453 euro (echivalent în RON la data plății). A fost admisă în parte

contestația formulată de reclamantă și de intervenienți împotriva refuzului

intimatului Municipiul București de a răspunde la notificare. A fost obligat

intimatul Municipiul București să emită dispoziție privind acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantei și a intervenienților,

pentru construcția demolată de pe acest teren, astfel cum a fost identificată

prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert I.N. A fost obligat

fiecare dintre intimați să plătească apelantei-contestatoare-reclamante câte o

sumă de 3.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, curtea de apel a reținut următoarele:

I.1. În ceea ce

privește situația de fapt, s-a reținut că prin notificarea formulată în baza

art. 21 din Legea nr. 10/2001 și transmisă sub nr. 122 din 8 august 2001 prin

Biroul Executorului Judecătoresc "V.G." Prefecturii Municipiului

București, contestatoarea D.V. și intervenienții P.T.S. și P.G. au solicitat să

se dispună măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești

pentru imobilul situat în București, str. P.L. nr. 21, sector 2, arătând că

imobilul pentru care solicită despăgubiri în calitate de moștenitori ai

defunctului proprietar P.M., compus din teren cu o suprafață de 459,85 m.p. și

locuință P + 1 (5 apartamente și pivniță), a fost naționalizat în baza

Decretului nr. 92/1950 (poziția 6179, pag. 258), casa fiind demolată, iar

terenul utilizat pentru extinderea SC M.F. SA București.

Cu Adresa din 4

noiembrie 2002, Prefectura Municipiului București a înaintat notificarea către

SC M.F. SA.

Prin Decizia nr. 6

din 3 decembrie 2002, SC M.F. SA:

solicitarea de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești,

situația imobilului încadrându-se în prevederile art. 27 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001;

cererea se adresează, potrivit art. 27 alin. (2) coroborat cu art. 35 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, Autorității pentru Privatizare și Administrarea

Participațiilor Statului, instituție publică implicată care a efectuat

privatizarea SC M.F. SA. În motivare, s-a arătat că imobilul indicat a fost

preluat cu titlu valabil (Decretul nr. 92/1950) neanulat de vreo hotărâre

judecătorească și este evidențiat în patrimoniul SC M.F. SA, societate

comercială înființată în temeiul Legii nr. 15/1990, iar potrivit art. 20 alin.

(2) din lege: "bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt

proprietatea acesteia"; SC M.F. SA deține certificat de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, str. P.L. nr. 5

- 25, sector 2, emis în baza H.G. nr. 834/1991, intabulat, împreună cu

construcțiile edificate după expropriere, în cartea funciară, prin Încheierea

nr. 7513 din 22 iunie 2001; SC M.F. SA a fost privatizată în anul 2000, cu

respectarea dispozițiilor legale.

Cu Adresa din 27

ianuarie 2003, SC M.F. SA a comunicat contestatoarei că în conformitate cu

prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este necesar ca persoanele

îndreptățite să se adreseze cu o cerere instituției publice care a efectuat

privatizarea, restituindu-i documentația primită de la Prefectura Municipiului

București.

Astfel cum rezultă

din Decizia nr. 316 din 21 decembrie 2004 emisă de Autoritatea pentru

Valorificarea Arhivelor Statului, contestatoarea a înregistrat la fosta

A.P.A.P.S. dosarul întocmit în baza notificării, care a primit numărul DJ2/506

din 3 februarie 2003.

Prin Decizia nr. 316

din 21 decembrie 2004, Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului a

hotărât următoarele: art. 1.a - a respins notificarea pentru motivul că nu au

fost depuse acte doveditoare referitoare la dreptul de proprietate asupra

terenului revendicat, conform art. 22 din lege; b - a declinat către Primăria

Municipiului București competența de soluționare a notificării pentru

construcția demolată, în conformitate cu dispozițiile art. 10 și 33 din lege.

Cu Adresa din 23

decembrie 2004, Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului a înaintat

contestatoarei D.V. decizia sus-menționată și cu Adresa din 23 decembrie 2004 a

înaintat Primăriei Municipiului București decizia, însoțită de documentația

depusă în susținerea notificării.

Prin Notificarea din

6 ianuarie 2010 trimisă Primăriei Municipiului București prin executor

judecătoresc "D.D.C.", contestatoarea și intervenienții au solicitat

rectificarea erorii strecurate în notificarea inițială, arătând că adresa

imobilului este București, str. P.L. nr. 25, și nu București, str. P.L. nr. 21.

