ÎCCJ, decizie (scj.ro #130119)

Rejudecarea apelului după casare. Principiul

non reformatio in pejus.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul.

Index alfabetic :

casare

-

non reformatio in pejus

-excepția inadmisibilității

C.proc.civ. din 1865, art. 296, art. 315, art. 304 pct. 5

Potrivit principiului „non reformatio in pejus”, consacrat în art. 296 teza a II-a C.proc.civ., în cazul casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, drepturile recunoscute, prin hotărârea recurată, în beneficiul părții care a declarat recurs, rămân dobândite în raport cu partea care, prin neatacarea hotărârii, le-a acceptat ca atare. Instanța care rejudecă litigiul după casare are libertatea de apreciere a situației de fapt, dar prin hotărârea dată

nu poate înrăutăți situația părții care a obținut casarea.

Astfel, în contextul în care, în rejudecarea apelului ca efect al admiterii recursului declarat doar de reclamantă, acțiunea în revendicare a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției de inadmisibilitate, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, de vreme ce, prin sentința tribunalului, această excepție invocată de pârât fusese respinsă, cauza fiind soluționată în fond, aspect în legătură cu care pârâtul nu a formulat apel. În aceste circumstanțe, excepția de inadmisibilitate a acțiunii axată pe aceeași argumentație avută în vedere la instanța de fond, nu mai putea fi repusă în discuție de către instanța de rejudecare ce fusese învestită numai prin apelul reclamantei, deoarece se opunea principiul neagravării situației în propria cale de atac.

Secția I civilă, decizia nr. 1313 din 9 iunie 2016

Prin acțiunea înregistrată la data de 25.08.2008 la Judecătoria Ploiești, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Comuna Drăgănești, prin primar solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus dintr-un teren de 50 ha arabil și două construcții.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că soțul său, defunctul B. a fost moștenitorul numiților D. și C., care au deținut în proprietate imobilele în litigiu preluate abuziv de către stat în baza Decretului nr. 83/1949, motiv pentru care pârâta are obligația să-i predea în deplină proprietate și posesie aceste imobile.

Prin sentința civilă nr. 8243 din 29.09.2008 a Judecătoriei Ploiești, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, motivându-se că valoarea obiectului cererii este de peste 500.000 lei, caz în care competența de soluționare în primă instanță a acțiunii revine în exclusivitate Tribunalului

Prahova, în raza căreia se află imobilele în litigiu.

La data de 17.05.2010, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii întrucât reclamanta are posibilitatea valorificării drepturilor sale pe calea Legii nr.10/2001 și nicidecum a dreptului comun, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, deoarece nu a făcut dovada unui drept de proprietate asupra imobilelor în litigiu, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, motivat de faptul că imobilul în litigiu a fost restituit în baza Legii nr.1/2000, numitei E., caz în care pârâta nu se află în posesia imobilelor solicitate de către reclamantă.

La data de 14.09.2010, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând revendicarea imobilelor compuse din teren în suprafață de 750 ha și construcții, respectiv un conac cu 18 camere, clădiri de administrație, de servitori, o seră, un bordei pentru motor de udat apă, 5 cotețe de păsări, un garaj, o porcărie, un pătul, o fierărie, o gheretă pentru tractoare, o magazie, un grajd mic, o moară de apă.

În ședința publică din 14.09.2010, excepțiile invocate de pârâtă au fost puse în discuția părților, excepții care au fost unite cu fondul deoarece s-a impus administrarea de probe care erau comune fondului cauzei.

Prin sentința civilă nr. 2174  din 04.10.2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, Secția I civilă au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale active a reclamantei și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, invocate de aceasta din urmă. Totodată, instanța a respins acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut că, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, respectiv certificate de botez, extrase de la Arhivele Naționale din anul 1949, proces-verbal din 16.03.1949, fișe de inventar, certificat din 2.03.1942, adrese din perioada 1946 - 1948, referatul din 19.11.1947, avizul nr. x/1946, borderourile depuse la dosar, hotărârea din 12.04.1962, reclamanta a fost căsătorită cu numitul B., fiul numiților D., decedat în 1930 și C., decedată în anul 2000. Numitul D. a dobândit în timpul vieții, în coproprietate, alături de alți moștenitori ai familiei, moșia în suprafață de 750 ha teren, împreună cu construcțiile amplasate pe aceasta, reprezentând conac, magazii, grajduri, etc., caz în care, la data de 19.11.1947, în urma aplicării Legii agrare, s-a expropriat de la numita F., un teren de 750 ha, expropriere considerată valabilă în urma contestării de către aceasta din urmă.

