ÎCCJ, decizie (scj.ro #230260)

Acțiune în repararea pagubei pentru privare nelegală de libertate

. Decesul persoanei îndreptățite. Înțelesul sintagmei „

persoane aflate în întreținere”

, din cuprinsul art. 541 alin. (1) din Codul de procedură penală

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

Index alfabetic: proces penal

hotărâre de achitare

despăgubiri morale

obligație de întreținere

calitate procesuală activă

C.proc.pen., art. 541

C.civ., art. 516, art. 524

Potrivit prevederilor

art.

541

alin. (1) C.proc.pen.,

dreptul la acțiunea în repararea pagubei în caz de eroare judiciară sau în cazul privării nelegale sau injuste de libertate, în ipoteza decesului persoanei îndreptățite, revine numai persoanelor care se aflau în întreținerea victimei, indiferent de poziția lor față de succesiune. Textul de lege nu condiționează calitatea procesuală de vreun grad de rudenie sau afinitate, fiind necesar a se dovedi pentru justificarea acestei calități doar faptul că cel decedat asigura întreținerea titularului acțiunii, dovadă care se poate face cu orice mijloc de probă.

Prin urmare, legitimarea procesuală activă derivă din simplul fapt al întreținerii reclamantului (legale ori convenționale, legea nefăcând nicio distincție sub acest aspect) de către cel îndreptățit, respectiv, victima erorii judiciare, la momentul decesului său.

Natura juridică legală a obligației de întreținere presupune existența unei reglementări a condițiilor în care o persoană poate pretinde că este creditorul în cadrul unui asemenea raport juridic, iar

art. 524 C.civ. reglementează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană, dintre cele între care există obligația, pentru a avea calitatea de creditor al întreținerii. Potrivit acestui text legal, „are drept la întreținere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreține din munca sau din bunurile sale”, starea de nevoie ori imposibilitatea de a se întreține din munca sau din bunurile sale fiind, deci, necesar a fi întrunite și în cazul în care se invocă obligația de întreținere între soți sau între rudele în linie dreaptă, în temeiul art. 516 C.civ.

Prin urmare,

având în vedere că reclamantele, care au invocat existența unei obligații legale de întreținere ca temei care ar justifica îndreptățirea de a formula o acțiune conform art.

541 alin. (1) C.proc.pen.,

sunt soția și, respectiv, fiica persoanei îndreptățite decedate, acestea aveau obligația de a dovedi că îndeplineau condiția

prevăzută de lege, respectiv de persoane aflate în întreținerea persoanei îndreptățite la data decesului acestuia.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 71 din 16 ianuarie 2025

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 10.03.2021, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 euro - echivalentul în lei la data plății - reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului lor moral, suferit în timpul cercetărilor penale la care a fost supus numitul C., precum și pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului defunctului C., ca urmare a afecțiunilor survenite pe parcursul soluționării dosarului penal nr. x/P/2008 al DNA - ST Suceava și nr. x/86/2014 al Tribunalului Suceava, finalizat prin decizia definitivă de achitare în data de 15.10.2018, cu depășirea termenului rezonabil de soluționare a cauzei, consacrat prin art.6 din CEDO; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată de la data producerii vătămărilor și până la plata efectivă a despăgubirilor; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în raport de prevederile art.453 C.proc.civ.

Prin sentința civilă nr.1546 din data de 8.11.2022, pronunțată de Tribunalul Suceava, Secția I civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect pretenții – acțiune în daune, ca nefondată.

Prin decizia nr.330 din 20.03.2024, Curtea de Apel Suceava, Secția I civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor cu referire la capetele 2 și 3 din cererea precizată și modificată, invocată din oficiu; a admis apelul formulat de apelantele-reclamante B. și A. împotriva sentinței civile nr.1546 din 8.11.2022, pronunțată de Tribunalul Suceava, Secția I civilă; a schimbat, în parte, sentința civilă nr.1546 din 8.11.2022, pronunțată de Tribunalul Suceava, Secția I civilă, în sensul că: a respins capetele 2 și 3 din cererea precizată și modificată, ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă și a menținut soluția de respingere dată capătului inițial al cererii, astfel cum a fost precizat.

Împotriva încheierii din 6.03.2024 și a deciziei nr.330 din 20.03.2024, pronunțate de către Curtea de Apel Suceava, Secția I civilă, au formulat recurs reclamantele B. și A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.5, 6, 7 și 8 C.proc.civ.

