ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 557/2016

Decizia nr. 557/2016

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea la Tribunalul Prahova sub nr. x/105/2008, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Ploiești prin primar, B., C., D., E., F. solicitând să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie corpurile A, C, B, precum și terenul aferent în suprafață de 295,72 mp din imobilul situat în mun. Ploiești, jud. Prahova, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul revendicat a fost dobândit de tatăl său, G, la data de 02 iunie 1942 prin Actul de vânzare autentificat din 1942, transcris în 1942 la Judecătoria Ploiești, fiind preluat abuziv de statul comunist în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 94.

A arătat reclamanta că este unica moștenitoare a autorului său, conform certificatului de moștenitor din 22 decembrie 1984, emis de Notariatul de Stat Județean Prahova, iar în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii, dar s-a respins cererea de restituire în natură, pe motiv că nu locuiește în imobilul revendicat, astfel că a beneficiat de despăgubiri evaluate la circa 21.000 euro în prezent.

A precizat reclamanta că prezenta acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. este admisibilă întrucât nici statul și nici pârâții persoane fizice nu pot opune în apărare un titlu real sau valabil, în condițiile în care nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului.

Pârâții B., C., D., E., F., H. au formulat întâmpinare prin care au invocat în primul rând excepția de necompetență materială a Tribunalului Prahova, motivat de faptul că valoarea imobilului este mai mică de 5 miliarde lei, ce atrage competența Judecătoriei Ploiești, valoare calculată la prețul stabilit de părți prin contract.

În al doilea rând s-a invocat excepția inadmisibilității, pe considerentul că acțiunea a fost promovată după apariția Legii nr. 10/2001, fără a se respecta procedura prealabilă.

Au precizat pârâții că are calitate procesuală și H., care alături de C. este moștenitorul defunctei I., decedată, iar cu privire la prezenta acțiune au mai arătat că, după apariția Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, deoarece prin dispozițiile sale legea specială a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun, fără să diminueze accesul liber la justiție.

Municipiul Ploiești, prin primar, a depus întâmpinare prin care a solicitat instanței să se pronunțe asupra excepției inadmisibilității în condițiile în care există un act normativ ce reglementează astfel de acțiuni și, așa cum s-a reținut și prin Decizia nr. 3164 din 30 aprilie 2004 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 10/2001 conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun, care au prioritate față de reglementările generale și așa fiind persoanele îndreptățite trebuie să se conformeze condițiilor, procedurilor și termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

La termenul din 17 aprilie 2008 instanța a dispus introducerea în cauză a pârâtului H., în calitate de moștenitor al defunctei I.

La termenul de judecată din 13 iunie 2008 pârâții au declarat expres că renunță la excepția de necompetență a instanței și că insistă numai cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii.

După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 3185 din 12 decembrie 2008, Tribunalul Prahova a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâți și a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A., obligând reclamanta să plătească pârâților B., C., H., E., F. câte 2004 lei pentru fiecare, iar pârâtei J. suma de 1963,50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii, a stabilit că în cazul concursului dintre legea specială și legea generală are prioritate legea specială, conform principiului speciala generalibus derogant, iar în situația în care sunt neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În speța de față, reclamanta, care nu locuia în imobil, a formulat cerere de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995, care i-a fost respinsă, fiind stabilite în favoarea sa despăgubiri.

După expirarea termenului de 6 luni, chiriașii au solicitat cumpărarea imobilelor în care locuiau și pentru că s-a considerat că reclamanta nu îndeplinea cerințele Legii nr. 112/1995 în sensul că nu era chiriașă și imobilul nu era liber, autoritatea administrativă a permis încheierea actelor de vânzare - cumpărare cu chiriașii.

Nici reclamanta nu a susținut că dispozițiile Decretului nr. 92/1950 ar fi fost aplicate nelegal, întemeindu-și acțiunea pe neconstituționalitatea acestui act normativ în raport cu Constituția României din 1948 care recunoștea și garanta proprietatea privată. A mai susținut reclamanta sub acest aspect că după aderarea României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a întărit considerarea ca neconstituțional a acestui decret ilegal și anacronic.

Însă, instanța a reținut că o eventuală conformitate a Decretului nr. 92/1950 cu Constituția din anul 1948 putea fi cenzurată de către instanțele de drept comun, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, neputând fi stabilită cu efect retroactiv de către Curtea Constituțională, care s-a declarat competentă să verifice constituționalitatea doar cu privire la actele emise după anul 1991.

