ÎCCJ, decizie (scj.ro #171154)

Apel. Principiul

non reformatio in peius

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul

Index alfabetic: rejudecare

cale de atac

C.proc.civ. din 1865, art. 296, 315

Una dintre regulile majore care, în mod specific, configurează judecata în apel este aceea potrivit căreia părții nu i se poate agrava situația în propria cale de atac.

Dispunând, prin a doua teză a sa, că „Apelantului nu i se poate (…) crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată”, art. 296 din Codul de procedură civilă din 1865 are, cu evidență, în vedere că partea trebuie protejată împotriva riscului ca în calea de atac pe care ea însăși o exercită să i se creeze o situație mai dificilă decât aceea care fusese reținută ori dispusă prin însăși hotărârea pe care înțelesese să o supună controlului judiciar.

În considerarea înaltei însemnătăți a acestei reguli aplicabile în calea de atac  a apelului, și, prin efectul prevederilor art. 315 alin. (4) Cod procedură civilă din 1865, în calea de atac a recursului, precum și în caz de rejudecare după casare, situațiile de excepție în care s-ar putea deroga de la regula neagravării situației în propria cale de atac trebuie acceptate cu prudență, fiind necesar ca ele să rămână cu totul excepționale.

Interpretarea atentă a regulii în discuție, trimite, însă, și la concluzia că deși, nu este îngăduită agravarea situației părții în propria cale de atac, aceasta s-ar putea totuși produce atunci când împotriva aceleiași hotărâri exercită în mod distinct apel sau, după caz, recurs (inclusiv apel sau recurs incident ori provocat) și alte părți din proces, cu interese contrarii, care în propria lor cale de atac solicită o soluție care ar înrăutăți situația celeilalte părți.

Într-o astfel de ipoteză, situația acestei din urmă părți ar putea cunoaște o înrăutățire, însă nu ca o consecință a propriei căi de atac, ci ca urmare a admiterii căii de atac exercitate de o altă parte.

Când însă o altă parte din proces exercită și ea o cale de atac care, dacă ar fi fost admisă, ar fi condus la înrăutățirea situației celeilalte părți, dar care, din cauza unor vicii procesuale, este declarată nulă, într-o asemenea situație principiul neagravării situației părții în propria cale de atac își va găsi în continuare aplicare. Anularea unei căi de atac are drept consecințe lipsirea de efecte, în plan procedural, a acesteia, fiind de principiu că ceea ce este nul nu poate produce efecte juridice. Astfel fiind, nici efectul în raport de care se putea ajunge la agravarea situației celeilalte părți din proces care, la rândul ei, exercitase respectiva cale de atac, nu s-ar mai putea produce, regula afirmată de art. 296 teza a doua Cod procedură civilă din 1865 trebuind lăsată să acționeze ca și când în cauză doar partea respectivă ar fi declarat calea de atac, iar nu și partea a cărei cale de atac a fost anulată.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 712 din 11 martie 2020

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea reconvențională disjunsă din dosarul nr. x/62/2011 al Tribunalului Brașov, reclamantul reconvențional Consiliul Județean Brașov a chemat în judecată pe pârâții reconvenționali A., B., precum și pe intervenienții forțați Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național (actual Ministerul Culturii și Identității Naționale) și Muzeul Județean de Etnografie, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în condițiile art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998 și a pct. 1 poziția 26 din anexa la această lege, să se constate dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilului monument de arhitectură, situat în Brașov, compus din casă de piatră cuprinzând încăperile 1, 2, 3, 4 și 5 la subsol; 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21 și 22 la parter și încăperile 41 – 57 la etaj, cu cota de ½ din părțile de uz comun care sunt: terenul construit și neconstruit în suprafață totală de 549 mp, zidurile comune cu fundațiile lor, podul și acoperișul, fațadele, branșamentele instalațiilor de apă, canal, gaz și electricitate; în temeiul art. 9 din Legea nr. 213/1998 să se constate că prin H.G. nr. 972/2002 dreptul de proprietate publică asupra acestui imobil a fost atestat către Unitatea administrativ-teritorială Județul Brașov; în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 să se constate dreptul de administrare și detenție al Muzeului Județean de Etnografie asupra acestui imobil; să se dispună înscrierea în evidențele de carte funciară a acestui drept de administrare, radiat nelegal; să se stabilească că obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură sau în echivalent formulată de către persoanele îndreptățite aparține Muzeului Județean; în condițiile art. 23, 38 și 49 din Legea nr. 422/2001 să se stabilească nivelul valoric al intervențiilor efectuate asupra acestui monument de arhitectură, care au determinat modificarea substanței acestuia; în condițiile art. 39 din Legea nr. 422/2001 să se stabilească că lucrările la acest monument sunt lucrări de interes public național; în temeiul art. 34 pct. 3 teza a II-a din Legea nr. 7/1996 să se dispună rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților A. și B. și reînscrierii dreptului de proprietate al Județului Brașov cu titlu de drept H.G. 972/2002, iar în subsidiar, pentru cazul restituirii în natură, să fie obligate persoanele îndreptățite, pârâții A. și B. la restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare și reparații capitale către Consiliul Județean Brașov și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, în valoare actualizată în sumă 12.775.914,85 lei.

A.Primul ciclu procesual.

Prin sentința civilă nr.104/S din 02.06.2015, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a respins excepția autorității de lucru judecat; a respins acțiunea formulată și precizată de reclamantul Consiliul Județean Brașov, în contradictoriu cu pârâții A., B., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și Muzeul Județean de Etnografie, ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenție principală formulată de intervenientul Județul Brașov și cererea de intervenție accesorie apărarea reclamantului formulată de același intervenient; a respins cererea pârâtului Muzeul de Etnografie de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs, calificat apel prin încheierea din 22.09.2015, reclamantul Consiliul Județean Brașov și intervenienta Unitatea Adminsitrativ Teritorială Brașov, solicitând admiterea acțiunii și a cererii de intervenție, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea cererii de constatare a dreptului de proprietate a Statului Român, respectiv UAT Județul Brașov și rectificarea de CF.