Au arătat astfel că instanța de apel prezintă motive contradictorii în susținerea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a recurentelor reclamante, în raport cu capetele doi și trei de cerere. În acest sens, învederează că, prin încheierea din 6.03.2024, instanța de apel a respins, ca neutilă cauzei, proba cu martori, solicitată de apelante pentru a dovedi starea de nevoie în care se aflau și, implicit, întreținerea prestată de numitul C., însă în cuprinsul deciziei recurate se menționează că nu a fost dovedită starea de nevoie a reclamantelor la data decesului autorului lor pentru a se putea conchide că se aflau în întreținerea acestuia.

Subliniază că instanța de apel a arătat că înscrisurile depuse de apelante pentru termenul din 6.03.2024 nu ar avea aptitudinea de a demonstra,

per se

, starea de nevoie, însă a respins, ca nefiind utilă, proba cu martori solicitată a fi administrată pentru a dovedi starea de nevoie a reclamantelor și faptul că erau întreținute de C.

Invocă insuficienta cercetare a cauzei, inclusiv sub aspectul stării de fapt necesare pentru a justifica ultima teză a art. 541 C.proc.pen., ceea ce obligă la suplimentarea probatoriului, împrejurare care impune soluția de casare a deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.7 C.proc.civ., recurentele susțin încălcarea autorității de lucru judecat a încheierii din 25.01.2022, pronunțată de Tribunalul Suceava, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, soluția nefiind criticată în apel de niciuna dintre părți.

Învederează că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 430 și ale art. 431 C.proc.civ. întrucât a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor cu motivarea că această excepție a fost susținută de pârâtă în raport cu cererea inițială, nu și cu privire la cererea completatoare. Apreciază că, în situația în care ar fi reală teza susținută de instanța de apel, instanța de fond ar fi constatat că excepția lipsei calității procesuale active ar fi rămas fără obiect ca urmare a modificării/completării cererii introductive sau ar fi constatat că pârâta nu mai insistă în excepția invocată având în vedere modificarea/completarea acțiunii, ceea ce nu s-a întâmplat.

Prin critica încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.5 C.proc.civ., recurentele susțin încălcarea dispozițiilor art. 481 C.proc.civ., apreciind că invocarea, din oficiu, și admiterea excepției lipsei calității procesuale active a condus la agravarea situației reclamantelor în propria cale de atac, în condițiile în care prima instanță a reținut calitatea procesuală activă a reclamantelor, însă a respins cererea pe fondul acesteia.

Susțin că principiul neagravării, în propria cale de atac, a situației rezultate din hotărârea atacată reprezintă o componentă a dreptului la apărare și se aplică și atunci când se invocă o excepția absolută pentru prima dată în calea de atac a apelului.

Totodată, apreciază că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 477, ale art. 479 și ale art. 9 C.proc.civ.

Recurentele invocă și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 541 C.proc.pen., precum și ale art. 499, art. 513, art. 514, art. 516, art. 524, art. 527 și ale art. 528 C.civ.

Instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 541 C.proc.pen., a analizat sintagma „persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului” prin prisma condițiilor prevăzute de art. 499-528 C.civ., această motivare fiind lipsită de temei juridic.

Arată că dispozițiile art. 499-528 C.civ. sunt străine de natura cauzei având în vedere că prevederile acestui act normativ reglementează drepturile și îndatoririle părintești.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 516 C.civ., reținând că reclamantele sunt soția, respectiv fiica defunctului C. și a nesocotit prevederile art. 528 C.civ., potrivit cărora starea de nevoie poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, de vreme ce a respins proba testimonială pentru a se face dovada stării de nevoie a reclamantelor.

Cu referire la înscrisurile din dosar, arată că defunctul C. a fost cel care a asigurat întreținerea întregii familii, atât înainte de arestare, cât și ulterior, până la data decesului.

Consideră că noțiunea de întreținere nu poate fi confundată cu starea de nevoie pentru a verifica nevoia de întreținere în raport cu eventuala capacitate de muncă.

Totodată, apreciază că textului de lege nu i se poate da o interpretare restrictivă, în sensul în care numai persoanele care se aflau în întreținerea celui îndreptățit ar putea continua acțiunea, împrejurare care este derogatorie de la regula de drept comun potrivit căreia, pe calea succesiunii, calitatea procesuală activă poate fi transmisă moștenitorilor.