La momentul soluționării cererii reclamantei s-a considerat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și prin urmare apartamentele din imobilul în litigiu au fost înstrăinate chiriașilor, după cum urmează:

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 F. a cumpărat apartamentul, dreptul de proprietate fiind întabulat în cartea funciară prin încheierea din 17 aprilie 2007.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 B. a cumpărat apartamentul, întabulându-și dreptul de proprietate prin încheierea nr. 70985 din 10 ianuarie 2008.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997 D. a cumpărat apartamentul format din 3 camere și dependințe, act transcris în 18 noiembrie 1997 la Judecătoria Ploiești.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1999 I., decedată, autoarea pârâților C. și H., a cumpărat apartamentul, dreptul fiind întabulat în cartea funciară prin Încheierea nr. 22313 din 12 august 2005.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 2000 pârâta E. a cumpărat apartamentul, dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară prin încheierea din 02 martie 2005.

Deși prin decizia mai sus menționată pronunțată în interesul legii s-a considerat de principiu că prin dispozițiile sale Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, s-a prevăzut totuși cu titlu de excepție că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Ori, în cauză, imobilul în litigiu a fost cumpărat cu bună - credință de către chiriași, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, așa cum s-a menționat și mai sus, iar reclamanta nu a uzat de procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Astfel, în conflictul de interese dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință, este preferat acesta din urmă.

În acest sens, opinia Curții Europene a Drepturilor Omului a fost în sensul că, deși proprietarului inițial i s-a încălcat dreptul de proprietate, acesta este îndreptățit la despăgubiri atunci când bunul a fost înstrăinat întrucât statul nu i-l mai poate restitui (Cauza Barbu contra României, Cauza Buzatu contra României, Cauza Brumărescu contra României, Cauza Raicu contra României).

Tot prin decizia pronunțată în interesul legii s-a decis că în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, are prioritate Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Din analiza jurisprundenței Curții Europene a Dreptului Omului se observă că s-a recunoscut principiul bunei credințe ca fiind cel care asigură stabilitatea circuitului juridic și un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentele.

În acest mod, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut, indirect, prevalenta titlului de proprietate al chiriașului cumpărător al bunului naționalizat, în defavoarea fostului proprietar, acesta din urmă având dreptul la despăgubiri.

Așa cum a statuat și instanța supremă prin decizia mai sus-menționată în interesul legii, cu atât mai mult nu pot fi exercitate acțiuni în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care nu au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regulile non bis în idem, electa una via, precum și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului (Brumărescu - 1997 ș.a.), aceasta fiind și situația reclamantei din prezenta cauză care nu a urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., susținând că este esențialmente nelegală și netemeinică, întrucât în mod greșit instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii.

În motivarea cererii de apel arata, în esență, că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat și nu poate fi abrogat prin Legea nr. 10/2001, iar dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care se referă la „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent” nu înlătură aplicabilitatea C civ. și nici nu transformă acțiunea în revendicare imobiliară într-una inadmisibilă sau prescriptibilă extinctiv.

A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, orice acțiune în revendicare clasică este inadmisibilă, ar însemna a încălca principiul liberului acces la justiție, prevăzut de art. 121 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, a cauzei sale, a drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

În ceea ce privește Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, privind recursul în interesul legii, a susținut apelanta că și în raport de aceasta, acțiunea era admisibilă.

Or, prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de prioritate ori securității raporturilor juridice”.

Contrar celor reținute în hotărârea apelată, în practica Curții Europene a Dreptului Omului invocată - cazurile Brumărescu, Buzatu, Barbu și Raicu, precum și în cazurile Străin și Păduraru, toate contra României, în cauze similare prezentei, s-a constatat încălcarea flagrantă a Protocolului 1 Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950, adoptată de Consiliul Europei și ratificată de România prin Legea nr. 3071994, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional”.

În toate cazurile sus-menționate Curtea Europeană a obligat Statul român la restituirea imobilului naționalizat în natură.

Vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terțe persoane de bună-credință, chiar dacă a avut loc înaintea confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privațiune contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

Mai mult, deși în hotărârea instanței de fond se invocă buna-credință a pârâților persoane fizice, în speță, nici unul din cei șase pârâți nu se poate prevala de buna-credință, prezumția fiind răsturnată, întrucât încă din iulie 1996 apelanta a formulat cerere de restituire în natură a imobilului situat în Ploiești, jud. Prahova.

Intimații-pârâți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând că, după cum corect a sesizat instanța de fond, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă este inadmisibilă întrucât a fost promovată după apariția Legii nr. 10/2001, fără a se respecta procedura prealabilă, respectiv fără a se formula o cerere de restituire în natură a apartamentelor ce fac obiect al prezentului litigiu.

Imobilul a cărui revendicare se solicită a trecut în proprietatea statului în baza decretului nr. 92/1950, ceea ce conduce la concluzia că acesta face obiect al legii reparatorii, iar singura posibilitate de a obține restituirea sa era o acțiune în baza Legii nr. 10/2001.