Prin decizia civilă nr.612 Ap din 04.04.2017,  Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a respins apelul declarat de intervenientul în interes propriu UAT Brașov împotriva sentinței civile nr.104/S/2015 pronunțată de Tribunalului Brașov - Secția I civilă; a admis în parte apelul declarat de reclamantul Consiliul Județean Brașov împotriva aceleiași sentințe, și, în  consecință, a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul Consiliul Județean Brașov în contradictoriu cu pârâții A. și B.; a admis în parte cererea de intervenție accesorie, formulată de intervenientul UAT Brașov, și, în consecință, a obligat pe pârâții A. și B. să plătească reclamantului Consiliul Județean Brașov suma de 256.852 euro în echivalent lei, la momentul efectuării plății, reprezentând investiții aduse imobilului situat în Brașov; a păstrat neschimbate celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a respins cererea de reducere a onorariilor experților în apel; a admis cererea expertului C. și obligă pe reclamantul Consiliul Județean Brașov să plătească expertului C. suma de 10.000 lei, contravaloare lucrare de expertiză ordonată în apel, reprezentând onorariu expert;  cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 756 Ap din 02.05.2017, Curtea de Apel Brașov – Secția civilă a admis cererea pentru completarea dispozitivului deciziei civile nr. 612/Ap/2017 a Curții de Apel Brașov - Secția civilă, formulată de expertul D. și a obligat pe reclamantul Consiliul Județean Brașov să plătească expertului D. suma de 13.600 lei reprezentând onorariu de expert.

Împotriva deciziei civile nr. 612 Ap/2017 a Curții de Apel Brașov - Secția civilă, au declarat recurs, în mod distinct, reclamantul Consiliul Județean Brașov, pârâții  A. și B. și intervenienta Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Brașov.

Prin decizia civilă nr. 1482 din 05.10.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis apelurile pârâților A. și B. împotriva deciziei civile nr. 612/Ap/2017, pronunțată de  Curtea de Apel Brașov, și, în consecință, a casat decizia și a admis apelul declarat de Consiliul Județean Brașov și de U.A.T. Județul Brașov împotriva sentinței civile nr. 104/S/2015 a Tribunalului Brașov – Secția civilă; a anulat sentința și a trimis cauza spre judecată în primă instanță la aceeași curte de apel; a respins recursurile declarate de pârâții A. și B. împotriva „încheierilor prin care s-a admis majorarea onorariilor solicitate de experții desemnați de către instanță”; a constatat nule recursurile declarate de reclamantul Consiliul  Județean Brașov și de intervenienta Unitatea  Administrativ Teritorială - Județul Brașov împotriva deciziei civile nr. 62/Ap/2017, pronunțaăt de Curtea de Apel Brașov – Secția civilă.

Considerentele instanței de recurs au fost următoarele:

Prin cererea reconvențională depusă la 15.06.2011, pârâtul  Consiliul Județean Brașov a solicitat, pentru ipoteza restituirii în natură a imobilului în litigiu, să fie obligați reclamanții A. și B. la restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare și reparații capitale.

Urmare a precizării făcute de către pârâtul-reclamant prin concluziile scrise, în sensul că pretențiile sale au drept temei îmbogățirea fără justă cauză, prima instanță a respins cererea considerând că, întrucât nu s-au solicitat despăgubiri reprezentând sporul de valoare adus imobilului, ci valoarea investițiilor efectuate, îmbogățirea fără justă cauză nu poate fi reținută în cauză.

Instanța de apel, la rândul său, a considerat, în mod corect, că raportul juridic dintre părți este guvernat de principiul îmbogățirii fără justă cauză, dar ulterior a determinat sumele de bani la care i-a obligat pe reclamanții-pârâți supunând acest raport juridic cerințelor art. 494 din Codul civil.

Procedând în modul sus-arătat, instanța superioară de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, sub două aspecte.

În primul rând, faptul că în doctrina juridică, după ce se spune că în vechiul Cod civil nu exista un text care să consacre principiul restituirii îmbogățirii fără justă cauză ca izvor de obligații de sine stătător, se arată că pot fi găsite texte care fac aplicarea acestui principiu – cum este, de exemplu, și art. 494 C. civ., care permite constructorului pe terenul altuia, indiferent dacă este de bună sau de rea-credință, să fie indemnizat de proprietarul terenului care reține construcția -, nu înseamnă că îmbogățirea fără justă cauză și textele respective pot coexista.

Aceasta deoarece, chiar una dintre condițiile de admisibilitate a

actio de in rem verso

este subsidiaritatea sa. Drept urmare, aplicarea particulară a principiului îmbogățirii fără justă cauză se regăsește în alte texte ale Codului civil numai ca suport al ideii că este instituită o obligație de restituire ori de câte ori are loc mărirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane. Însă suprapunerea cerințelor pentru stabilirea obligației  de restituire se limitează doar la acest aspect.

Dispozițiile art. 494 alin.(1) din Codul civil, conform cu care, dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice, nu sunt incidente în cauză.

Noțiunea de „lucrare”, folosită în acest text, trebuie să fie înțeleasă în sensul de lucrare nouă, pentru că numai astfel poate avea autonomie în raport cu fondul pe care a fost făcută și ar putea fi ridicată de pe teren. În schimb, simplele îmbunătățiri fac doar corp comun cu o lucrare preexistentă, motiv pentru care dacă există o construcție la care se fac reparații sau îmbunătățiri, situația juridică a acestora iese din sfera de aplicare a art. 494 C. civ., urmând să fie tranșată după regulile îmbogățirii fără justă cauză.