Totodată, în baza actelor menționate, a proceselor-verbale din 18.09.1945, din 29.01.1946,

extraselor de la Arhivele Naționale depuse la dosar, adresei din 30.10.1946, la data de 18.09.1945, 29.01.1946, s-a procedat la exproprierea de la numiții F., G. și B., a bunurilor imobile situate în județul Prahova, constând în moșie, compusă dintr-un teren de 750 ha și toate construcțiile amplasate pe acesta, iar la data de 16.03.1949, s-a procedat la exproprierea terenurilor în suprafață totală de 50 ha, aparținând moștenitorilor F., în urma aplicării Decretului nr.83/2.03.1949.

Potrivit raportului de expertiză tehnică în construcții, inclusiv completare, reiese că, în prezent, pe teren se află amplasată o construcție având 10 camere, 2 săli din zid acoperită cu țiglă și etaj, aflată în stare avansată de degradare cu o valoare de 244.997 lei la data preluării, în 1945, în prezent valoare zero, iar restul construcțiilor pretinse de reclamantă a fi proprietatea sa, nu au putut fi identificate în condițiile în care, pe terenul pretins de reclamantă a fi proprietatea sa, se află construcții dobândite de terțe persoane.

Din raportul de expertiză tehnică topometrică a reieșit că terenul în litigiu solicitat inițial de către reclamantă de 50 ha a putut fi identificat, iar o parte din acest teren, în suprafață de 6.206 mp, pct. Z. ar reprezenta o parcelă care ar face parte din fosta moșie, parcelă pe care se află o construcție și o anexă în stare avansată de degradare.

De asemenea, în conformitate cu punctul de vedere exprimat de expertul topometrist Y., terenul în litigiu solicitat de către reclamantă, în suprafață totală de 75o ha, nu a putut fi identificat, neexistând acte care să permită identificarea corectă și reală a suprafeței revendicată de către reclamantă.

Prin contractul de vânzare cumpărare din 1.03.2007, SC K. SA a vândut în indiviziune și cote egale de câte 1/3, numiților H., L., M., imobilele compuse dintr-un teren de 97.530 mp și construcții amplasate pe această suprafață.

În baza deciziei civile nr. 320 din 20.11.2003 a Curții de Apel Ploiești, rămasă irevocabilă, în urma respingerii recursului, a fost admis apelul declarat de numita E. împotriva sentinței civile nr. 541/2002 a Tribunalului Prahova, în contradictoriu cu SC K. SA, a fost anulată sentința, cu evocarea fondului, în urma căruia a fost anulată decizia nr.15/2001, în sensul că s-a dispus restituirea în natură de către societatea respectivă, în favoarea numitei E. a unei construcții în suprafață de 187,5 mp identificată în urma raportului de expertiză tehnică, amplasată pe un teren de 18.193 mp. În temeiul hotărârii nr. 2120/2000, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în urma aplicării Legii nr. 1/2000, în favoarea numitei E., asupra unui teren de 11.100 mp ce a reprezentat sediul societății sus menționate, imobil preluat de către stat în urma aplicării Decretului nr. 83/1949.

A mai învederat prima instanță că dispozițiile art. 1, 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, modificată, stipulează că imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, se restituie în natura sau în echivalent, când restituirea în natura nu mai este posibilă, prin imobile preluate în mod abuziv înțelegându-se, printre altele, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, Legea nr. 119/1948, precum si prin alte acte normative de naționalizare.