Problema restituirii imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost reglementată prin legi speciale care prevăd respectarea obligatorie a unei anumite proceduri.

De aceea, după apariția Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, practica instanțelor judecătorești fiind unitară în acest sens (a se vederea în acest sens Decizia nr. 2810 din 26 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, Decizia nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 290 din 19 ianuarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 2932 din 12 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 1426 din 20 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Decizia nr. 3264 din 30 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Aceeași soluție a inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. după apariția Legii nr. 10/2001 reiese și din considerentele Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Mai mult, din analiza jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului se observă că această instanță europeană a recunoscut principiul bunei credințe ca fiind cel care asigură stabilitatea circuitului juridic și un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului.

Și, în acest sens, atunci când imobilul fusese vândut unui chiriaș de bună-credință, instanța europeană a dispus obligarea statului român la restituirea bunului și, întrucât aceasta nu mai era posibilă, la plata de despăgubiri.

Curtea Europeană a Drepturilor omului a recunoscut, indirect, prevalența titlului de proprietate al chiriașului cumpărător al bunului naționalizat în defavoarea fostului proprietar, acesta din urmă având dreptul la despăgubiri.

Astfel, în concordanță cu prevederile legale și jurisprudența națională și europeană, instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Prin Decizia civilă nr. 93 din 06 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a fost admis apelul declarat de reclamanta, a fost desființată sentința civila nr. 3185 din 12 decembrie 2008 și trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova, pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată de către reclamanta A., reținându-se că după apariția Legii speciale nr. 10/2001, care a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun, o astfel de acțiune nu mai poate fi promovată.

Este știut însă că, acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă, acest aspect fiind consacrat cu valoare de principiu în dreptul intern român, astfel că nu poate fi refuzat accesul la justiție al cetățenilor, cu argumentul că datorită intervenției unor legi speciale de reparație, accesul la justiție nu mai poate fi permis.

Legea nr. 10/2001 instituie în realitate o cale pur administrativă ce constituie o alternativă oferită cetățenilor pentru redobândirea proprietăților și nu instituie o obligație în sarcina acestora cu privire la calea ce trebuie urmată.

Art. 480 C. civ. nu a fost abrogat și nu poate fi abrogat prin Legea nr. 10/2001, iar dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care se referă la pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, nu înlătură aplicabilitatea Codului civil și nici nu transformă acțiunea în revendicare imobiliară într-una inadmisibilă.

Dacă s-ar considera că după intrarea în vigoare a legii speciale, orice acțiune în revendicare pe dreptul comun este inadmisibilă ar duce la concluzia că se încalcă principiul liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale.

Potrivit acestor dispoziții, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială a cauzei sale, a drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Contrar celor reținute în hotărârea instanței de fond, în practica Curții Europene a Dreptului Omului invocată, în cazurile Brumărescu, Barbu, Raicu, Străin și Păduraru, toate contra României, în cauze similare celei de față, s-a constatat încălcarea flagrantă a Protocolului 1 Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului din 1950.

Potrivit acestor principii, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cazuri de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiilor generale ale dreptului internațional.

Vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terțe persoane de bună-credință, chiar dacă a avut loc înaintea confirmării în justiție într-un mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia constituie o privațiune contrară art. 1 din Protocolul 1.

Deși se face referire în hotărârea apelată de buna-credință, totuși intimații-pârâți nu se pot prevala de aceasta, prezumția fiind răsturnată deoarece încă din anul 1996, apelanta-reclamantă a formulat o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu.

Imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova a fost înstrăinat chiriașilor conform contractelor de vânzare-cumpărare în formă autentică există în copie la dosarul de fond, prin urmare intimații-pârâți dețin la rândul lor, ca și apelanta-reclamantă (contractul de vânzare-cumpărare din 1942, transcris în 1942 la Judecătoria Ploiești, imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950) titluri de proprietate asupra imobilului mai sus arătat.

Este știut că în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun trebuie să se facă o comparare a titlurilor de proprietate deținute de către părți, dându-se eficiență (prioritate) celui mai bine caracterizat, ceea ce este și cazul speței de față.

Constatând că instanța de fond nu a intrat în aspectele de fond ale cauzei, pronunțându-se pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, atrage incidența dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civilă. Curtea a admis apelul reclamantei, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova.

Prin Decizia nr. 1924 din 03 martie 2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, sectia civila și de proprietate intelectuala, au fost respinse recursurile declarate de pârâți împotriva Deciziei nr. 93/2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, ca nefondate.