Aceasta din urmă presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

- să se producă mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unui avantaj oarecare, apreciabil în bani, respectiv micșorarea, sărăcirea altui patrimoniu, ca o consecință a măririi celui dintâi.

În speță nu se contestă faptul că pârâtul a săvârșit lucrări la imobilul restituit pârâților, ci natura acestor lucrări și admisibilitatea obligării reclamanților la acoperirea pagubei suferite de către pârât;

- să existe o legătură de cauzalitate între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, astfel încât sărăcirea să fie cauza îmbogățirii.

Cum, în speță, prin faptul efectuării de lucrări la imobilul reclamanților trecerea valorii din patrimoniul reclamantului în patrimoniul pârâților s-a făcut în mod direct, cauzalitatea este directă, fiind îndeplinită și această cerință;

- absența unei cauze legitime de mărire a patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.

Astfel, nu orice deplasare de valoare dintr-un patrimoniu în altul este subiect de restituire, pentru că ea trebuie să fie una „fără cauză”, în sensul că nu există un temei al măririi unui patrimoniu și al micșorării celuilalt. Or, acest fundament care ar justifica îmbogățirea sau sărăcirea lipsește în speță, de vreme ce reclamantul nu a acționat în executarea unei obligații pe care ar fi avut-o față de pârâți;

- absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite, ceea ce înseamnă caracterul subsidiar al acțiunii de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Subsidiaritatea acțiunii

de in rem verso

semnifică faptul că nu poate fi exercitată atunci când cel sărăcit dispune de o altă acțiune, fie contra unui terț – un eventual garant -, fie contra celui îmbogățit.

Deși cererea reconvențională ce face obiectul prezentului dosar a fost depusă în cadrul unui proces pornit în temeiul Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că judecata ei trebuia să aibă loc în același cadru procesual. Or, ea nu putea fi soluționată în temeiul Legii nr. 10/2001, de vreme ce art. 48 alin. (1) prevede numai dreptul chiriașilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință, pentru îmbunătățirile necesare și utile. Însă reclamantul nu a avut calitatea de chiriaș în imobilul restituit pârâților.

Interpretarea

per a contrario

a dispozițiilor art. 9 și art. 48 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 conduce la concluzia că această lege nu se aplică celor care nu au calitatea de chiriași.

Așadar, susținerea pârâților în sensul că litigiul trebuia judecat potrivit regulilor acestei legi nu poate fi primită. În orice caz, este cu atât mai surprinzătoare poziția actuală a pârâților cu cât la termenul din 22.09.2015, când s-a pus în discuție recalificarea căii de atac exercitate de reclamant și intervenient, apărătorul acestora a susținut că litigiul nu este unul formulat în temeiul Legii nr. 10/2001. Încheierea nu a fost atacată, rămânând irevocabilă și sub acest aspect.

Pe de altă parte, litigiul nu poate fi soluționat în temeiul Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, care nu conține niciun text care să reglementeze rezolvarea pretențiilor reclamantului. Faptul că, în temeiul art. 6 din lege „paza, întreținerea, conservarea, consolidarea, restaurarea și punerea în valoare prin mijloace adecvate a monumentelor istorice revin, după caz, proprietarilor sau titularilor altor drepturi reale asupra acestora, în conformitate cu prevederile prezentei legi. În cazul în care un monument istoric nu are proprietar cunoscut, obligațiile decurgând din prezenta lege revin autorității administrației publice locale din unitatea administrativă pe al cărei teritoriu este situat monumentul istoric sau autorităților administrației publice centrale,” nu conduce la o altă concluzie, de vreme ce indică numai persoana care trebuie să facă lucrările enunțate.

În aceste condiții, cum nu există o altă acțiune pentru recuperarea pretențiilor reclamantului, este îndeplinită și ultima condiție de admisibilitate a acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

O a doua eroare săvârșită de instanța de apel o constituie schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată direct în apel.

Cauza cererii, temeiul juridic al pretențiilor Consiliului Județean Brașov trebuia să fie determinată prin raportare la pretențiile deduse judecății.

În speță, temeiul juridic al pretențiilor reclamantului îl constituie efectuarea de lucrări la imobilul restituit pârâților și intenția de a recupera valoarea acestor lucrări. În egală măsură, aparține cauzei cererii de chemare în judecată și temeiul de drept al cererii, textul de lege care poate fi invocat pentru restituire.

Constatând inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, și faptul că atunci când legea specială „tace” asupra unui aspect pe care nu îl reglementează ea se completează cu norma generală, în măsura în care acesta din urmă nu contravine scopului pentru care a fost edictată cea dintâi, instanța de apel trebuia să arate că, prin modul în care a procedat prima instanță – care s-a limitat, cu nesocotirea dispozițiilor art. 129 alin. (4) din Codul de procedură civilă, să susțină că principiul îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi reținut întrucât aceasta dă dreptul la despăgubiri în limita măririi patrimoniului persoanei de la care se solicită, pe când reclamantul a cerut valoarea investițiilor efectuate - nu s-a analizat fondul pretențiilor reclamantului.

Drept urmare, față de solicitarea făcută prin cererea de apel, în condițiile art. 297 alin. (1) teza a II-a din Codul de proceură civilă, instanța de apel trebuia să fi anulat sentința și să fi trimis cauza spre rejudecare în primă instanță.

Neprocedând în acest mod, și făcând direct în apel aplicarea prevederilor art. 494 din Codul civil, instanța de apel a procedat greșit, prin schimbarea acelui element al cauzei care este temeiul de drept în raport cu care au fost analizate pretențiile de restituire.

Față de cele ce preced, urmare a nesocotirii prevederilor art. 294 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, motiv pentru care criticile formulate întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 din Codul de proceură civilă.

Critica privind prescripția dreptului la acțiune nu este întemeiată.