Consideră că o asemenea interpretare ar fi greșită deoarece norma legală nu a restrâns sfera persoanelor care pot continua acțiunea în despăgubiri fiindcă altfel textul ar avea un caracter de excepție și ar trebui să prevadă, în mod limitativ, persoanele ce pot prelua calitatea de reclamant. Susțin că, dimpotrivă, legiuitorul a folosit sintagma de „persoane aflate în întreținere” pentru a lărgi sfera persoanelor care pot continua sau lărgi acțiunea pentru repararea pagubei după moartea celui îndreptățit, incluzând moștenitorii, dar și pe cei care, la data promovării acțiunii, se aflau în întreținerea titularului dreptului, urmând a se stabili dacă întreținerea era una de drept sau de fapt cu caracter de continuitate.

Susțin că probatoriul administrat de instanța de apel este incomplet, iar soluția de respingere a obiecțiunilor la raportul de expertiză medico-legală este de natură să materializeze încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material.

Afirmă că, deși au invocat dispozițiile art. 5  alin. (3) din O.G. nr. 1/2000, care conferă atribuții de avizare a raportului de expertiză întocmit de S.J.M.L. Suceava de către Comisia de avizare și control al actelor medico-legale din cadrul I.M.L. Iași, instanța de apel a respins această cerere fără o motivare, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ.

Arată că, față de lipsa unui răspuns din partea S.J.M.L. Suceava cu privire la obiectivele nr.2, 3, 4, 5 și 6 ale expertizei, precum și în raport cu dispozițiile art. 15 lit.b) din O.G. nr. 1/2000, se impunea efectuarea unei noi expertize de către I.M.L. Iași.

Recurentele apreciază că soluția instanței de apel de efectuare a unei noi expertize este formală și lipsită de o motivare reală, iar respingerea cererii echivalează cu necercetarea cauzei, astfel încât se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.6 și 8 C.proc.civ..

În ipoteza în care cauza nu va fi trimisă spre rejudecare instanței de apel, solicită casarea deciziei recurate, respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor, admiterea apelului formulat împotriva sentinței primei instanțe, cu consecința admiterii acțiunii.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamante în timpul cercetărilor penale la care a fost supus defunctul C., precum și pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului aceluiași defunct, survenit din cauza afecțiunilor dobândite pe parcursul soluționării procesului penal, cu depășirea termenului rezonabil de soluționare a cauzei, consacrat prin art.6 din CEDO, învederează că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate și a interpretat și aplicat greșit normele de drept material, soluția fiind nelegală din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.6 și 8 C.proc.civ..

Susțin că soluția primei instanțe este netemeinică și nelegală și, contrar celor reținute de tribunal, durata procesului penal nu este una justificată, fiind încălcate dispozițiile art. 6 din CEDO sub aspectul termenului rezonabil în care trebuie soluționat procesul. Consideră că întârzierile nejustificate sunt imputabile exclusiv autorităților judiciare având în vedere complexitatea redusă a cauzei prin numărul redus de acuzații și martori audiați, precum și comportamentul cooperant al părților în proces. Apreciază că prima instanță a reținut greșit că cercetările penale au fost demarate în anul 2014, întrucât întocmirea rechizitoriului nu echivalează cu demararea cercetărilor penale, care s-a realizat în anul 2008, iar procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății.

Cu referire la înscrisurile din dosar, susțin că durata procedurilor penale la care a fost supus inculpatul C. a fost de 10 ani, timp în care acesta a fost retrogradat din funcția deținută, de șef sector Poliția de Frontieră X, i-a fost retras avizul de poliție judiciară deținut la momentul arestării preventive și a fost suspendat din funcție, ca urmare a arestării preventive, începând cu data de 19 iulie 2014.

Învederează că raționamentul primei instanțe, care analizează caracterul nelegal al privării de libertate exclusiv din perspectiva inexistenței revocării de către instanță a măsurilor privative de libertate, este de natură a încălca art. 539 C.proc.pen., declarat parțial neconstituțional prin Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale. În raport cu efectele deciziei Curții Constituționale anterior menționate, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin achitare, soluția este suficientă, prin ea însăși, pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate. Arată că în același sens s-a pronunțat și instanța supremă prin Decizia nr. 11/2020 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 - Completul de recurs în interesul legii.