De asemenea, dispozițiile art. 555 și urm. C.civ. prevăd că dreptul de proprietate presupune exercitarea, în mod exclusiv, absolut și perpetuu, de către titularul unui asemenea drept, cu privire la imobilul pe care îl deține, a următoarelor prerogative: dreptul de a poseda, folosi bunul potrivit destinației sale, dreptul de a-i culege fructele sau productele, dreptul de a dispune de bun prin înstrăinare sau consumare. Tribunalul a reținut, așadar, că din analiza probelor administrate în cauză, a rezultat că numiții F., G. și B. ar fi  dobândit în timpul vieții, în coproprietate, moșia, în suprafață de 750 ha teren, împreună cu construcțiile amplasate pe aceasta, reprezentând conac, magazii, grajduri, etc., caz în care, la data de 19.11.1947, în urma aplicării Legii agrare, s-a expropriat de la numita F., un teren de 750 ha, iar la data de 16.03.1949, s-a procedat la exproprierea terenurilor în suprafață totală de 50 ha, aparținând moștenitorilor F., în urma aplicării Decretului nr. 83/1949.

Ca atare, atât timp cât imobilele în litigiu, constând în terenuri în suprafață totală de 750 ha și construcțiile amplasate pe aceste terenuri (conac, magazii, grajduri, etc.), au fost preluate de către stat cu ocazia unor exproprieri în perioada 1947-1949, de la numita F., înseamnă că, în realitate, la data exproprierii acestor imobile, titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu era numita F. și nicidecum soțul reclamantei, respectiv B., mai ales că niciunul dintre experții topo desemnați în cauză, nu au putut identifica terenurile în litigiu de 750 ha, solicitate de către reclamantă în prezenta cauză.

De altfel, toate probele administrate în cauză atestă că imobilele în litigiu nu au fost niciodată

în proprietatea exclusivă a numitului B., fiind dobândite, inițial, în indiviziune, după care  au rămas în proprietatea exclusivă a numitei F., motiv pentru care s-a procedat la preluarea imobilelor de către stat de la aceasta din urmă, caz în care reclamanta nu a făcut dovada dobândirii unui drept de proprietate exclusiv  asupra imobilelor în litigiu  de pe urma soțului său, numitul B., astfel încât aceasta nu poate pretinde obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilele în litigiu.

Mai mult chiar, nu există nicio dovadă la dosar că imobilele în litigiu, inclusiv terenul de 750 ha, s-ar afla în posesia efectivă a pârâtei pentru ca reclamanta să fie îndreptățită să le solicite de la pârâtă, iar în speță, reclamanta nu a făcut dovada că terenul de 750 ha nu ar fi făcut obiectul legilor fondului funciar pentru a putea  deveni  aplicabile dispozițiile dreptului comun.

Susținerile reclamantei că imobilele în litigiu ar fi aparținut soțului său, numitul B., fiind dobândite în proprietate de către acesta de pe urma autorilor săi, D. și C. și că imobilul construcție identificat de expertul constructor, reprezentând conac, a aparținut defunctului B., nu au fost avute în vedere, deoarece  toate probele administrate în cauză demonstrează că soțul reclamantei a dobândit, la un moment dat, un drept de coproprietate asupra imobilelor constituind moșia, drept care, ulterior, a revenit în exclusivitate numitei F., de la care s-au preluat, efectiv, toate imobilele, iar în speță nu există nicio dovadă privind deținerea în posesie de către pârâtă a construcției susmenționate, fiind un imobil aflat într-o stare avansată de degradare, existența unei identități între vechiul conac al familiei  și construcția identificată de către expertul constructor.

Prin urmare, instanța, având în vedere aceste considerente și constatând că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilelor în litigiu, ținându-se seama de dispozițiile art.555 și urm. C.civ. în materia proprietății, a respins acțiunea precizată în totalitate, ca neîntemeiată.

De asemenea, instanța a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale active a reclamantei, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, deoarece, pe de o parte, în condițiile în care reclamanta pretinde un drept de proprietate asupra imobilelor în litigiu, aceasta are, în principiu, calitate procesuală activă, având dreptul să promoveze o acțiune în revendicare pe cale judecătorească, în scopul valorificării pretențiilor acesteia, iar pârâta are, în principiu, calitate procesuală pasivă, atât timp cât reclamanta pretinde că posedă imobilele în litigiu în calitate de unitate administrativ teritorială.

La data de 16.12.2011, Tribunalul Prahova a admis cererea formulată de petentul Y., în contradictoriu cu intimata A. și a dispus ca intimata să vireze în contul Biroului de Expertize Prahova, suma de 659,21 lei, cu titlu de onorariu de expert, reprezentând cheltuieli de deplasare și alte cheltuieli suportate de petent.