În motivarea deciziei se arata, în esență, că este de necontestat faptul că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat prin Legea nr. 10/2001, iar disp. art. 5 din Legea nr. 10/2001 care se refera la pierderea dreptului de a solicita în justiție masuri reparatorii în natura sau prin echivalent, nu înlătură aplicabilitatea C. civ. și nici nu transforma acțiunea în revendicare imobiliara intr-una prescriptibila extinctiv.

Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la o acțiune în revendicare, căci este posibil ca reclamantul intr-o atare acțiune sa se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este necesar însă a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea interna intră în conflict cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului și daca admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Așadar, instanța trebuie să verifice dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun, în sensul Convenției.

În mod corect, instanța de apel a reținut că practica Curții Europene a Dreptului Omului în cauze similare cu cea dedusa judecații (Brumărescu, Barbu, Raicu, Străin, Păduraru) a constatat încălcarea flagranta a Protocolului adițional la Convenție, respectiv a principiului potrivit căruia orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea drepturilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cazuri de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și principiile dreptului internațional.

Dreptul la un proces echitabil în fata unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunța preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. În același timp, trebuie avut în vedere ca unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității juridice, pe care instanța îl va avea în vedere atunci când va da preferabilitate unuia dintre titluri, în detrimentul celuilalt.

Constatând că în mod greșit instanța de fond a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare, soluția adoptata de instanța de apel în sensul desființării sentința civilă nr. 3185 din 12 decembrie 2008 a Tribunalului Prahova și trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea soluționării fondului cauzei apare ca legală.

Pentru aceste considerente, Înaltei Curții de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile promovate de pârâți.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la data de 11 aprilie 2011, sub nr. x/105/2008*.

La termenul de judecata din data de 12 octombrie 2011, reclamanta a formulat o cerere completatoare a acțiunii principale, însoțită de înscrisuri, prin care a solicitat, ca pe lângă obligarea pârâților să-i lase în deplină și exclusivă proprietate și posesie corpurile A, B și C, precum și terenul aferent în suprafață de 295,72 mp din imobilul situat în mun. Ploiești, jud. Prahova, să se dispună prin hotărârea ce se va pronunța și următoarele:

- constatarea nulității absolute pentru fraudă la lege și cauză imorală și ilicită a titlului Statului Român asupra imobilului situat în mun. Ploiești, jud. Prahova, preluat de la autorul subsemnatei în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât proprietarul imobilului naționalizat făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare;

- potrivit principiului rezoluto jure dantis rezolvitur jus accipientis, să se dispună constatarea nulității absolute pentru fraudă la lege și cauză imorală și ilicită a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu foștii chiriași, după cum urmează:

- contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, prin care pârâtul B. a dobândit apartamentul din Ploiești, jud. Prahova, situat la parter corp A, compus din 3 camere și dependințe, în suprafață de 81,72 mp și teren aferent de 65,59 mp;

- contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1999, prin care autoarea pârâților C. și H. -I. a dobândit apartamentul din Ploiești, jud. Prahova, situat la etaj, corp A, compus din 2 camere și dependințe, în suprafață de 62,05 mp, plus teren aferent actualmente proprietatea municipiului Ploiești în suprafață de 43,97 mp;

- contractul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997, prin care autorul pârâtei J., D. a dobândit apartamentul din Ploiești, jud. Prahova, situat în corpul B, compus din 3 camere și dependințe, în suprafață de 65,43 mp, teren aferent 82,79 mp;

- contractul de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 2000, prin care pârâta E. a dobândit apartamentul din Ploiești, jud. Prahova, situat în corp B, compus dintr-o cameră, în suprafață de 24,53 mp, teren aferent de 33,11 mp, actualmente proprietatea municipiului Ploiești;

- contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, prin care pârâtul F. a dobândit apartamentul situat în corpul C, compus din 2 camere și dependințe, în suprafață de 49,68 mp plus teren aferent în suprafață de 70,26 mp.

În motivarea cererii completatoare, reclamanta a arătat că imobilul revendicat, situat în mun. Ploiești, jud. Prahova, a fost dobândit de tatăl său G. la 02 iunie 1942 prin Actul de vânzare autentificat din 1942, transcris în 1942 la Judecătoria Ploiești și ulterior a fost preluat abuziv de statul comunist în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 94 cu toate că tatăl său, G, la data naționalizării, făcea parte din categoria socio-profesională exceptată de la naționalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, având ocupația de mic meseriaș tăbăcar.

Dovada acestei afirmații o face cu declarațiile pe proprie răspundere, autentificate a doi martori: d-na K. și d-l L. pe care le anexează.

În atare situație, potrivit normelor europene, dispozițiilor legale interne, precum și practicii noastre judecătorești, atât titlul statului, cât și titlurile exhibate de pârâții persoane fizice sunt lovite de nulitate absolută, cauzele nulității fiind frauda la lege și cauza imorală și ilicită.