Acțiunea de restituire este supusă termenului de prescripție de 3 ani, iar conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.

În speță, data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea este data la care a emis Dispoziția de restituire nr. 12 din 14.01.2009. Cum cererea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză a fost depusă la 15.06.2011, motivul de recurs nu întrunește cerințele art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

A apreciat că nu este întemeiat nici motivul de recurs ce are ca obiect „încheierile prin care s-a admis majorarea onorariilor solicitate de către experții desemnați de către instanță”, în temeiul art. 213 alin. (2) din Codul de procedură civilă, de vreme ce nu pârâții au fost obligați la plata onorariului de expert. În consecință, nu justifică nici un interes procesual în formularea acestei critici.

În fine, critica legată de lipsa calității procesuale a Consiliului județean Brașov nu poate fi primită. Această parte a avut calitatea de pârâtă în contestația formulată de A. și B., iar această poziție procesuală i-a permis să acționeze potrivit art. 119 din Codul de procedură civilă.

Cât privește recursurile exercitate de către reclamant și intervenient, Înalta Curte constată că vizează numai aspecte privitoare la situația de fapt, motiv pentru care vor fi anulate în temeiul art. 306 din Codul de procedură civilă.

Astfel, momentul la care ar fi ajuns la reclamant notificarea formulată de către pârâți este o chestiune de fapt care excede controlului de legalitate pe care îl poate săvârși instanța de recurs.

Pe de altă parte, în cazul îmbogățirii fără justă cauză distincția între constructorul de bună-credință și cel de rea-credință nu mai operează, astfel încât să mai intereseze, din această perspectivă, data la care notificarea formulată a ajuns la Consiliul județean Brașov.

În plus, momentul înregistrării notificării la Consiliul județean Brașov nu prezintă relevanță nici pentru determinarea începutului cursului prescripției dreptului la acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Având în vedere cele mai sus reținute, precum și faptul că nu se poate face aplicarea art. 297 alin. (1) teza a II-a din Codul de proceudăr civilă pentru că numai apelanta a cerut trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în temeiul art. 312 alin. (3) din Codul de procedură civilă recursurile pârâților vor fi admise iar decizia nr. 612 Ap/2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă va fi casată în sensul reținut prin dispozitiv.

Cu ocazia rejudecării se va ține cont de faptul că, în cazul îmbogățirii fără justă cauză restituirea valorii lucrărilor depinde de calificarea acestora, respectiv dacă sunt lucrări utile, care măresc valoarea lucrării existente, autorul acestora având dreptul la sporul de valoare al fondului.

De aceea, cu ocazia rejudecării urmează să se administreze probe pentru a determina costul lucrărilor utile efectuate de către reclamant și sporul de valoare adus construcției în litigiu prin aceste lucrări,

la data înregistrării cererii reconvenționale, față de limitele obligației de restituire pe care o are proprietarul fondului.

Dacă în urma probelor ce se vor administra se va stabili că sporul de valoare al fondului este mai mare decât costul lucrărilor utile, autorul acestora va trebui să fie indemnizat cu această ultimă valoare, ținând seama de dubla limitare a obligației de restituire în materia îmbogățirii fără justă cauză.

B. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr.1597 Ap din 19.11.2019, Curtea de Apel Brașov – Secția civilă a

r

espins excepția autorității de lucru judecat; a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul Consiliul Județean Brașov în contradictoriu  cu pârâții A. și  B. , Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Muzeul Culturii, Cultelor și Patrimonului Național și Muzeul Județean de Etnografie și, în consecință, a obligat pe pârâții pârâții A. și B. să plătească reclamantului Consiliul Județean Brașov suma de 672.600 euro în echivalent lei, la momentul efectuării plății, reprezentând sporul de valoare adus imobilului situat în Brașov; a respins cererea de intervenție principală formulată de intervenientul Județul Bbrașov; a admis în parte cererea de intervenție accesorie, în interesul reclamantului, formulată de același intervenient; a respins restul pretențiilor.

În motivarea deciziei s-au arătat, în principal, următoarele:

Analizând cererea reconvențională formulată și precizată, cererea de intervenție principală și accesorie formulată de intervenienta UAT - Județul Brașov, apărările pârâților reconvenționali, ținând cont de dezlegările date de ÎCCJ în decizia de casare, instanța a constatat că imobilul situat în Brașov provine din dezmembrarea imobilului cu nr. top inițial x3 înscris în CF x60 Brașov.

Din evidențele de carte funciară rezultă că întregul imobil a aparținut, începând cu anul 1898, lui E. Ulterior, în anul 1903, a fost înscris dreptul de proprietate al numiților F. și G. iar în anul 1930 dreptul de proprietate al lui F. s-a transmis către H. și I., dreptul de proprietate al lui H. se transmite către J. iar dreptul lui G. se transmite către K.

În anul 1958, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul a fost preluat de Statul Român.

În anul 1991 s-a înscris în cartea funciară dreptul de administrare în favoarea reclamantului, în baza deciziei 206/1991 emisă de Prefectura Județului Brașov.

În anul 1998 imobilul se dezmembrează, lotul cu nr. top  x3/1 rămânând în proprietatea Statului Român. Acesta este compus din casă de piatră, monument de arhitectură, și cota de ½ din părțile de uz comun, compuse din terenul construit și neconstruit în suprafață de 549 mp, zidurile comune cu fundațiile lor, podul și acoperișul, fațadele și branșamentele.

Imobilul cu nr. top nou x3/1 a fost trecut în CF x46 Brașov, la A+1, în proprietatea Județului Brașov, în domeniul public, în anul 2008, dreptul de administrare operativă fiind înscris în această nouă carte funciară în favoarea Consiliului Județean Brașov.