Învederează că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art.539 C.proc.pen. și a făcut abstracție de prevederile art. 5 din CEDO, ale art. 9 C.proc.pen., de Decizia Curții Constituționale nr.136/2021, precum și de Decizia nr. 11/2020 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv de Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 - Completul de recurs în interesul legii, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Susțin că instanța de contencios constituțional, contrar motivării primei instanțe, a extins modul în care funcționează mecanismul prevăzut de legiuitor la art. 52 alin. (3) din Constituție, reglementând răspunderea obiectivă a statului și în situația unei privări de libertate nejustificate, nu doar nelegale, cum consacra anterior art. 539 C.proc.pen., și nu doar în situația unei erori judiciare, cum stabilește art. 538 C.proc.pen..

Arată că, în speță, fapta ilicită a pârâtului constă în disfuncționalitatea activității jurisdicționale – privarea injustă și nedreaptă de libertate, precum și durata excesivă a procesului penal în care a fost implicat C., care l-a ținut într-o stare de nesiguranță cu privire la situația sa, ceea ce a condus la deteriorarea stării sale de sănătate și la deces.

Apreciază că o durată de peste 10 ani a procedurii penale, la finalul căreia defunctul a fost achitat, nu poate fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte pretinsul echilibru între exigențele celerității procedurilor desfășurate în fața organelor judiciare și principiul general al unei bune înfăptuiri a justiției. Susțin că, inclusiv din această perspectivă, sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea despăgubirilor cuvenite defunctului C. întrucât statul, în calitate de garant al sistemul judiciar, nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive pentru adoptarea măsurilor necesare pentru ca procesul să se desfășoare în condiții adecvate de natură a garanta respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a acestuia.

Recurentele susțin că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 58 și art. 61 C.civ., ale art. 21 alin. (3), art. 22, art. 23 alin. (1), art. 34 din Constituție, ale art. 10 din Legea nr. 304/2004, precum și ale art. 6 paragraf 1 și art. 13 din CEDO.

Învederează că, în cauză, este probată existența prejudiciului cauzat lui C., respectiv privarea nedreaptă de libertate, precum și durata excesivă a  cercetărilor penale care l-au privit pe acesta și care i-au declanșat afecțiuni ce au condus la deteriorarea progresivă a stării sale de sănătate, conducând la deces. Astfel, prejudiciul este tradus prin nedreptatea suferită de defunct prin limitarea severă a libertății sale, prin încălcarea dreptului la imagine, la demnitate, la reputația profesională de care se bucura, precum și prin prisma încălcării dreptului la viața de familie și viață socială.

Recurentele afirmă că există legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită și rezultatul produs întrucât, dacă cercetările penale nu ar fi durat o perioadă atât de îndelungată, afecțiunile defunctului nu ar fi debutat sau ar fi debutat mult mai târziu, cu un impact mult mai redus asupra sănătății acestuia.

Cu referire la probele administrate, afirmă că perioada în care a fost arestat i-a creat un stres major defunctului, iar condițiile în care a fost deținut au contribuit la agravarea stării sale de sănătate, suma solicitată, cu titlu de daune morale, fiind în măsură să ofere o justă și necesară reparație socială a suferințelor trăite de C.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 lei, reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantelor în timpul cercetărilor la care a fost supus numitul C., precum și pentru repararea prejudiciului moral suferit în urma decesului acestuia, recurentele arată că motivarea instanței de apel vizând neîncălcarea termenului rezonabil de soluționare a cauzei, prin raportare la împrejurarea că activitatea de urmărire penală nu ar fi supusă unor termene limită, încalcă dispozițiile art. 6 și ale art. 8 din CEDO întrucât activitatea de urmărire penală este supusă limitelor temporale impuse de asigurarea garanției termenului rezonabil al procesului penal, care cuprinde atât etapa urmăririi penale, cât și pe cea a judecății.

Afirmă că nu prezintă relevanță în analiza dispozițiilor art. 6 și ale art. 8 din CEDO, sub aspectul duratei procesului penal, împrejurarea reținută de instanța de apel potrivit căreia s-a dispus disjungerea cauzei în vederea continuării urmăririi penale, de vreme ce s-a solicitat constatarea depășirii termenului rezonabil în dosarul penal finalizat prin achitarea numitului C., nu și cu privire la alte dosare.