În conformitate cu art. 45 alin. (2) din forma actuală a Legii nr. 10/2001, republicată: „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință".

În același sens a citat din practica Înaltei Curți de Casație și Justiție: „încălcarea dispozițiilor art. 11 din Decretul nr. 92/1950, conferă caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu, emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută.

Prin urmare, statul nu poate invoca proprietatea asupra imobilului revendicat în baza unui titlu nul, în speță nefiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995, act normativ ce reglementează regimul juridic al unei categorii restrânse de imobile, respectiv cele cu destinație de locuință, preluate cu titlu valabil de Statul Român." (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 525 din 27 ianuarie 2005).

Totodată, „Notificările formulate de reclamanți către deținătorii bunului, anterior înstrăinării, sunt de natură să răstoarne prezumția de bună-credință a dobânditorului bunului în temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 2851 din 11 aprilie 2005).

Or, în speță, prin cererea înregistrată la Comisia Consiliului local al mun. Ploiești sub nr. x din 17 iulie 1996 reclamanta arată că a solicitat, în temeiul Legii nr. 112/1995, restituirea în natură prin redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Comisia Județeană Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 prin Hotărârea nr. 102 din 07 martie 1997, a constatat dreptul reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, a reținut calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar al imobilului din Ploiești, dar a respins cererea de restituire în natură, pe motiv că aceasta nu locuiește în imobilul revendicat.

A mai arătat că și-a exercitat căile de atac împotriva Hotărârii nr. 102/1997, dar atât instanța de fond, Judecătoria Ploiești prin Sentința civilă nr. 13041/25 noiembrie 1997, cât și instanța de recurs, Tribunalul Prahova prin Decizia nr. 676 din 29 iunie 1998 au respins plângerea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995.

A susținut că, față de cele mai sus arătate în legătură cu notificarea depusă în 1996 și procesul desfășurat ulterior, pârâții nu îi pot opune nici buna-credință, întrucât toți pârâții erau în cunoștință de cauză că imobilul în litigiu este revendicat de moștenitorul fostului proprietar.

În aceeași ordine de idei, s-a pronunțat în prezenta cauză și Curtea de Apel Ploiești, în Decizia nr. 93 din 06 mai 2010: „Vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terțe persoane de bună-credință, chiar dacă a avut loc înaintea confirmării în justiție într-un mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia constituie o privațiune contrară art. 1 din Protocolul 1. Deși se face referire în hotărârea apelată de buna-credință, totuși intimații-pârâți nu se pot prevala de aceasta, prezumția fiind răsturnată deoarece încă din anul 1996, apelanta-reclamantă a formulat o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu."

A considerat reclamanta că, în speță, întrucât nici statul prin unitatea administrativ-teritorială și nici pârâții-persoane fizice nu îi pot opune în apărare un titlu real sau valabil în temeiul căruia posedă bunurile revendicate, toate titlurile exhibate de pârâți fiind nule, reclamanta nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

La data de 07 decembrie 2011, pârâții B., C., H., E., F. și J. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea ca nelegala și nefondata a cererii completatoare a acțiunii introductive și invoca tardivitatea formulării acesteia față de dispozițiile art. 134 C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților din prezenta cauză și excepția prescrierii dreptului la acțiune.

În motivarea acestei ultime excepții s-a arătat, în esență că, și în situația în care reclamanta își întemeiază cererea completatoare pe dispozițiile art. 948, 966, 968 C. civ., în cauză sunt incidente dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii. Pârâtul B. a formulat la data de 07 decembrie 2011 cerere reconvențională prin care a solicitatobligarea reclamantei-parate la plata de despăgubiri civile constând în c/valoarea lucrărilor de construcții și îmbunătățiri pe care le-a efectuat la imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, pe care le evaluează provizoriu la suma de 20.000 lei; acordarea unui drept de retenție asupra imobilului situat în Ploiești, județul Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, până la achitarea integrală a debitului ce va fi stabilit prin hotărârea ce se va pronunța;obligarea reclamantei-parate la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentei cereri.

Pârâtul F. a formulat la data de 07 decembrie 2011 cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei-parate la plata de despăgubiri civile constând în c/valoarea lucrărilor de construcții și îmbunătățiri pe care le-a efectuat la imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, pe care le evaluează provizoriu la suma de 20.000 lei; acordarea unui drept de retenție asupra imobilului situat în Ploiești, jud. Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, până la achitarea integrala a debitului ce va fi stabilit prin hotărârea ce se va pronunța; obligarea reclamantei-parate la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentei cereri.