Împotriva sentinței nr. civile nr. 2174 din 4.10.2011 și a încheierii din 16.12.2011, ambele pronunțate de Tribunalul Prahova, Secția I civilă, a declarat recurs reclamanta.

Prin încheierea din data de 9.05.2012, Curtea de Apel Ploiești a dispus recalificarea căii de atac drept apel, față de obiectul cauzei dedus judecății, valoarea litigiului și având în vedere dispozițiile art.282

1

și art. 282 alin.(1) C.proc.civ.

Prin decizia nr. 515 din 2.04.2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei declarat împotriva sentinței civile nr. 2174/2011 cât și a încheierii din 16.12.2011, ambele pronunțate de Tribunalul Prahova.

Instanța de apel a reținut că s-a susținut de către reclamantă că F., G. și B. ar fi dobândit în timpul vieții, în coproprietate, moșia în suprafață de 750 ha teren, împreună cu construcțiile amplasate pe aceasta, reprezentând conac, magazii, grajduri, etc., caz în care, la data de 19.11.1947, în urma aplicării Legii agrare, s-a expropriat  de la numita F., un teren de 750 ha.

La data de 16.03.1949, se susține că s-a procedat la exproprierea terenurilor în suprafață totală de 50 ha, aparținând moștenitorilor F., în urma aplicării Decretului nr. 83/1949.

A mai învederat Curtea că, niciunul dintre experții topo desemnați în cauză, nu au putut identifica terenurile în litigiu de 750 ha, solicitate de către reclamantă în prezenta cauză, de pe urma lui F. și B. În plus, toate probele administrate în cauză, atestă că imobilele în litigiu nu au fost niciodată în proprietatea exclusivă a numitului B., fiind dobândite, inițial, în indiviziune, după care  au rămas în proprietatea exclusivă a numitei F., motiv pentru care s-a procedat la preluarea imobilelor de către stat de la aceasta din urmă, caz în care reclamanta nu a făcut dovada dobândirii unui drept de proprietate exclusiv  asupra imobilelor în litigiu  de pe urma soțului său, numitul B., astfel încât aceasta nu poate pretinde obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și pașnică

posesie imobilele în litigiu.

S-a avut în vedere că nu există nicio dovadă la dosar că imobilele în litigiu s-ar afla în posesia efectivă a pârâtei și că terenul de 750 ha nu ar fi făcut obiectul legilor fondului funciar. Expertul nu a putut identifica imobilul solicitat de către recurent. Mai mult decât atât, Comuna Drăgănești a învederat că întreaga sa suprafață a fost retrocedată în baza legilor fondului funciar, mai puțin 212 ha care, însă, nu au fost trecute în domeniul public al comunei, arătând că printre expropriați nu figurează și B.

Așa fiind, Curtea de apel a constatat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilelor în litigiu, încât, ținându-se seama de dispozițiile art.555 și urm. C.civ. în materia proprietății, a considerat că, în mod corect, prima instanță a respins acțiunea precizată în totalitate, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, fiind invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 305 pct. 5, 7 și 8 C.proc.civ.

Prin decizia civilă nr. 1844 din 24.09.2015, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție, Secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamantă, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare instanței de apel, instanța de recurs reținând că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C.pr.civ.

S-a avut în vedere că, exercitând controlul judiciar din perspectiva acestui caz de modificare a hotărârii, Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C.proc.civ.

Art. 261 pct. 5 C.proc.civ. reglementează obligația instanței de a arăta, în considerentele hotărârii sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere.

Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C.proc.civ. raportat la art. 295 C.proc.civ. este nelegală nepronunțarea instanței de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a justificat soluția de respingere a apelului declarat în cauză de reclamantă prin reproducerea unor paragrafe din considerentele hotărârii primei instanțe. De asemenea, instanța de apel nu a arătat care sunt propriile argumente care fundamentau o anumită dezlegare a cauzei și care justificau admiterea, respectiv înlăturarea apărărilor și a susținerilor părților în litigiu.