Totodată, susțin că instanța de apel nu indică temeiul juridic potrivit cu care activitatea de urmărire penală nu ar fi supusă unor termene limită, condiții în care soluția instanței este lipsită de o veritabilă motivare, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ..

Recurentele reiau susținerile anterioare vizând existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate și apreciază că suferințele cauzate de încarcerarea și decesul lui C. le îndreptățesc la acordarea sumei de 60.000 lei, cu titlu de daune morale.

Prin întâmpinare, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susține că instanța de apel nu a invocat motive contradictorii și a respins, în mod corect, proba cu martori, ca nefiind utilă soluționării cauzei, prin raportare la teza probatorie indicată, cu referire la art. 541 C.proc.pen. Mai susține că instanța de apel a analizat, în mod corect, îndeplinirea condiției ca recurentele să fie persoane aflate în întreținere, prin raportare la dispozițiile art. 499, art. 513, art. 516, art. 524, art. 527 și ale art. 528 C.civ.

Referitor la motivul de recurs vizând modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor cu privire la capetele 2 și 3 de cerere, apreciază că instanța de apel a dat o dezlegare corectă acestei excepții, nefiind încălcată autoritatea de lucru judecat.

Învederează că nu sunt întemeiate criticile aduse soluției de respingere a capătului de cerere privind obligația pârâtului la plata de daune pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantelor în timpul cercetărilor la care a fost supus numitul C., precum și pentru repararea prejudiciului moral suferit în urma decesului acestuia, în cauză nefiind încălcat termenul rezonabil de soluționare a cauzei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Prin recursul declarat în cauză s-au formulat critici de nelegalitate vizând, pe de o parte, admiterea excepției lipsei calității procesuale active în faza apelului, cu consecința respingerii parțiale a pretențiilor deduse judecății, respectiv a capetelor din cererea precizată și modificată întemeiate de reclamante pe prevederile art. 539 și urm. C.proc.pen., iar pe de altă parte, menținerea de către instanța de apel a soluției tribunalului privitoare la capătul de cerere referitor la atragerea răspunderii statului român pentru durata nerezonabilă a procesului penal în care a fost implicat numitul C.

Privitor la primul aspect, recurentele reclamante susțin, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.7 C.proc.civ., încălcarea dispozițiilor art. 430 și ale art. 431 C.proc.civ. din perspectiva nerespectării autorității de lucru judecat a încheierii din 25.01.2022, pronunțată de Tribunalul Suceava, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, în condițiile în care soluția nu a fost criticată în apel de niciuna dintre părți, apreciindu-se, totodată, că instanța de apel, admițând excepția în discuție, a încălcat și dispozițiile art. 477, ale art. 479 și ale art.9 C.proc.civ.

Recurentele, prin criticile concrete astfel formulate, pun în discuție încălcarea unor norme de procedură în materia efectului autorității de lucru judecat, precum și a nerespectării principiului disponibilității procesuale în faza apelului, aspecte de nelegalitate care vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Aceste critici sunt nefondate, conform considerentelor expuse în continuare.

În ceea ce privește legitimarea procesuală a reclamantelor în cauză Înalta Curte reține în prealabil că această condiție pe care o persoană trebuie să o îndeplinească pentru promovarea în justiție a unei anumite acțiuni civile se verifică în funcție de obiectul și temeiul juridic al pretenției deduse în concret judecății.

Astfel, calitatea procesuală este definită în cuprinsul art. 36 teza întâi C.proc.civ., legiuitorul raportându-se la identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios.

Așa fiind, deoarece acțiunea în justiție are ca obiect protecția dreptului subiectiv afirmat, calitatea procesuală activă cerută pentru exercitarea acesteia aparține subiectului activ al dreptului subiectiv civil pretins sau afirmat, ceea ce înseamnă că lipsa identității dintre titularul acțiunii și persoana care afirmă dreptul subiectiv determină respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că prin cererea introductivă dedusă judecății reclamantele au solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 500.000 euro – echivalentul în lei la data plății – cu titlu de daune morale, și dobânzile legale aferente, invocând un prejudiciu propriu suferit de acestea pe durata cercetărilor penale care l-au vizat pe autorul C., precum și ca urmare a decesului acestuia survenit din cauza afecțiunilor intervenite pe parcursul soluționării dosarului penal nr. x/P/2008 al D.N.A.- S.T. Suceava, respectiv, a dosarului nr.x/86/2014 al Tribunalului Suceava, finalizat la data de 15.10.2018, printr-o decizie definitivă de achitare, fiind invocată depășirea termenului rezonabil de soluționare consacrat prin art. 6 din C.E.D.O.