Până în prezent, Primăria

Municipiului București nu a emis nicio dispoziție cu privire la cererea

formulată de către contestatoare și intervenienți referitor la construcția

demolată.

2.1. În temeiul art.

24 alin. (7) - (8) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data sesizării

instanței), împotriva Deciziei nr. 316 din 21 decembrie 2004 emise de

Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului, notificatoarea D.V. a

formulat contestație adresată secției civile a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare, în baza căreia instanțele

au fost învestite să verifice temeinicia și legalitatea acesteia.

3.1. De asemenea,

prin cererea precizatoare și completatoare depusă în al doilea ciclu procesual,

contestatoarea a învestit instanțele și cu o acțiune având natura juridică a

celei la care face referire în Decizia nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte

de Casație și Justiție, secțiile unite, respectiv "acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde

la notificarea părții interesate", îndreptată împotriva Municipiului

București.

O cerere cu un obiect

identic, atât în privința contestației inițiale, cât și a completării

subsecvente, au formulat și intervenienții P.T.S. și P.G.

În legătură cu excepția

tardivității contestației formulate de către intervenienți, invocată de către

intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Curtea a reținut

că potrivit art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la

data emiterii deciziei de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării, actul juridic respectiv poate fi atacat în termen de 30 de zile de

la comunicare. În cauză, acest termen nici nu a început să curgă, deoarece

decizia nu a fost comunicată intervenienților, ci numai mandatarului

contestatoarei D.V., la data de 21 ianuarie 2005, astfel cum a învederat expres

intimata prin Adresa nr. 9858 din 5 octombrie 2011. De aceea, punctul de

început al termenului de formulare a contestației nefiind și pentru

intervenienți 21 ianuarie 2005, acesta nu s-a împlinit la 21 februarie 2005 și

nu a expirat până la data formulării cererii de intervenție, respectiv 14 iunie

2007.

II.1.1. Făcând o

analiză a probelor administrate în cauză, Curtea a reținut că, prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat la 23 iulie 1947 de fostul Tribunal Ilfov,

secția notariat, soții A. și M.P. au dobândit de la H.M.V., imobilul

"situat în București, str. P.L. nr. 25, de construcție veche și lezardat

de cutremur, având o suprafața totală de 398 (trei sute nouăzeci și opt) metri

pătrați, din cari 250 (două sute cinci zeci) metri pătrați construcție și 148

(una suta patruzeci și opt) teren liber. Imobilul are următoarele vecinătăți și

dimensiuni: în față, se mărginește cu strada P.L., pe o lungime de 14 metri

liniari; în fund, pe o latură de 13,50 m.l. cu proprietatea D.B.; pe o parte

laterală, cu proprietatea D.I., pe o lungime de 27,70 m.l., iar cealaltă parte,

cu proprietatea D.B., pe o lungime de 30,40 m.l.".

Prin Procesul-verbal

din 17 septembrie 1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților

funciare în București s-a constatat, cu privire la imobilul situat în

București, str. P.L. nr. 25, că era compus din "teren în suprafață de 465

m.p. și un corp de casă având parter și etaj. La parter: 2 apartamente din care

unul pe dreapta cu 2 camere și dependințe, iar celălalt pe stânga, având 2

camere și dependințe, asemenea un garaj și 3 magazii. La etaj: 2 apartamente,

unul pe dreapta și celălalt pe stânga, având fiecare câte 2 camere și

dependințe. În imobil se ține un depozit care are o încăpere la parter și una

la etaj". S-a mai constatat că imobilul aparține doamnei V.V.M.I., născută

Ș. Pe verso-ul acestui înscris s-a redactat un proces-verbal continuativ,

dresat la 14 august 1948, în care s-a arătat că, în baza Contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X și transcris sub nr. Y/1947, se

înscrie dreptul de proprietate în favoarea lui P.M. și a soției, P.A. În cartea

funciară, imobilul a fost înscris cu număr de parcelă Z, iar dreptul de proprietate

a fost înscris inițial în favoarea lui V.V.M.I., născută Ș., și ulterior,

dându-se eficiență Procesului-verbal nr. AA/1940, în baza Contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X și transcris sub nr. Y/1947, în

favoarea lui P.M. și a soției, P.A.