Pentru acest imobil, pârâții A., B. și L., în prezent decedată, au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Notificarea a fost inițial înregistrată la S.C. M. S.R.L. Brașov, trimisă spre soluționare Prefecturii Județului Brașov, retrimisă la S.C. M. S.R.L. și apoi trimisă la Consiliul Județean Brașov.

Prin Dispoziția nr. 12/2009 a Președintelui Consiliului Județean s-a dispus restituirea în natură a imobilului cu nr. top x3/1 către pârâții A. și B., iar în baza acestei dispoziții pârâții și-au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate.

Pârâtul Muzeul de Etnografie a formulat cerere de anulare a acestei dispoziții, înregistrată în dosar nr. x/62/2009 al Tribunalului Brașov. În timpul desfășurării procesului, a fost emisă dispoziția nr. 338/2011 a Președintelui Consiliului Județean prin care a fost anulată dispoziția nr. 12/2009. În aceste condiții, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Această nouă dispoziție a fost anulată, ca urmare a promovării unei acțiuni în acest sens de către A. și B.

În cadrul dosarului nr. x/62/2009 al Tribunalului Brașov a fost invocată excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Județean Brașov nr. 252/2007  prin care imobilul în litigiu a trecut din domeniul public în domeniul privat al județului, excepție care a fost admisă de Curtea de Apel Brașov în litigiul anterior.

Prin sentința civilă nr. 303/S/2011 a Tribunalului Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/62/2011, dosar din care a fost disjunsă prezenta acțiune, a fost admisă acțiunea formulată A. și B. și s-a constatat nulitatea absolută a dispoziției nr. 338/2011 emisă de Consiliul Județean Brașov, soluție ce a devenit irevocabilă prin respingerea căilor de atac.

Prin anularea dispoziției nr. 338/2011, dispoziția nr. 12/2009 își produce în continuare efectele, pârâții reconvenționali A. și B. fiind proprietarii acestui imobil descris în dispoziția 12/2009, procedând la înscrierea dreptului de proprietate în CF conform datelor extrasului CF. În prezent imobilul lot 1 înscris in CF x49 Brașov sub nr. top x3/1 situat în Brașov, restituit pârâților reconvenționali conform dispoziției nr. 12/2009,  are destinația de muzeu.

Contrar susținerilor pârâților reconvenționali, decizia de casare conține dezlegări asupra unor chestiuni de drept care nu mai pot fi repuse in discuție in acesta fază procesuală.

Astfel, excepția lipsei calității procesuale active a Consiliului Județean Brașov si a intervenientei UAT Județul Brașov, invocată la termenul din 13.12.2018, nu putea să aibă o altă dezlegare decât cea data prin încheierea din 13.12.2018, în sensul că ICCJ a soluționat în sensul admiterii, apelul formulat chiar de aceste părți, stabilind că acțiunea reclamantului reconvențional este admisibilă și ca temeiul acesteia nu este Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, ci raportul juridic dintre părți este guvernat de principiul îmbogățirii fără justă cauza. S-a mai stabilit că această acțiune a reclamantului reconvențional pentru recuperarea pretențiilor constând în contravaloarea lucrărilor de consolidare și reparații capitale este admisibilă  și că instanțele de fond și apel au soluționat greșit cererea, prima pentru că, s-a limitat să susțină că principiul îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi reținut în cauză pentru că reclamantul a cerut valoarea investițiilor efectuate, deși aplicarea acestui principiu presupune acordare de despăgubiri în limita măririi patrimoniului persoanei de la care se solicită, iar instanța de apel a schimbat cauza cererii direct în apel.

Pârâții reconvenționali au invocat în rejudecare și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantului Consiliul Județean Brașov, asupra căreia instanța a dispus în sensul respingerii cu argumentele expuse în încheierea din 31.10.2019, considerându-o o chestiune de drept deja dezlegata prin decizia de casare din moment ce a constituit motiv de recurs invocat de recurenții pârâți. Chiar dacă nu se specifică în mod expres că această excepție a fost respinsă, această soluție rezultă din întregul deciziei de casare. Dacă susținerile pârâților reconvenționali ar fi fost apreciate fondate sub acest aspect, decizia ICCJ ar fi avut o altă dispoziție cu privire la apelul Consiliului Județean Brașov și nu cea de admitere a apelului acestui reclamant reconvențional cu consecința declarării ca admisibilă a cererii reconvenționale formulată de acesta.

S-a reținut că ambele părți au susținut că imobilul va face obiectul unui vânzări între actualii deținători, respectiv pârâții A. și B. și Județul Brașov prin Consiliul Județean Brașov, fiind adoptată HCJ nr. 418/2010 prin care s-au aprobat clauzele contractuale ale contractului de vânzare - cumpărare, Consiliul Județean având abilitatea de a negocia cuantumul tranșelor si termenele de plata a prețului vânzării, cu păstrarea dreptului de administrare asupra imobilului în favoarea Muzeului de Etnografie Brașov.

După efectuarea expertizei judiciare în rejudecare, la ultimul termen de judecată, după respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză conform dispozițiilor din încheierea de la termenul din 31.10.2019, cuantumul pretențiilor reclamantului reconvențional pentru petitul subsidiar a fost indicat la valoarea de 836.713 euro, în echivalent în lei la data plății - cu titlul de îmbogățire fără justă cauză, reprezentând valoarea lucrărilor utile efectuate de către Consiliul Județean Brașov la imobilul restituit celor doi pârâți reconvenționali, persoane fizice prin dispoziția nr. 12/2009 emisă de Președintele Consiliului Județean Brașov, deși prin concluziile scrise reclamantul a indicat aceeași suma de 836.713 euro pretinsă cu titlul de îmbogățire fără justă cauză, reprezentând spor de valoare.