Ca atare, omisiunea instanței de apel de a arăta, în acord cu exigențele art. art. 261 pct. 5 C.proc.civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune respingerea apelului declarat în cauză împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, mulțumindu-se a reproduce considerentele sentinței apelate, fără a răspunde criticilor formulate de reclamantă prin motivele de apel, echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5) C.proc.civ., Înalta Curte a stabilit ca, în rejudecare, instanța de apel va aprecia asupra incidenței în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, prin care Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, precum și a hotărârii pilot pronunțată în cauza

Atanasiu și alții c. României

, prin care Curtea Europeană a reținut că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. De asemenea, va stabili, în ce măsură obiecțiunile formulate de reclamantă la raportul de expertiză efectuat sunt relevante pentru soluționarea acțiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C.civ., care constituie obiectul pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză.

Deși prin motivele de recurs au fost indicate și dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a apreciat că acest control judiciar de legalitate nu va fi exercitat din perspectiva acestui caz de modificare a hotărârii, întrucât decizia recurată nu s-a bazat pe interpretarea unui act juridic care, greșită fiind, a determinat schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit  neîndoielnic al acestuia.

În rejudecare, prin decizia nr. 446 din 02.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

Secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 16.12.2011 pronunțată de Tribunalul Prahova.

Totodată, a fost admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, invocată pe linia deciziei de casare.

A fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2174 din 4.10.2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, sentința fiind schimbată în parte, în sensul că, a fost respinsă acțiunea, ca inadmisibilă.

A fost menținută sentința atacată în ceea ce privește respingerea excepțiilor lipsei calității procesual active și lipsei calității procesual pasive.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel, în considerarea deciziei de casare și având în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ. a pus în discuția părților incidența în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil și care din punct de vedere procedural îmbracă forma excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare.

În acest context Curtea de apel a subliniat faptul că, inițial Judecătoria Ploiești, iar ca urmare de declinării competenței materiale, Tribunalul Prahova, Secția I civilă a fost învestit cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtei Comuna Drăgănești să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren în suprafață de 50 ha teren și clădire.

Ulterior, pe parcursul desfășurării litigiului în fața tribunalului, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că obiectul acțiunii este reprezentat de suprafața de 750 ha teren și construcții, respectiv un conac cu 18 camere, clădiri de administrație, de servitori, o seră, un bordei pentru motor de udat apă, 5 cotețe de păsări, un garaj, o porcărie, un pătul,  o fierărie, o gheretă pentru tractoare, o magazie, un grajd mic, o moară de apă. La baza demersului judiciar al reclamantei au stat susținerile acesteia potrivit cărora bunurile a căror restituire o solicită au intrat în proprietatea statului în baza legii agrare, așadar a Legii nr. 187/1945, completată prin Decretul nr. 83/1949. Din punct de vedere al temeiurilor de drept reclamanta a invocat art. 20 și 44 din Constituția României, art. 480 și art. 481 C.civ., vechea reglementare și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, instanța de apel a subliniat faptul că, problema care se cere a fi lămurită este aceea a admisibilității acțiunii promovate pe dreptul comun în situația în care realizarea dreptului este reglementată prin legi speciale care prevăd proceduri, termene, autorități competente, deci un cadru procesual complet cu privire la obiect și părți.

Ori, în cazul terenurilor preluate abuziv de către stat inclusiv prin

expropriere

sau ca urmare a reformei agrare din anii 1945 - 1949, o asemenea lege specială o reprezintă chiar Legea nr.18/1991, Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 1/2000, astfel cum acestea au fost completate prin Legea nr. 247/2005.

Respectivele acte normative reglementează cazurile și modalitățile de reparare a prejudiciului creat persoanelor ale căror bunuri au fost expropriate.

Totodată, Legea nr. 10/2001 a venit să completeze golurile din legile indicate în paragrafele precedente, dând posibilitate foștilor proprietari să redobândească bunurile – terenuri și construcții. Aceste legi au caracter special și, în consecință, se aplică în mod prioritar față de legea generală - Codul civil și sunt incidente tuturor acțiunilor introduse după intrarea lor în vigoare.

Altfel spus, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant

, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea specială, în acest sens fiind și cele statuate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii. O astfel de concluzie nu contravine dispozițiilor 20 și art. 44 alin.(3) din Constituție, precum și dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană și care așa cum s-a arătat în paragrafele precedente a constituit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

Este real că în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană aceasta din urmă are prioritate, însă, în cauza de față nu există astfel de neconcordanțe pentru a restituirea bunurilor expropriate în anul 1949.