Conform Adresei din 1

februarie 2010 emise de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență

Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană, imobilul la care se

referă Procesul-verbal nr. AA/1940 emis de Comisia pentru înființarea cărților

funciare în București figura la nivelul anului 1948 cu numărul 25 pe strada

P.L. Urmare sistematizării zonei, imobilul în cauză este inclus în imobilul

care a fost consemnat în evidențele cadastrale întocmite la nivelul anului 1986

cu numărul 9 - 11 pe strada P.L., sector 2, București.

II. Potrivit

Certificatului de moștenitor din 18 noiembrie 1985, eliberat de fostul Notariat

de Stat Roșiori de Vede, la data de 28 octombrie 1974 a decedat P.M., rămânând

ca succesori de pe urma acestuia P.I.H. și D.V. Conform Certificatului de

moștenitor din 29 iulie 1993 întocmit de același notariat, la data de 27

aprilie 1993 a decedat și P.I.H., rămânând ca succesori P.A., în calitate de

soție supraviețuitoare, și P.T.S., în calitate de fiu, în condițiile în care

P.G. a renunțat la succesiune. Reținând în absența unor probe contrare că cel

din urmă nu a renunțat și la succesiunea mamei sale, P.A. (așa cum rezultă din

Certificatul de naștere din 12 iulie 1969 eliberat de Primăria Orașului Roșiori

de Vede), se constată că a dobândit pe această cale, a transmiterii

patrimoniului autoarei lui la deces, o cotă corespunzătoare din dreptul de a

obține măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Prin urmare,

contestatoarea și intervenienții au calitatea de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

III. Potrivit

extrasului eliberat de Arhivele Naționale - Direcția Arhivelor Naționale

Istorice Centrale din "Tabelul imobilelor naționalizate în București,

conform Decretului 92/1950", P.M. figurează la poziția 6179 cu 5

apartamente în str. P.L. 21.

Cu Adresa din 10

februarie 1951 trimisă Raionului "23 August", Întreprinderea Locuințe

și Localuri București a restituit tabloul suplimentar cuprinzând imobilele

naționalizate prin procese-verbale și delegații necuprinse în anexa Decret-lege

nr. 92/1950 pentru a-i fi indicate numele proprietarului în dreptul fiecărui

imobil. În "Tabelul suplimentar cuprinzând imobilele naționalizate prin

procese-verbale și delegații necuprinse în listele anexă ale Decretului",

la "adresa imobilului" P.L. 25 apare "numele fostului

proprietar" P.M. (Teleorman).

Cu Adresa din 24

decembrie 1952 trimisă Întreprinderii Locuințe și Localuri - Serviciul

Administrativ ca răspuns la Adresele nr. BB/1952 și CC/1952, Raionul "23

August" a înaintat un "tabel de imobilele administrate de Raionul

nostru fără nici o bază legală". În "Tabloul de imobilele preluate de

I.L.L. Raionul 23 August fără bază legală" la rubrica "adresa

imobilului" P.L. 25 apare "numele fostului proprietar" P.M., la

"imobil sau apart." este menționat imobil, iar la rubrica "data

preluării" apare "20.04.1950".

În legătură cu

chestiunea celor două adrese diferite, s-a constatat că, prin certificatul

eliberat la data de 10 mai 1954 de fostul Sfat Popular al Raionului "23

August" (înscris la care a făcut referire expresă Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia de casare), s-a certificat faptul că imobilul din

București, str. P.L. nr. 25, proprietatea P.M., figurează în anexa Decretului

nr. 92/1950 ca imobil naționalizat la poziția 6179, pag. 258 lit. P).

Potrivit Adresei din

22 ianuarie 2003 emise de SC F. SA, imobilul din str. P.L. nr. 21 a fost

preluat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 6179, fost proprietar P.M.

Imobilul a fost transmis în administrarea Uzinei de M.F. în baza Deciziei nr.

1688/1970 a Primăriei Municipiului București.

Conform Adresei din 9

februarie 2009 emise de SC F. SA (înscris la care, de asemenea, a făcut

referire expresă Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare),

imobilul din str. P.L. nr. 25, sector 2, a fost naționalizat în baza Decretului

nr. 92/1950, poziția 6179, fost proprietar P.M. În anexa la decret, la poziția

mai sus menționată, figurează str. P.L. nr. 21 în loc de nr. 25. În susținere,

au fost comunicate Adresa din 24 decembrie 1952 și lista anexă în care

figurează și imobilul din str. P.L. nr. 25, Adresa din 10 februarie 1951 și

lista anexă unde de asemenea figurează imobilul din str. P.L. nr. 25. S-a mai

arătat că imobilul din str. P.L. nr. 25, sector 2, a fost demolat în anul 1962,

iar terenul a fost transmis în administrarea Uzinei M.F. în baza Deciziei nr.