Ulterior, pentru termenul de judecată din 15 iunie 2021, reclamantele au depus o cerere prin care și-au completat pretențiile inițiale, solicitând să se constate că numitul C. a fost privat nelegal de libertate în cursul procesului penal ce a format obiectul dosarelor penale sus-menționate și că este îndreptățit la repararea prejudiciului moral suferit în timpul privării nelegale de libertate și în timpul cercetărilor penale la care a fost supus, finalizate printr-o decizie definitivă de achitare, cu depășirea termenului rezonabil de soluționare consacrat prin art. 6 din C.E.D.O., invocând sub acest aspect prevederile art. 539 și urm. C.proc.pen., iar, față de decesul autorului, reclamantele sunt îndreptățite la inițierea acțiunii pentru repararea prejudiciului cauzat acestuia, solicitând astfel să fie obligat pârâtul la plata către ele a sumei de 500000 euro – echivalentul în lei la data plății – cu titlu de daune morale cuvenite numitului C.

Temeiul de drept invocat expres în susținerea acestor pretenții l-au constituit prevederile art. 539 C.proc.pen., ale art. 58 și 61 C.civ., art. 21 alin. (3), art. 22 și art. 34 din Constituția României, art. 10 din Legea nr. 304/2004, art. 6 paragraful 1 și art. 13 din C.E.D.O.

Pentru termenul de judecată din 25.01.2022 reclamantele au arătat că înțeleg să micșoreze cuantumul obiectului ,,cererii principale” la suma de 60.000 lei.

Prin încheierea din 25.01.2022, pronunțată de Tribunalul Suceava, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale a reclamantelor, invocată de către pârât prin întâmpinarea formulată față de pretențiile deduse judecății prin cererea introductivă, reținându-se un interes al reclamantelor de a solicita despăgubiri întrucât au invocat un prejudiciu moral care li s-a produs în urma pierderii suferite – fiind evident în acest context raportarea instanței la prejudiciul moral personal afirmat prin cererea introductivă, corespunzător apărărilor susținute de pârât prin întâmpinare, fără legătură cu cerințele impuse de prevederile art. 541 C.proc.pen, pentru promovarea unei acțiuni civile întemeiată pe această normă specială.

Prin raportare la această succesiune a actelor dosarului, respectiv a măsurilor dispuse de prima instanță față de susținerile și apărările părților vizând cadrul procesual obiectiv în limitele căruia judecătorul este ținut să se pronunțe conform art. 9 C.proc.civ., Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că statuarea tribunalului asupra excepției lipsei calității procesuale active în sensul respingerii acestei excepții nu constituia un impediment procedural pentru analiza prioritară a acestei chestiuni în faza apelului prin prisma pretențiilor deduse judecății si a temeiului juridic al acestora, astfel cum au fost modificate prin cererile adiționale ale reclamantelor.

S-a avut astfel în vedere că o atare excepție procesuală de fond are un caracter absolut, iar în lipsa unei dezlegări asupra acesteia prin raportare la noul cadru procesual, printr-o încheiere interlocutorie intrată în puterea lucrului judecat ca urmare a neatacării distincte de către părțile interesate, instanța de prim control judiciar are posibilitatea invocării sale, ca motiv de apel de ordine publică vizând nelegalitatea sentinței apelate sub acest aspect.

În acest sens, trebuie subliniat că art. 247 alin. (1) C.proc.civ. prevede că excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică este permisă expres instanței de apel prin dispozițiile art. 479 alin. (1) teza finală C.proc.civ.

Față de cele anterior reținute, Înalta Curte constată că nu pot fi validate nici alegațiile recurentelor referitoare la încălcarea prevederilor art. 430 C.proc.civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat, respectiv a celor ale art. 431 din același act normativ, privind efectele lucrului judecat.

Este real că potrivit normelor de procedură evocate de recurente, o hotărâre judecătorească ce statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are de la pronunțare autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, iar acest efect al hotărârii se consolidează în urma neexercitării căilor de atac de reformare ori, după caz, a respingerii apelului și recursului.