Pârâta E. a formulat la data de 07 decembrie 2011 cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei-parate la plata de despăgubiri civile constând în c/valoarea lucrărilor de construcții și îmbunătățiri pe care le-a efectuat la imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2004, pe care le evaluează provizoriu la suma de 20.000 lei; acordarea unui drept de retenție asupra imobilului situat în Ploiești, județul Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2004, până la achitarea integrala a debitului ce va fi stabilit prin hotărârea ce se va pronunța; obligarea reclamantei-parate la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentei cereri.

Pârâții C. și H. au formulat la data de 07 decembrie 2011 cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamantei-parate la plata de despăgubiri civile constând în c/valoarea lucrărilor de construcții și îmbunătățiri pe care le-au efectuat la imobilul situat în Ploiești, județul Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1999, pe care le evaluează provizoriu la suma de 20.000 lei;acordarea unui drept de retenție asupra imobilului situat în Ploiești, județul Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1999, până la achitarea integrala a debitului ce va fi stabilit prin hotărârea ce se va pronunța; obligarea reclamantei-parate la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentei cereri.

Pârâta J. a formulat la data de 07 decembrie 2011 cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei-parate la plata de despăgubiri civile constând în c/valoarea lucrărilor de construcții și îmbunătățiri pe care le-a efectuat la imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997, pe care le evaluează provizoriu la suma de 20.000 lei;acordarea unui drept de retenție asupra imobilului situat în Ploiești, județul Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997, până la achitarea integrala a debitului ce va fi stabilit prin hotărârea ce se va pronunța; obligarea reclamantei-parate la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentei cereri.

Prin încheierea interlocutorie din data de 01 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, instanța s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată de pârâții persoane fizice prin întâmpinare, excepție pe care a admis-o și a constatat prescris dreptul reclamantei de a cere constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare din 23 decembrie 1996, din 14 mai 1997, din 22 decembrie 1999 și din 7 aprilie 2000, privind imobilul situat în Ploiești.

Totodată, s-a stabilit termen pentru continuarea judecații la 24 noiembrie 2014.

În motivarea încheierii interlocutorii din 01 septembrie 2014 s-au reținut, în esență, următoarele:

În speța de față, reclamanta a formulat cerere de restituire în natură în a imobilului situat în Ploiești, în temeiul Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 310, din 17 iulie 1996 și soluționată prin Hotărârea nr. 102 din 07 martie 1997 emisa de Comisia Județeana Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Plângerea reclamantei împotriva acestei hotărâri a fost respinsa irevocabil, conform Deciziei civile nr. 676 din 29 iunie 1998 pronunțată de Tribunalul Prahova.

Prin Hotărârea nr. 102 din 07 martie 1997 a fost constatat dreptul petiționarei de a beneficia de masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, în calitate de moștenitoare a defunctului G, pentru imobilul situat în Ploiești, compus din clădirile de locuit, corpurile A, B, C și teren aferent în suprafața de 800 mp.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că a beneficiat de despăgubiri în temeiul acestei hotărâri, în suma de 810.547.200 lei despăgubirea cuvenită fiind actualizată și achitată la data de 22 iunie 1999, conform notei de calcul depusă odată cu acțiunea, la fila 24 din dosarul înregistrat inițial.

Ulterior, a formulat o noua cerere înregistrata la Primăria mun. Ploiești sub nr. x/2001 soluționată prin Dispoziția primarului mun. Ploiești din 11 ianuarie 2006, prin care i-a fost respinsă cererea de restituire în natura și acordarea de masuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, dispoziție ce a fost ulterior revocată prin Dispoziția nr. 458 din 20 ianuarie 2006 .

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 F. a cumpărat apartamentul format din 2 camere de locuit, terasă, baie și bucătărie, în proprietate exclusivă și împrejmuirea în indiviziune, în suprafață totală de 49,68 mp, dreptul de proprietate asupra acestui imobil fiind intabulat în cartea funciară prin Încheierea din 17 aprilie 2007.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 B. a achiziționat apartamentul format din 3 camere de locuit, bucătărie, baie, 2 holuri, terasă, pivniță în proprietate exclusivă și hol și împrejmuire în indiviziune, în suprafață totală de 81,72 mp, intabulându-și dreptul de proprietate prin încheierea din 10 ianuarie 2008.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997 autorul pârâtei J. a cumpărat apartamentul format din 3 camere de locuit, terasă, baie, bucătărie, WC, vestibul, cămara, boxă, în proprietate exclusivă și gardul în indiviziune, în suprafață totală de 65,43 mp, acest act fiind transcris la 18 noiembrie 1997 la Judecătoria Ploiești.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1999, autoarea pârâtei C. dar și a lui H., a cumpărat apartamentul format din 2 camere de locuit, balcon, baie, cămara, culoar, în proprietate exclusivă și culoar, WC, hol, hol intrare și împrejmuire în indiviziune, în suprafață de 62,05 mp, iar pârâții și-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară prin încheierea nr. 22313 din 12 august 2005.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2000, pârâta E., a achiziționat apartamentul format din 1 cameră de locuit, vestibul și bucătărie în suprafață de 24,53 mp și împrejmuirea în indiviziune, intabulându-și dreptul de proprietate în cartea funciară prin încheierea nr. 2428 din 2 martie 2005.

Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 460 din 13 august 2001, și prin O.U.G. nr. 145/2001, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 720 din 12 noiembrie 2001.

Prin urmare, pentru considerentele expuse anterior, Tribunalul a înlăturat apărarea reclamantei care invoca incidenta dispozițiilor dreptului comun în ce privește cererea sa de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare către chiriași și a reținut faptul că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen ce a fost ulterior prorogat și s-a reținut a fi împlinit la 14 august 2002.

Concluzionând, instanța a avut în vedere că procedura reparatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 constituie legea speciala, iar legea veche materializată în dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. invocate de reclamantă suportă inevitabil efectele aplicării imediate a legii noi, consacrate de dispozițiile art. 15 din Constituție și art. 1 C. civ.

Astfel, noua lege a suprimat, în totalitatea ei, acțiunea legii vechi în ce privește imobilele ce fac obiectul ei de reglementare și, fără a suprima accesul la justiție, a perfecționat sistemul măsurilor reparatorii și, prin norme procedurale speciale, cu caracter absolut, l-a subordonat controlului judecătoresc.

În această situație, Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului de a cere constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, invocata de către pârâții persoane fizice prin întâmpinare și pe cale de consecință a apreciat ca fiind prescris dreptul la acțiune formulat prin cererea completatoare depusă la data de 12 octombrie 2011, astfel încât nu s-au mai putut analiza împrejurările referitoare la respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr. 10/2001 de către chiriași sau vânzător la data înstrăinării.

La termenul de judecata din data de 24 noiembrie 2014, la solicitarea reclamantei și a pârâților, apreciind că măsura este necesară pentru o mai buna administrare a probatoriilor, instanța a disjuns cererile reconvenționale formulate de către pârâți și a dispus formarea unui nou dosar.

La același termen de judecata, instanța a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul celor doi pârâți B. și E., iar pentru pârâții persoane fizice s-a încuviințat proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei, expertiza specialitatea topografie și expertiza constructor și a fost respinsa proba testimonială, apreciind instanța că aceasta nu este pertinentă și utilă cauzei.

Au fost desemnați în cauză, prin tragere la sorți, expert constructor O. și expert M., fiind încuviințați și experți consilieri la expertiza construcții, atât pentru reclamanta și pârâții persoane fizice.

În cauză s-a efectuat de către expert M. expertiza specialitatea topografie, iar expertiza specialitatea construcții a fost întocmită de expert O. Cele doua expertize au fost completate și respectiv refăcute, în urma obiecțiunilor părților, astfel ca la filele 8-9 (vol. II dosar fond rejudecare) s-a depus raportul de expertiza tehnica - completare specialitatea topografie și la filele 16-27 (vol. II dosar fond rejudecare), s-a depus raportul de expertiza tehnica-refacere specialitatea construcții.

În cauza s-a administrat și proba cu interogatoriile părților, care se afla la filele 28-37 ( vol .II dosar fond rejudecare).

Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de probatoriile administrate, de dispozițiile legale incidente în cauza, având în vedere și considerentele Deciziei civile nr. 93 din 06 mai 2010 pronunțata de Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Prahova prin sentința civilă nr. 1164 pronunțată la 4 mai 2015, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei cu privire la cererea completatoare a cererii de chemare în judecata prin care se solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare din 23 decembrie 1996, din 14 mai 1997, din 22 decembrie 1999 și din 7 aprilie 2000, privind imobilul situat în Ploiești, excepție invocată de pârâții persoane fizice prin întâmpinare și a constatat prescris dreptul reclamantei A. de a cere constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare din 23 decembrie 1996, din 14 mai 1997, din 22 decembrie 1999 și din 7 aprilie 2000, privind imobilul situat în Ploiești.