1688/1970 a Primăriei Municipiului București.

Ca răspuns la

solicitarea contestatoarei privind situația juridică a imobilului situat în

str. P.L. nr. 25, cu Adresa din 2 martie 2011 Primăria Municipiului București -

Direcția Patrimoniu - Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat a comunicat

următoarele: - imobilul ce face obiectul solicitării reprezintă imobilul

înscris în cartea funciară din anul 1940 cu Proces-verbal nr. AA/1940; - în

anexa la Decretul nr. 92/1950, la poziția 6179, este înscris imobilul cu adresa

str. P.L. nr. 21, pe numele P.M.; - conform Adresei din 24 decembrie 1952

eliberate de Întreprinderea Locuințe și Localuri București - Raionul 23 August,

în Tabloul de imobile preluate de I.L.L. Raionul 23 August fără bază legală

este înscris imobilul cu adresa str. P.L. nr. 25, cu fost proprietar P.M.; -

ulterior, conform Deciziei nr. 1688 din 26 octombrie 1970, emisă de Consiliul

Popular al Municipiului București - Comitet Executiv, se transmite în

administrarea Uzinei M.F. București, coordonată de Centrala industrială

mașini-unelte din cadrul Ministerului Industriei Construcțiilor de Mașini,

terenul situat în str. P.L. nr. 25, în suprafață de 560 m.p.; - parcela de

teren aparținând imobilului care a purtat adresa str. P.L. nr. 25, sector 2, a

fost inclusă în imobilul înscris în evidențele cadastrale ale Orașului

București din anul 1986 pe adresa str. P.L. nr. 9 - 11, sector 2, cu suprafața

de 28.196 m.p. teren, din care total construcții de 14.993 m.p., categoria de

folosință "întreprinderi industriale", ca proprietate de stat, fără a

fi menționat posesorul de parcelă la data întocmirii evidențelor; - ulterior,

SC M.F. SA a solicitat Primăriei Municipiului București avizarea documentației

întocmite conform prevederilor H.G. nr. 834/1991, pe adresa poștală str. P.L.

nr. 5 - 25, sector 2 (amplasament ce include și parcela de teren aparținând

imobilului care a purtat adresa str. P.L. nr. 25, sector 2), obținând

certificat de atestare a dreptului de proprietate eliberat de fostul Minister

al Industriilor și Resurselor.

Având în vedere, pe

de o parte, împrejurarea că mențiunea privind preluarea de la P.M. a imobilului

situat în București, str. P.L. nr. 21, sector 2, apare chiar în listele anexă

la Decretul nr. 92/1950 - emis de Marea Adunare Națională, despre care art. 1

alin. (4) arată că fac parte integrantă din decret, iar pe de altă parte,

faptul că interpretarea oficială autentică provine de la însuși organul de stat

care a edictat norma juridică supusă interpretării, rezultă că pe baza

certificatului emis de fostul Sfat Popular al Raionului "23 August"

și a Adresei emise de SC F. SA la 9 februarie 2009 (de altfel, Primăria

Municipiului București abținându-se să emită, pe baza acelorași acte, o

concluzie similară) nu se poate conchide că voința reală (internă) a

legiuitorului de la acea dată a fost de fapt aceea de a naționaliza imobilul de

la adresa str. P.L. nr. 25, sector 2 (fiind vorba, deci, despre o eroare cu

privire la număr).

Sub un alt aspect,

Curtea a constatat că pe baza relațiilor obținute de la autoritățile abilitate

nu s-a putut stabili faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului situat

în București, str. P.L. nr. 21, ar fi aparținut la momentul naționalizării unei

alte persoane. Astfel, din Adresa din 24 octombrie 2007, emisă de Consiliul

Local al Sectorului 2 - Direcția Venituri Buget Local Sector 2 reiese că

dosarul fiscal cuprinde notificarea formulată de contestatori și de

intervenienți, precum și extrasul eliberat de Arhivele Naționale - Direcția

Arhivelor Naționale Istorice Centrale din "Tabelul imobilelor

naționalizate în București, conform Decretului 92/1950", iar din Adresa

din 1 februarie 2006 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția

Administrație Publică rezultă că aceasta deține numai Decizia nr. 1688/1970,

împreună cu fișa tehnică și planul anexă deciziei.