Pe de alta parte, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care accepta să restituie bunurile pe care le-au preluat abuziv înainte ca ele sa ratifice.

Totodată, legile fondului funciar așa cum au fost modificate și completate, Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu aduc atingere dreptului de proprietate garantat și ocrotit de art. 44 din Constituție întrucât proprietarii bunurilor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau moștenitorii acestora pot obține efectiv restituirea în natura a acestor imobile.

Faptul că actele normative cu caracter special prevăd obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative nu conduce la privarea persoanelor îndreptățite de dreptul de acces la justiție, întrucât împotriva deciziilor motivate emise în aceste proceduri, legea deschide calea acțiunii în instanță.

Mai mult decât atât, calea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deschisă doar dacă sunt îndeplinite cerințele precizate în decizia în interesul legii, în primul rând, dacă reclamantul se prevalează de un "bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Această noțiune, rezultată din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în cauzele împotriva României, vizează doar un "bun actual" - Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza

Atanasiu și alții c. României

, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22.11.2010, paragrafele nr. 140 – 143, la rândul său menționată în decizia de casare.

Un asemenea bun există în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Ori, în contextul jurisprudenței instanței europene, se constată că reclamanta din cauză nu deține un "bun" în sensul normei în discuție, din moment ce nu au făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești de restituire a acestuia.

Pentru argumentația expusă, instanța de apel a apreciat întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, pusă în discuție pe linia deciziei de casare, conform art. 315 alin. (1)

C.proc.civ.

Într-o atare situație, reținând caracterul obligatoriu al deciziei instanței de recurs, precum și caracterul absolut al excepției de inadmisibilitate, instanța de apel a precizat că urmează să admită în mod formal apelul împotriva sentinței atacate, pe care a schimbat-o în parte în sensul că, a respins acțiunea în revendicare, ca inadmisibilă, menținând dispozițiile sentinței cu privire la respingerea excepțiilor lipsei calității procesual active și lipsei calității procesual pasive.

În ceea ce privește apelul împotriva încheierii din 16.12.2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, Secția I

civilă, instanța de apel a observat că, în primul ciclu procesual, în recurs, nu au fost formulate critici cu privire la soluția dată de instanța de apel acestei căi de atac. Așadar, sub acest aspect hotărârea Curții de apel în primul ciclu procesual a intrat în autoritate de lucru judecat. Însă, dată fiind împrejurarea că, prin decizia de recurs a fost casată în totalitate hotărârea de apel Curtea de apel a arătat că a procedat la respingerea pur formală a apelului declarat împotriva respectivei încheieri.

Împotriva deciziei nr. 446 din 2.03.2016 a Curții de Apel Ploiești, Secția I civilă, a declarat recurs reclamanta, prin care a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanța de apel a depășit limitele deciziei de casare nr. 1844/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și a încălcat principiului

non reformatio in pejus

. S-a invocat nelegalitatea deciziei recurate și pentru faptul că soluționarea procesului s-a realizat de către instanța de apel fără a intra în dezbaterea fondului, ceea ce impune trimiterea cauzei pentru rejudecare în fond, administrarea de noi probe, discutarea obiecțiunilor la expertiza și refacerea acesteia, conform dispozițiilor deciziei de casare nr. 1844/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut că, prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării fondului pricinii, fiind trasate două direcții de analiză, respectiv de a se aprecia de către instanța de apel asupra incidenței Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și de a stabili, de asemenea, măsura în care sunt relevante obiecțiunile formulate de reclamantă pentru soluționarea acțiunii în revendicare. Opiniază că, din considerentele deciziei instanței supreme rezultă cu puterea evidenței că instanța de apel avea obligația de a proceda la rejudecarea cauzei în fond, luând în calcul și incidența deciziei nr. 33/2008, decizie care nu conduce la concluzia automată a inadmisibilității acțiunii în revendicare. Întrucât instanța de apel a rejudecat speța pe cale de excepție, fără a se pronunța asupra obiecțiunilor formulate și fără a antama fondul cauzei, susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât a încălcat dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 1844/2015 și dispozițiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei recurate, deoarece instanța de apel, după casare, a încălcat principiul

non reformatio in pejus

. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că excepția inadmisibilității acțiunii a fost ridicată de către pârâtă în fața instanței de fond, unde a fost respinsă, instanța apreciind că, în raport de circumstanțele speței, se impune analizarea cauzei pe fond. Pârâta nu a contestat soluția privind respingerea excepției, astfel încât instanța nu putea să invoce din oficiu și nici să admită excepții (chiar și absolute) invocate de intimat și necontestate pe calea apelului.