Din raportul de expertiză rezultă că în anexa 3 la raport este indicată suma de 999.534 euro cu titlu de contravaloare lucrări realizate și achitate la imobilul în litigiu cu TVA inclus, din care s-a scăzut suma de 163.821 euro reprezentând c/v lucrărilor care nu erau necesare (tabel 1+2), rezultând suma de 835.713 euro cu titlul de spor de valoare - total lucrări conform variantei 1 de evaluare – răspuns la obiectivul nr. 2 al expertizei - spor determinat ca urmare a execuției lucrărilor la imobil cu precizarea că aceste lucrări au fost avizate, achitate, executate în baza contractului de execuție de lucrări și a actelor adiționale despre care face vorbire expertiză în anexa 3, evidențiate în contabilitatea muzeului.

Tot la obiectivul nr. 2 „determinarea sporului de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrărilor utile, la data înregistrării cererii reconvenționale, respectiv in 15.06.2011”, experții prezintă în varianta nr. 2 de estimare a sporului de valoare suma de 836.700 euro ca fiind valoarea estimativă a clădirii cu luarea în calcul a lucrărilor de consolidare și amenajare din care se scade valoarea de 164.100 euro reprezentând valoarea estimativă a clădirii, fără a se lua în considerare lucrările de consolidare și amenajare, rezultând suma de 672.600 euro cu titlul de spor de valoare cu TVA inclus, prezentat în anexa 4 la raportul de expertiză. Pentru această valoare s-a efectuat o estimare valorică a costului de înlocuire a imobilului construcție în situația/starea inițială a acestuia, considerând clădirea cu alcătuirea și dotările inițiale, având uzura fizică aferentă vechimii acesteia și o valoarea a clădirii de nou, prin considerarea alcătuirii, dotărilor și stării tehnice, aferente, fără uzură.

S-a avut în vedere faptul că expertiza a justificat ambele variante de calcul. Având în vedere concluziile raportului de expertiza, îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele decizie de casare potrivit cărora autorul lucrărilor va trebui să fie despăgubit cu  costul lucrărilor utile doar în situația in care sporul de valoare este mai mare decât costul lucrărilor utile, având în vedere dubla limitare a obligației de restituire în materia îmbogățirii fără justă cauză, instanța constată că sporul de valoare prezentat în anexa 4 la raportul de expertiză respectiv suma de 672.600 euro corespunde obiectului cererii, întrucât acesta rezultă din diferența dintre valoarea estimativă a cădirii „de nou” la nivelul lunii mai 2011 - prin considerarea execuției lucrărilor  de consolidare și amenajare asupra clădirii după anul 2001- 836.700 euro și valoarea estimativă a clădirii fără a se lua în considerare lucrările de consolidare și amenajare - situația inițială la nivelul lunii mai 2011-164.100 euro.

Așadar, dacă suma de 835.713 euro  (anexa 3) a reprezentat valoarea totală a lucrărilor utile efectuate, iar suma de 672.600 euro a reprezentat sporul de valoare adus construcției în litigiu prin aceste lucrări, la data înregistrării cererii reconvenționale, potrivit deciziei de îndrumare, trebuia acordată reclamantului suma cea mai mică, respectiv sporul de valoare  calculat potrivit anexei 4, respectiv suma de 672.600 euro sau echivalentului acesteia în lei la data plătii.

Având în vedere decizia de casare a adus lămuriri și cu privire la perioada pentru care se stabilesc despăgubirile cuvenite autorului lucrărilor și cu privire la regimul juridic al acestora, instanța a constatat că apărările pârâților cu privire la verificarea lucrărilor efectuate după notificarea emisă în baza Legii nr.10/2001 și calificarea lor ca fiind lucrări efectuate cu rea credință, sunt irelevante din moment ce cauza juridică nu a fost dată de calitatea constructorului de bună sau rea credință, ci de îmbogățirea fără justă cauză ca temei juridic al  cererii.

S-a reținut că reclamantul a ales varianta de a fi despăgubit cu suma stabilită în euro sau contravaloarea ei în lei la data plătii, pentru prima dată în apelul soluționat de Curtea de Apel Brașov  înainte de casarea cu trimitere și niciunul dintre pârâți nu a contestat această variantă de plată, atunci și nici în faza procesuală a apelului după casare, astfel că instanța de apel, rejudecând cererea reconvențională ca instanță de fond după casare cu trimitere a obligat pârâții reconvenționali să plătească reclamantului reconvențional suma de 672.600 euro sau echivalentul în lei la data plății cu titlul de spor de valoare adus imobilului construcție situat în Brașov.

În ceea ce privește soluționarea restului petitelor din cererea reconvențională, instanța a constaată ca acestea și-au pierdut relevanța, date fiind litigiile anterioare prin care s-a reglementat situația juridică a imobilului și s-a confirmat legalitatea dispoziției nr. 12/2009 de restituire în baza Legii nr. 10/2001 a imobilului către pârâții A. și B., aceștia înscriindu-și în CF dreptul de proprietate  cu cota de câte ½ fiecare asupra imobilului de sub nr. top x3/1 cu titlul de drept restituire în natură conform Legii nr. 10/2001.

Cu toate acestea, nu s-a reținut, ca incidentă în speță, autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțată în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/62/2012 nefiind întrunită cerința triplei identități între prezenta cerere reconvențională și cea din acel litigiu (petitele c, d, e).

Nici pretențiile de la pct. f, g din cererea reconvențională, respectiv petitul b din precizarea acestei cereri (constituirea unei garantai imobiliare asupra imobilului până la achitarea sumei cu titlul de despăgubiri in baza art. 38 - 40 din Legea nr. 442/2001), nu sunt fondate deoarece ÎCCJ, prin decizia de casare a stabilit că nu sunt aplicabile spetei nici dispozițiile Legii nr.422/2001.

Așadar, față de datele de carte funciară ce rezultă din actele si lucrările dosarului și din mențiunile extrasului CF, restul petitelor din cererea reconvențională vor fi respinse ca nefondate.