Cu toate acestea,

succesorii cu titlu universal ai lui P.M. înșiși, care sunt considerați

continuatori ai personalității autorului lor, au recunoscut, prin notificarea

de rectificare a erorii trimisă Primăriei Municipiului București la data de 6

ianuarie 2010, faptul că acesta din urmă nu era proprietarul imobilului situat

în București, str. P.L. nr. 21, sector 2.

Or, această

recunoaștere are valoarea juridică de probă contrară care să facă inaplicabilă

prezumția instituită art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: "În absența

unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de

proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive" în legătură cu titularul dreptului de

proprietate asupra imobilului în discuție, ca fiind P.M.

În acest context,

Curtea a reținut și faptul că părțile în cauză, în calitate de autori ai

actului juridic unilateral constând în notificarea adresată Prefecturii

Municipiului București la data de 8 august 2001, au posibilitatea să aducă

precizări cu privire la voința lor reală (internă) inițială. De aceea, în

cadrul procedurii desfășurate în temeiul Legii nr. 10/2001, urmează să se dea

eficiență Notificării din 6 ianuarie 2010 adresate Primăriei Municipiului

București, în cadrul căreia au arătat practic că obiectul notificării a fost

tot timpul același, și anume imobilul despre care aveau reprezentarea că este

cel menționat în singurul mijloc de probă deținut inițial - certificatul

eliberat la data de 10 mai 1954 de fostul Sfat Popular al Raionului "23

August" -, a cărui adresă corectă este însă str. P.L. nr. 25, iar nu nr.

21.

Textul de lege citat

anterior este aplicabil în schimb în ceea ce privește imobilul situat în

București, str. P.L., nr. 25, întrucât este menționat în Tabelul suplimentar

cuprinzând imobilele naționalizate prin procese-verbale și delegații necuprinse

în listele anexă ale decretului. Mai mult decât atât, de această dată părțile

au prezentat titlul de proprietate al autorului lor, respectiv Actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. X din 23 iulie 1947 de fostul Tribunal Ilfov, secția

notariat, în care este indicată adresa respectivă, fără a interveni o schimbare

până la momentul naționalizării (Adresa din 1 februarie 2010 emisă de Primăria

Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul

Nomenclatură Urbană).

Pe cale de

consecință, s-a constatat că imobilul intră în categoria celor preluate în mod

abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

IV. Potrivit

situației juridice comunicate de Primăria Municipiului București și Încheierii

nr. 7513 din 12 iunie 2001 emise de Judecătoria Sectorului 2 București - Biroul

de Carte Funciară, terenul se află evidențiat în patrimoniul SC M.F. SA, iar

conform Adresei emise la 9 februarie 2009 de SC F. SA, construcția a fost

demolată în anul 1962.

În aceste condiții,

pentru teren entitatea competentă să soluționeze notificarea este Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (de

altfel, acest aspect nici nu mai poate fi pus în discuție în cadrul

contestației formulate în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001, care are

natura juridică a unei căi de atac formulate de notificatori împotriva Deciziei

nr. 316 din 21 decembrie 2004 emise de această autoritate), iar pentru

construcție Primăria Municipiului București, în temeiul art. 32 din același act

normativ.

V. Referitor la

natura măsurilor reparatorii pe care contestatoarea și intervenienții sunt

îndreptățiți să le primească, Curtea a reținut și că, potrivit expertizei

tehnice specialitatea topografie efectuate de expert D.M., pe teren se află în

prezent o clădire cu minim 4 niveluri, deci nu este liber, fiind astfel

incidente prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001:

"pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii

se stabilesc prin echivalent".

În ceea ce privește

suprafața terenului, se constată că în titlul de proprietate se indică 398

m.p., însă date fiind dimensiunile laturilor arătate în același act juridic a

rezultat pe baza calculului analitic efectuat de același expert că este vorba

de 391 m.p. S-a mai arătat în același raport că imobilul reconstituit conform

planului de situație din anul 1965, care corespunde în mare măsură cu terenul

înscris în procesul-verbal al Comisiei pentru înființarea cărților funciare în

București, are o suprafață de 446 m.p., iar imobilul reconstituit conform

planului de situație din anul 1955 are o suprafață de 581 m.p.