Apreciază că, prin modalitatea defectuoasă de interpretare a deciziei nr. 1844/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel Ploiești a încălcat principiul

non reformatio in pejus

, fiindu-i creată, astfel, reclamantei o situație mai grea decât o avea în momentul formulării apelului și recursului, contrazicând însăși decizia de admitere a apelului pronunțată de aceeași curte de apel.

Luând în considerare, pe de o parte, faptul că soluția pronunțată de prima instanță a antamat fondul, iar pe de altă parte, faptul că în căile de atac legea prevede aplicabilitatea principiului non

reformatio in pejus

, recurenta arată că soluționarea apelului pe calea excepției inadmisibilității reprezintă nu doar o încălcare a deciziei de casare, dar și o încălcare a drepturilor sale procesuale, neregularitate care nu poate fi rezolvată decât pe calea casării și a trimiterii cauzei spre rejudecare.

Printr-o altă critică adusă deciziei nr. 446/2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-a susținut că soluția de respingere a acțiunii pe calea excepției inadmisibilității este nelegală, întrucât deși i se recunoaște atât calitatea procesual activă, cât și calitatea procesual pasivă a pârâtei, nu se analizează circumstanțele speței referitoare la imposibilitatea demarării procedurilor prevăzute de legile speciale în materia restituirii proprietății. Sub acest ultim aspect, învederează faptul că, soțul său, B., a decedat la data de 21.07.2001, moment la care nu mai puteau fi depuse cereri de restituire în temeiul Legii nr. 18/1991 sau ale Legii nr. 1/2000, acte normative care nu permiteau recuperarea întregii proprietăți (terenurile forestiere se retrocedau în limita a maxim de 50 de hectare de membru deposedat) sau recuperarea acestora de către moștenitorii de o altă cetățenie decât cea română. În același timp, Legea nr. 10/2001, singura lege reparatorie în vigoare la momentul deschiderii succesiunii, excludea în mod expres din aria sa de aplicare retrocedarea terenurilor aflate in extravilan care făcuseră obiectul legilor funciare. Mai mult decât atât, prin prevederile constituționale în vigoare la acel moment, recurenta arată că, fiind cetățean german, rezident în Statele Unite ale Americii, nu era îndreptățită să dețin în proprietate terenuri pe teritoriul României, dreptul de moștenire și de proprietate fiind recunoscute și garantate abia prin dispozițiile noii Constituții adoptate în 2003 generate de procedura de aderare a României la Uniunea Europeană.

Consideră, astfel, că din motive care nu îi sunt imputabile, nu a fost în măsură să uzeze de dispozițiile legilor speciale române cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate, singura modalitate de îndreptare a exproprierii abuzive și fără despăgubire a autorului său fiind prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, ce este compatibilă cu considerentele deciziei de îndrumare nr. 33/2008 care a recunoscut  posibilitatea intentării unor acțiuni în revendicare întemeiate pe drept comun „în măsura în care astfel nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

Pe cale de consecință, apreciază că, în baza art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 315 alin. (1) și (4) C.proc.civ., se impune admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, administrarea probatoriului solicitat, astfel cum s-a dispus prin admiterea recursului precedent.

Examinând prioritar susținerile reclamantei-recurente sub aspectul nelegalității hotărârii din perspectiva încălcării principiului non reformatio in pejus, Înalta Curte va constata că recursul este întemeiat având în vedere următoarele considerente:

Principiul neagravării situației în propria cale de atac „non reformatio in pejus”, consacrat în art. 296 teza a II-a C.proc.civ., se aplică în tot cursul procesului.

Potrivit acestui principiu, în cazul casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, drepturile recunoscute în beneficiul părții care a declarat recurs, prin hotărârea recurată doar de aceasta, rămân dobândite în raport cu partea care, prin neatacarea hotărârii, le-a acceptat ca atare.

Instanța care rejudecă litigiul după casare are libertatea de apreciere a situației de fapt, dar prin hotărârea dată nu poate înrăutăți situația părții care a obținut casarea.