În ceea ce privește intervenția accesorie formulată de intervenientul UAT Județul Brașov, instanța constată că acesta urmează soarta cererii principale, respectiv a reconvenționalei promovate de Consiliul Județean în ceea ce privește petitul admis. Prin urmare, în temeiul art. 54 din C. pr. civ, instanța va admite în parte cererea de intervenție accesorie in interesul Consiliului Județean Brașov.

Contrar susținerilor pârâților, instanța a apreciat că cererea de intervenție accesorie trebuia analizată în această fază procesuală, deoarece critica pe care recurenții pârâți au formulat-o cu privire la prima decizie a instanței de apel raportat la admiterea cererii de intervenție accesorie a fost găsită ca lipsită de interes de către Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare tocmai datorită dezlegărilor date cu privire la modul de soluționare a pretențiilor din cererea principală.

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată tot de intervenienta UAT Județul Brașov, încuviințată inițial în principiu de către tribunal prin încheierea din 15.11.2011, încheiere neatacată ce nu a făcut obiectul anularii dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție doar cu privire la sentința tribunalului, curtea, judecând în fond cererea de intervenție principală, a constatat că este nefondată, date fiind dezlegările cu putere de lucru judecat ale pretențiilor acesteia în litigiile anterioare privind calitatea de persoana deținătoare a imobilului in temeiul Legii nr.10/2001 și restituirea imobilului prin dispoziția nr. 12/2009 a cărei valabilitate a fost confirmata prin hotărâre judecătoreasca în urma litigiilor derulate în dosarele civile nr. x/62/2012 și  nr. x/62/2011.

În consecință, instanța a admis în parte cererea reconvențională formulată și precizată doar în ceea ce privește petitul subsidiar așa cum a primit dezlegarea de la instanța de casare, pretențiile reclamantului fiind apreciate ca admisibile, întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

7.Recursul declarat în cauză

Împotriva încheierii din 13.12.2018, a încheierii din 31.10.2019, precum și împotriva  deciziei nr.1597 Ap din 19.11.2019 pronunțate de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, au declarat recurs pârâții.

Printr-o primă cerere de recurs, recurenții-pârâți A. și B. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă și au solicitat admiterea recursului, în principal admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului sau excepția lipsei capacității de folosința a acestuia și, pe cale de consecință, să fie respins  capătul subsidiar de cerere ce viza plata contravalorii lucrărilor de consolidare și reparații capitale, în subsidiar, au solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii capătului subsidiar de cerere privind plata contravalorii lucrărilor de consolidare și reparații capitale, ca nefondat, precum și a cererii de intervenție accesorie formulata de UAT - JudețuI Brașov.

a) Cu referire la încheierea din 13.12.2018, recurenții-pârâți au arătat că instanța de apel a respins în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Consiliul Județean Brașov.

Astfel, în cauză reclamant este Consiliul Județean Brașov în timp ce titularul dreptului de a solicita eventuale despăgubiri este Muzeul Județean de Etnografie Brașov, întrucât acesta este cel care a contractat, efectuat și plătit toate lucrările la imobilul în litigiu.

Contrar celor reținute în decizia recurată, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat excepția inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile Legea nr. 10/2001 și nu în raport de faptul că toate lucrările la imobil au fost contractate și plătite de către Muzeu și nu de către Consiliului Județean Brașov.

În consecință,  au solicitat modificarea încheierii de ședință din 13.12.2018 în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului Consiliul Județean Brașov și, pe cale de consecință, să fie respins petitul de acțiune subsidiar privind pretențiile ca fiind promovat de către o persoană fără calitate procesuală activă.

b) În ceea ce privește încheierea din 31.10.2019, recurenții-pârâți au arătat că instanta de apel a respins în mod nelegal excepția lipsei capacității de folosința a Consiliului Județean Brașov în raport de dispozițiile art. 20 și următoarele, art. 24 și art. 87 ale Legii nr. 215/2001.

Reclamantul Consiliul Județean Brașov nu are personalitate juridică și nu poate avea calitatea de subiect de drept, titular de drepturi și obligații, ci numai Județul Brașov, care poate sta în nume propriu în procesul civil în calitate de parte, fiind reprezentat de Președintele Consiliului Județean.

În consecință, au solicitat modificarea încheierii de ședință din 31.10.2019, pronunțată de instanța de apel, în sensul admiterii excepției lipsei capacității de folosință a reclamantului Consiliul Județean Brașov și respingerii capătului de cerere privind privind pretențiile ca fiind promovat de o persoană fără capacitate de folosință.

Au criticat recurenții-pârâți și decizia atacată, în esență sub următoarele aspecte:

a) Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește petitul subsidiar care vizează obligarea persoanelor îndreptățite A. și B. la restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare și reparații capitale către Consiliul Județean Brașov și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului National în valoare de 12.775.914,85 lei, cuantum precizat în data de 13.03.2014 la sumă de 7.778.520 lei.

Au susținut că imobilul în litigiu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, lege care conțien dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun, care trebuia aplicată cu prioritate în soluționarea cauzei.

Portrivit art. 9 din actul normativ evocat, imobilul în litigiu trebuia restituit în starea în care se afla la data de 11.12.2001 și liber de orice sarcini excluzându-se posibilitatea de a se pretinde de la persoanele îndreptățite, cărora li s-a restituit în proprietate imobilul, contravaloarea unor eventuale lucrări efectuate la acesta.

În ipoteza în care imobilul nu a fost restituit în natura în starea în care se afla la data depunerii cererii de restituire, legiuitorul a reglementat această situație prin art. 41 din același act normativ anterior menționat.