Dintre acestea,

Curtea a avut în vedere suprafața de teren calculată de expert, ca arie a

formei geometrice cu laturile indicate în Actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. X din 23 iulie 1947 de fostul Tribunal Ilfov, secția

notariat.

Relativ la situația

construcției, pentru a stabili compunerea acesteia la momentul preluării, au

fost solicitate relații la autoritățile competente, însă niciuna dintre ele nu

se află în posesia unei fișe tehnice, a unei autorizații de demolare sau a unui

proces-verbal de predare-primire din care să rezulte datele necesare. În aceste

condiții, se prezumă că alcătuirea construcției este identică cu cea din cel

mai recent act care cuprinde o descriere a sa, și anume procesul-verbal

întocmit în anul 1940 de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în

București, avut în vedere și de către expertul I.N. în expertiza depusă la 3

octombrie 2011.

expuse anterior, Curtea a constatat că, în raport de înscrisurile depuse direct

în fața instanței, Decizia nr. 316 din 21 decembrie 2004 emisă de Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului apare ca nefiind întemeiată.

Instanța de control

judiciar mai are, de asemenea, în vedere, faptul că, prin Decizia în interesul

legii nr. LII din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, având de

rezolvat problema dacă, în legătură cu aplicarea dispozițiilor cuprinse în

titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în cazul

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acelei legi

imobilele supuse restituirii prin acordarea de despăgubiri în echivalent

urmează să fie evaluate numai potrivit procedurii instituite prin această lege

specială, a statuat că, din contră, că în cazul notificărilor soluționate

înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestațiile formulate privesc nu

doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate

abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea acestora.

În virtutea acestei

reguli de drept privind aplicarea legii în timp, Curtea a stabilit cuantumul

măsurilor reparatorii de care vor beneficia în cauză persoanele îndreptățite.

Pe de altă parte,

acordarea de despăgubiri bănești, conform variantei inițiale a Legii nr.

10/2001, era posibilă numai în situațiile expres prevăzute de lege, respectiv

art. 24 alin. (2) (pentru imobilele cu destinația de locuință) și art. 27 alin.

(4) (pentru imobilele deținute de o organizație cooperatistă și care au fost

înstrăinate de aceasta cu respectarea legii), care nu se regăsesc în cauză.

Pentru celelalte cazuri, măsurile reparatorii constau în acordarea de acțiuni

la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, de titluri de

valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare. Măsurile

reparatorii de care urmează să beneficieze apelanții nu pot fi însă cele

prevăzute de lege în forma în vigoare la data emiterii deciziei, deoarece

acestea nu ar mai putea fi puse în aplicare în prezent, ca urmare a modificării

legislative intervenite. Varianta actuală a legii are de data aceasta un

caracter favorabil persoanei îndreptățite, spre deosebire de ipoteza avută în

vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție (înlocuirea despăgubirilor cu

obținerea unor măsuri reparatorii prin echivalent stabilite în condițiile

titlului VII din Legea nr. 247/2005).

În fine, Curtea a mai

reținut că, în cauză, solicitându-se obligarea Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului la acordarea de despăgubiri prin echivalent, s-a mai pus în

discuție și o altă chestiune, și anume posibilitatea acordării de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și

pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Or, interpretarea dispozițiilor legale în materie a fost făcută de către Înalta

Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. XXVII din 14

noiembrie 2011, prin care a statuat că: "Acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și

ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile". Chiar dacă decizia

în interesul legii nu este direct incidentă în cauză, deoarece cererea nu este

îndreptată împotriva Statului Român, ipoteză avută în vedere de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, se aplică argumentul de analogie: ubi eadem est

ratio, eadem lex esse debet; este evident că în ambele cazuri se pune aceeași

problemă de drept, și anume dacă în soluționarea unei cereri întemeiate pe

încălcarea de către unitatea deținătoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001

aplicarea cu prioritate, conform art. 20 din Constituție, a art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale poate conduce la o soluție diametral opusă celei

prevăzute de dreptul intern. În aceste condiții, instanța trebuie să aibă în

vedere și în alte situații de fapt care implică interpretarea acelorași

prevederi legale rezolvarea primită de problema de drept în discuție prin

hotărârea instanței supreme, a cărei forță juridică se impune, chiar anterior

publicării în Monitorul Oficial, cel puțin în considerarea faptului că potrivit

18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, rolul acesteia este și de a asigura

interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe

judecătorești.