În speță, în ciclul procesual anterior, respectiv prin sentința civilă nr. 2174/2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, Secția I civilă au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale active a reclamantei și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, invocate de aceasta din urmă și a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de reclamanta A.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2174/2011 a Tribunalului Prahova a fost respins prin decizia nr. 515/2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, aceasta din urmă fiind casată prin decizia civilă nr. 1844/2015 pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție, Secția I civilă ca urmare a admiterii recursului declarat de reclamantă, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de apel.

În pronunțarea soluției, instanța de casare a reținut incidența motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C.proc.civ. și a îndrumat instanța de apel să verifice, în rejudecare, incidența în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și a hotărârii pilot pronunțată în cauza

Maria Atanasiu și alții c. României

și, de asemenea, să stabilească relevanța obiecțiunilor formulate de reclamantă la raportul de expertiză pentru soluționarea acțiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C.civ.

Însă, în al doilea ciclu procesual, rejudecând cauza după casare, ca urmare a recursului declarat numai de reclamantă, Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă, prin decizia nr. 446/2016, a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare și, ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentința civilă nr. 2174/2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, Secția I civilă în sensul că a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă și a menținut sentința atacată în ceea ce privește respingerea excepțiilor lipsei calității procesual active și lipsei calității procesual pasive.

Instanța de rejudecare a reținut, în fundamentarea soluției pronunțate, pe de o parte, că bunurile revendicate de reclamantă sunt supuse actelor normative cu caracter special care reglementează cazurile și modalitățile de reparare a prejudiciului creat persoanelor ale căror bunuri au fost expropriate și, că, respectivele acte normative se aplică cu prioritate față de legea generală, respectiv Codul civil, incidente tuturor acțiunilor introduse după intrarea lor în vigoare. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că, în contextul jurisprudenței europene, reclamanta nu se află în posesia unui „bun” din moment ce nu deține o hotărâre judecătorească definitivă și executorie de restituire a bunurilor.

În contextul în care, în rejudecarea apelului ca efect al admiterii recursului declarat doar de reclamantă, acțiunea în revendicare a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției de inadmisibilitate, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, sens în care criticile recurentei sunt întemeiate.

Soluția instanței de apel este pronunțată cu încălcarea principiul

non reformatio in pejus

, de vreme ce, prin sentința civilă nr. 2174/2011 a Tribunalului Prahova, Secția I civilă excepția privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, invocată de pârâtă pe considerentul posibilității valorificării de către reclamantă a drepturilor sale pe calea procedurilor reglementate de legile speciale în materie de restituire a proprietății, a fost respinsă, iar cauza a fost soluționată în fond de către tribunal. În legătură cu modul de soluționare de către instanța de fond a excepției de inadmisibilitate în cadrul primului ciclu procesual, pârâta avea posibilitatea să formuleze apel principal sau apel incident. Prin neexercitarea de către aceasta a drepturilor sale procesuale, soluția dată de prima instanță pe aspectul admisibilității acțiunii în revendicare a intrat în puterea lucrului judecat încă de la momentul soluționării primului recurs.

În aceste circumstanțe, excepția de inadmisibilitate a acțiunii axată pe aceeași argumentație avută în vedere la instanța de fond, excepție ce se constituia într-o chestiune preliminară soluționării fondului, nu mai putea fi repusă în discuție de către instanța de rejudecare ce fusese învestită numai prin apelul apelantei-recurente, deoarece se opunea principiul neagravării situației în propria cale de atac reglementat de art. 296 C.proc.civ.

Date fiind aceste nereguli procedurale și având în vedere că principiul analizat presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se înrăutățească situația față de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar, Înalta Curte reținând incidența motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 5 C.proc.civ. va constată nelegalitatea deciziei atacate, drept pentru care analiza celorlalte critici nu se mai impune a fi realizată în raport de motivul de recurs deja examinat care va atrage casarea deciziei atacate.

Drept urmare, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C.proc.civ. Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă, s-a dispus casarea deciziei nr. 446/2016 a Curții de Apel Ploiești și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, ocazie cu care vor fi întreprinse verificările obligatorii impuse prin decizia de casare nr. 1844/2015 pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție, Secția I civilă în primul ciclu procesual.