De altfel, în conținutul Dispoziției nr. 12/2009 de către reclamantul Consiliul Judetean Brașov se prevede în mod expres la art. 6 că „distrugerile și degradările cauzate imobilului care fac obiectul prezentei dispoziții după intrarea în vigoare a acesteia și până în momentul predării efective către notificatori cad în sarcina deținătorului imobilului: Muzeul de Etnografie Brașov, conform art. 41 alin.(l) din lege.”

Or, reclamantul Consiliul Județean Brașov, emitentul dispoziției nr. 12/2009 de restituire în natură a imobilului, a solicitat în mod nelegat contravaloarea investițiilor, deși potrivit propriei decizii invocate distrugerile și degradările trebuie suportate de către Muzeul de Etnografie Brașov.

Prin dispozițiile art. 9 și art. 41 din Legea nr. 10/2001 s-a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în materia recuperării investițiilor efectiuate la imobilele ce intră sub incidența acestei legi, atât în ceea ce privește investițiile efectuate înainte de intrarea sa în vigoare, cât și în ceea ce privește investițiile efectuate ulterior intrării în vigoare, respectiv până la momentul predării efective a imobilelor.

b) Decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală în raport de dispozițiile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Cu referire la art. 36 pct. 1 lit.b) din Legea nr. 422/2001, recurenții au susținut că proprietarii și titularii dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale au obligația de a asigura efectuarea lucrărilor de conservare, consolidare, restaurare, reparații curente și de întreținere.

În speță, până în anul 2019, imobilul a fost în administrarea Muzeului Județean de Etnografie căruia îi revenea obligația de efectuare a acestor lucrări.

Ca atare, contravaloarea lucrărilor efectuate la imobilul în litigiu până în anul 2011 care se regăsesc în sporul de valoare al imobilului monument istoric, nu poate fi pretinsă de la intimații-pârâți.

c) Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov încalcă principiul disponibilității care guvernează procesul civil, întrucât a acordat reclamantului mai mult decât a cerut sau ceea ce nu a cerut potrivit art. 304 pct. 6 din Codul de procedară civilă de la 1865.

În acest sens, au arătat recurenții că prin acțiunea reconvențională reclamantul Consiliul Județean Brașov a solicitat în principal stabilirea nivelului valoric al investițiilor efectuate asupra acestui monument de arhitectură, care au modificat substanța acestuia, iar în subsidiar, daca imobilul va fi restituit în natură, obligarea persoanelor îndreptățite, A. și B. la restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare și reparații capitale efectuate la imobil pe care le-a precizat la data de 13.03.2014 la suma de 7.778.520 Iei.

În aceste condiții Curtea de Apel Brașov, nu putea dispune obligarea pârâților la plata sporului de valoare adus imobilului în perioada 2001-2011, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității care guvernează procesul civil, fiind ținută de ceea ce a solicitat reclamantul Consiliul Județean prin acțiunea reconventională.

Reclamantul nu a depus nicio precizare de acțiune în sensul că pretinde de la pârâți contravaloarea tuturor lucrărilor utile efectuate la imobil sau sporul de valoare adus acestuia.

De asemenea, reclamantul nu a invocat ca temei de drept al capătului de cerere subsidiar îmbogățirea fără justă cauză - acest temei fiind invocat prin concluziile scrise depuse în fața Tribunalului Brașov de către Muzeul Județean, care are calitatea de pârât, neputând să se substituie reclamantului în întregirea acțiunii.

Cu referire la obiectivele stabilite de către curtea de apel, au arătat că s-a ținut cont  de solicitarea menționată în capătul subsidiar, respectiv contravaloarea lucrărilor de consolidare și reparații capitale efectuate la imobil, ci s-a dispus determinarea tuturor lucrărilor utile efectuate la imobil în două variante, respectiv în varianta în care imobilul era casă de locuit și în varianta de muzeu.

În context, expertul nu a răspuns acestui obiectiv, întrucât nu a determinat lucrările efectuate la imobil în varianta casă de locuit, iar în varianta muzeu, valoarea lucrărilor a fost determinată prin însumarea tuturor documentelor contabile de plată și nu prin măsurători pe teren.

În mod greșit s-a reținut prin raportul de expertiză că valoarea lucrărilor utile la imobilul muzeu este egală cu sporul de valoare câtă vreme în cuprinsul acțiunii sau în precizările ulterioare reclamantul Consiliul Județean nu a solicitat sporul de valoare adus imobilului, iar in aceste condiții nici chiar Înalta Curte de Casație și Justiție nu se putea substitui reclamantului și nu  putea dispune, chiar și printr-o hotărâre de casare, peste ceea ce a solicitat reclamantul prin acțiune.

d) Prin decizia pronunțată de către instanța de apel s-a încălcat principiul

„non reformatio in peius”

potrivit căruia instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea în propria cale de atac, încălcându-se astfel dispozițiile art. 296 din Codul de procedură civilă.

Astfel, în cauza dedusă judecății Inalta Curte de casație și Justiție a constatat nulitatea recursurilor promovate de către recurentul-reclamant Consiliul Județean Brașov și de UAT Jud Brașov și a admis recursurile promovate de către pârâții A. și B. împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov prin care au fost obligați la plata sumei de 256.852 euro.

Prin admiterea în parte a acțiunii reclamantului și obligarea pârâților la plata sporului de valoare în cuantumul de 672.600 euro s-a creat pârâților o situație de mai grea în calea de atac ce le-a fost admisă doar acestora.

Prin a doua cerere de recurs

recurenții-pârâți, au susținut, în esență,  că acțiunea a fost formulată de o persoană fără capacitate de folosință, respectiv Consiliul Județean Brașov, chestiune care nu a fost soluționată prin decizia de casare, cum, în mod nelegal, a statuat Curtea de Apel Brașov.

Pe de altă parte, fiind instanța care a soluționat pricina în fond, trebuia să analizeze această excepție invocată în fața ei.

Chiar dacă în dispozitivul deciziei de casare a menționat soluția de admitere a apelului Con