Pe cale de

consecință, Curtea a admis în parte contestația formulată de reclamantă și de

intervenienți împotriva deciziei emise de intimata Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, a anulat în parte decizia, în ceea ce

privește soluția dată la art. 1.a și a obligat intimata Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului să emită o nouă decizie prin care să propună

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantei și a

intervenienților, pentru terenul cu fosta adresă str. P.L. nr. 25, sector 2, în

suprafață de 391 m.p., astfel cum a fost identificat prin anexa 3 a raportului

de expertiză efectuat în cauză de expert D.M., în valoare de 255.453 euro (echivalent

în RON la data plății). În acest sens, a fost avută în vedere valoarea de

circulație a terenului stabilită de expertul I.N. prin completarea raportului

depus la 20 octombrie 2011.

privește acțiunea având natura juridică a celei la care face referire în

Decizia nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, respectiv "acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate",

îndreptată împotriva Municipiului București, instanța de apel a reținut, de

asemenea, că este întemeiată, în parte, obligând intimatul Municipiul București

să emită dispoziție privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în

favoarea reclamantei și a intervenienților, pentru construcția demolată de pe

acest teren, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat

în cauză de expert I.N.

De această dată,

Curtea nu a mai stabilit cuantumul măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate

în cuprinsul hotărârii.

În susținerea acestei

dispoziții, s-a constatat, sub un prim aspect, faptul că, urmare a

modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005,

entitatea învestită cu soluționarea notificării nu mai are competența de a

acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar de a emite o decizie cu

propunerea acordării de măsuri reparatorii în situația îndeplinirii condițiilor

legale și depunerii actelor doveditoare, astfel cum prevede art. 26 alin. (1),

anterior citat.

Dispozițiile legale

sunt exprese și în ceea ce privește modalitatea de acordare și stabilire a

cuantumului măsurilor reparatorii, această competență revenind Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va emite în finalul procedurii

o decizie ce va cuprinde cuantumul despăgubirilor care vor consta în titluri de

despăgubiri.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare,

cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu

mai pot fi restituite în natură. În acest sens, art. 13 alin. (1) precizează că

pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se

acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie, în subordinea Cancelariei

Primului-ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar

conform art. 13 alin. (5), secretariatul acestei comisii se asigură de către

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Conform art. 16 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005: "(5) Secretariatul Comisiei Centrale va

proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în

mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care

acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate,

în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului,

evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de

specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei

Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor

fi acordate titlurile de despăgubire. (…) (7) În baza raportului de evaluare

Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare".

Potrivit art. 19

alin. (1), deciziile adoptate de acest organism pot fi atacate cu plângere în

condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu

cu Statul, reprezentat prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din analiza acestor

texte de lege rezultă că entitatea învestită cu soluționarea notificării nu mai

are, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competența legală de a

stabili cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate.

Sub un al doilea

aspect, Curtea a avut în vedere că soluționarea pe fond a notificării, inclusiv

în cursul exercitării controlului judiciar - deci independent de autoritatea

care dispune asupra solicitării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru

că, practic, învestită cu soluționarea unei asemenea contestații, instanța se

substituie unității deținătoare, preluându-i atribuțiile - presupune aplicarea

acelorași dispoziții legale, deci îndeplinirea obligațiilor impuse de lege în

cadrul procedurii de restituire, cu respectarea limitelor stabilite de aceasta.

Concluzia care se

impune este aceea că în cadrul procedurii judiciare persoana îndreptățită nu

poate obține altceva (deci nici mai puțin, dar nici mai mult) decât în cadrul

celei administrative.

Pornind de la cele

două premise expuse, s-a constatat că solicitarea de cuantificare a măsurilor

reparatorii ce urmează a fi acordate pentru construcția demolată nu are temei

legal.

Această afirmație nu

este în contradicție cu ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție

în Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, prin care a recunoscut

competența instanțelor judecătorești de a soluționa pe fond acțiunile

privitoare la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece

soluționarea pe fond a notificării presupune, conform celor expuse anterior,

verificarea altor aspecte decât cuantumul despăgubirii.

Față de aceste

considerente, reținând netemeinicia hotărârii atacate pe baza înscrisurilor

depuse direct în apel, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis

apelul și a schimbat în tot sentința apelată în sensul arătat.