Prin aceeași sentință, s-a respins excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, invocata de pârâții persoane fizice și s-a respins cererea de chemare în judecată completată, în ce privește capetele de cerere rămase după disjungere, ca neîntemeiată, fiind obligată reclamanta A. la plata către pârâtul B. a sumei 7.048 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; la plata către pârâta E. a sumei de 8748 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; la plata către pârâta J. a sumei de 7.007,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; la plata către pârâții H. și C. a sumei totale de 7.048 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; la plata către moștenitorii defunctului F. a sumei totale de 7.172 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că obiectul prezentei cereri de chemare în judecata, așa cum a fost completata și în urma disjungerii capetelor de cerere ce vizau constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, îl constituie obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină și exclusivă proprietate și posesie corpurile A, B și C, precum și terenul aferent în suprafață de 295,72 mp din imobilul situat în mun. Ploiești, jud. Prahova și constatarea nulității absolute pentru fraudă la lege și cauză imorală și ilicită a titlului Statului Român asupra imobilului situat în mun. Ploiești, jud. Prahova, preluat de la autorul reclamantei în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât proprietarul imobilului naționalizat făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare.

Tribunalul a mai reținut că situația de fapt rezultata din probele administrate în cauza este următoarea:

Prin actul de vânzare încheiat la 02 iunie 1942, numitul G. a dobândit imobilul situat în Ploiești, conform adresei din 10 septembrie 2001 a Primăriei Ploiești, de la fila 12 dosar inițial înregistrat) imobil compus din teren, doua corpuri de casa, garaj și dependințe.

Ulterior, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, prin naționalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950, poz. nr. 94.

La data de 24 decembrie 1972 a decedat numitul G., iar de pe urma acestuia a rămas în calitate de unic moștenitor legal, fiica acestuia, respectiv reclamanta A.

Prin cererea înregistrată la Comisia Consiliului Local al mun. Ploiești sub nr. 310 din 17 iulie 1996 reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești, jud. Prahova.

Prin Hotărârea nr. 102 din 07 martie 1997 Comisia Județeană Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a constatat dreptul reclamantei, în calitate de moștenitoare a defunctului G, fostul proprietar al imobilului din Ploiești, de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Totodată, prin aceeași hotărâre, a fost respinsă cererea reclamantei de restituire în natură a bunului, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Împotriva Hotărârii nr. 102/1997, reclamanta a formulat contestație care a fost respinsă de Judecătoria Ploiești prin sentința civilă nr. 13041 din 25 noiembrie 1997, soluție menținută în recurs de Tribunalul Prahova, prin Decizia nr. 676 din 29 iunie 1998.

Conform notei de calcul din data de 18 iunie 1999 (fila 24 dosar inițial) s-a procedat la actualizarea despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 102/1997 pentru imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova, compus din corpurile A, B, C și teren de 800 mp, cuantumul acestora fiind de 338.727.120 lei.

În acest înscris s-a făcut mențiunea expresă de către reclamantă că nu a introdus cerere de revendicare în natură, pe cale civilă, a bunului în cauză.

Ulterior, imobilul a fost vândut chiriașilor potrivit contractelor de vânzare - cumpărare din 23 decembrie 1996, din 14 mai 1997, din 22 decembrie 1999 și din 7 aprilie 2000.

La data de 30 aprilie 2001, prin executor judecătoresc, reclamanta transmite către Prefectura Ploiești, o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 (fila 154 dosar inițial) înregistrată sub nr. x/2001, prin care a solicitat completarea despăgubirii ce i-a fost acordată și achitată, cu diferența corespunzătoare până la valoarea reală a imobilului, pe piața imobiliară, la data respectivă.

Această notificare a fost soluționata prin Dispoziția nr. 125 din 11 ianuarie 2006 emisă de Primarul mun. Ploiești, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natura a imobilului întrucât acesta fusese între timp vândut chiriașilor și s-a propus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Dispoziția nr. 125 din 11 ianuarie 2006 a fost revocată prin Dispoziția nr. 458 din 20 ianuarie 2006 emisa de primarul Mun. Ploiești deoarece s-a constatat că o parte din imobil a rămas în proprietatea Consiliului Local Ploiești, motiv pentru care s-a dispus reanalizarea cererii notificate din 30 aprilie 2001.

Dispoziția nr. 458 dinj 20 ianuarie 2006 a fost modificată prin Dispoziția nr. 4068 din 09 octombrie 2012 emisa de primarul mun. Ploiești, prin care s-a îndreptat eroarea materială referitoare la data emiterii Dispoziției nr. 125.

Din înscrisul datat 19 noiembrie 2012, ce emană de la Primăria Ploiești, aflat la fila 126, rezulta că, în urma reanalizării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de către reclamanta, ca urmare a emiterii Dispoziției nr. 458 din 20 ianuarie 2006, s-a procedat la întocmirea planului de situație pentru partea din imobil aflata în proprietatea Municipiul Ploiești și s-a calculat suma reprezentând despăgubiri încasate, actualizate, pe care reclamanta trebuia să o returneze conform dispozițiilor exprese ale Legii nr. 10/2001 repub. Se menți