De asemenea, în

temeiul art. 298 cu referire la art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat pe

fiecare dintre intimați, fiind vorba de raporturi juridice distincte, să

plătească apelantei-contestatoare-reclamante câte o sumă de 3.650 RON, cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei

menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, pârâții Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului și Municipiul București - prin Primarul

General, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a

invocat următoarele:

A.V.A.S. se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de

acordare de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001/R (obligație de a face) și în

condițiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Așadar, A.V.A.S. nu

are obligația legală de a plăti sume de bani, de a acorda măsuri reparatorii în

echivalent/despăgubiri, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituției

competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2)

Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

privește acordarea de măsuri reparatorii în favoarea intimatei-reclamante și a

intimaților-intervenienți, pentru terenul cu fosta adresă P.L. nr. 25, sector

2, în suprafață de 391 m.p., se arătă instanței de recurs că în momentul

analizării notificării și emiterii Deciziei nr. 316 din 21 decembrie 2004

petenții nu-și dovediseră calitatea de persoane îndreptățite.

Așadar, actele

doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor nefiind

depuse la dosarul administrativ al notificării, A.V.A.S. a emis decizia de

respingere a notificării în deplină concordanță cu cerințele legii, în baza

documentelor existente la dosar.

acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.650 RON se solicită ca

instanța de recurs să constate că acestea au fost stabilite și acordate într-un

cuantum nejustificat.

Se arată că nu poate

fi reținută în sarcina acestei instituții nicio culpă, atât timp cât A.V.A.S. a

procedat la analizarea notificării petentei, emițând în acest sens Decizia nr.

316 din 21 decembrie 2004, decizie constatată ca fiind temeinică și legală în

primul și al doilea ciclu procesual, intimata-reclamantă reușind să-și

dovedească calitatea de persoană îndreptățită după ce hotărârile au fost casate

cu trimitere de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Mai mult decât atât,

cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate

prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului,

precum și cu munca prestată de avocat.

În consecință, se

solicită în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea

recursului, modificarea în parte a deciziei civile recurate, respectiv

schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii promovate în

contradictoriu cu A.V.A.S.

În motivarea

recursului, pârâtul Municipiul București - prin Primarul General a invocat

următoarele:

Hotărârea pronunțată

de curtea de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, admițând

apelul, instanța a dispus eronat obligarea Municipiului București să emită

dispoziția privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

construcția demolată, reținând că în speță acțiunea are natura juridică a celei

la care se face referire în Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curții

de Casație și Justiție, respectiv că este vorba de acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate, nefiind stabilit cuantumul măsurilor

reparatorii ce urmează a fi acordate în cuprinsul hotărârii.

În mod concret,

instanța de apel admite totuși că entitatea învestită cu soluționarea

notificării nu mai are competența de a acorda măsuri reparatorii prin

echivalent, ci doar de a emite o decizie cu măsuri reparatorii, în situația

îndeplinirii condițiilor legale și depunerii actelor doveditoare, astfel cum

prevede art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Fiind indubitabilă

greșita aplicare a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curții de

Casație și Justiție cu privire la Municipiului București (în sensul unui refuz

nejustificat) se consideră soluția instanței de apel nelegală (dată cu

aplicarea greșită a legii), motiv pentru care se solicită să se admită

recursul, să se modifice în parte decizia pronunțată, în sensul respingerii

contestației reclamantei și intervenienților față de Municipiului București, ca

neîntemeiată.

Examinând recursurile

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu sunt fondate,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prima critică

formulată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se

referă la faptul că această instituție nu are obligația legală de a plăti sume

de bani, de a acorda efectiv măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a

propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, instituției competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la această

susținere, Înalta Curte constată că în urma unui riguros control judecătoresc

exercitat asupra hotărârii primei instanțe, curtea de apel a obligat intimata

A.V.A.S. să emită o nouă decizie prin care să propună acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantei și a intervenienților,

pentru terenul cu fosta adresă str. P.L. nr. 25, sector 2, în suprafață de 391

m.p., astfel cum a fost identificat prin anexa 3 a raportului de expertiză

efectuat în cauză de expert D.M., în valoare de 255.453 euro (echivalent în RON

la data plății).

La stabilirea valorii

terenului pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent instanța

de control judiciar a avut în vedere Decizia în interesul legii nr. LII din 4

iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

prin care s-a st