În cauza de față nu se poate reține însă ignorarea în apel a acestui efect în privința încheierii din 25 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul Suceava, încheiere prin care prima instanță nu a statuat asupra legitimării procesuale a reclamantelor prin prisma pretenției acestora de a fi dezdăunate în calitate de moștenitoare legale ale victimei erorii judiciare din procesul penal, recurentele neputându-se deci prevala de autoritatea de lucru judecat a unei chestiuni deja dezlegate în interiorul aceluiași proces.

Totodată, se constată că schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală nu poate avea nici semnificația agravării situației reclamantelor în propria cale de atac, prohibită de dispozițiile art. 481 C.proc.civ., astfel cum greșit se afirmă prin prezentul recurs, susținându-se expres incidența sub acest aspect a aceluiași motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.5 C.proc.civ.

Textul de lege invocat de recurente, conform căruia ,,apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată (…)”, consacră principiul

non reformatio in pejus,

care presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată.

Acest principiu al dreptului procesual a fost interpretat în mod constant în doctrina și jurisprudență ca fiind o garanție pentru dreptul la un proces echitabil, oferind părților o cale de atac eficientă din perspectiva protejării acestora de riscul de a fi dezavantajate pentru simplul fapt că își exercită dreptul de apel.

Examinând respectarea acestui principiu în cauza dedusă judecății, în limita criticii de recurs formulate, Înalta Curte constată că singura împrejurare relevantă este aceea că cererea dedusă judecății având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru luarea unei măsuri privative fără drept, conform art. 539 C.proc.pen., nu a fost soluționată într-o manieră favorabilă reclamanților de către prima instanță, acțiunea fiind respinsă ca neîntemeiată sub acest aspect. Or, schimbarea hotărârii prin respingerea aceleiași acțiuni pentru neîndeplinirea uneia dintre condițiile de exercitare ale acesteia, respectiv, pentru lipsa legitimării procesuale active nu poate constitui o înrăutățire în propria cale de atac a situației reclamantelor, critica de nelegalitate adusă deciziei de apel neputând fi primită.

Prevalându-se de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ., recurentele au mai susținut că instanța de apel prezintă motive contradictorii în fundamentarea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale active, menționându-se că nu a fost dovedită starea de nevoie a reclamantelor la data decesului autorului lor pentru a se putea conchide că se aflau în întreținerea acestuia, înscrisurile depuse nefiind apte să probeze această împrejurare, cu toate că, prin încheierea din 6 martie 2024, instanța a respins, ca neutilă cauzei, proba cu martori, solicitată de acestea pentru a dovedi tocmai starea de nevoie în care se aflau și, implicit, întreținerea prestată de C..

În opinia recurentelor, insuficienta cercetare a cauzei, inclusiv sub aspectul stării de fapt necesare pentru a justifica ultima teză a art. 541 C.proc.pen., obligă la suplimentarea probatoriului, impunând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte constată că, potrivit temeiului legal pe care au fost fondate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Privitor la criticile arătate, trebuie însă remarcat că incidența motivului de recurs invocat, bazat pe nemotivarea ori, după caz, pe motivarea necorespunzătoare a hotărârii recurate, se verifică în raport de argumentele arătate în cuprinsul hotărârii, nu în considerarea unor critici prin care se pretinde săvârșirea de greșeli de ordin procedural sau a unora privind situația de fapt a cauzei, ce ar fi rezultatul unei pretinse evaluări eronate și contradictorii a probelor, știut fiind că judecătorii apelului au o putere suverană, necenzurabilă, de apreciere a faptelor și dovezilor cauzei ce le este dedusă judecății.

În speță, deși recurentele-reclamante au subliniat unele contradicții sesizate în cuprinsul hotărârilor atacate cu recurs, acestea au fost, conform propriilor afirmații,  rezultatul aplicării ori interpretării unor norme de procedură contrar rațiunii pentru care au fost reglementate, în realitate, nefiind, așadar, adus în discuție un viciu al motivării deciziei, ci fiind invocată ipoteza motivării contradictorii ca rezultat al unei aplicări greșite a unor norme procesuale referitoare la încuviințarea și aprecierea probelor în faza apelului.

În aceste circumstanțe, reținând că prin aceste critici dezvoltate de recurente sunt semnalate nereguli de ordin procedural, Înalta Curte la va examina din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct.5 C.proc.civ., a cărui incidență nu se verifică însă în cauză.

Din această perspectivă, se constată că prin încheierea din 6.03.2024 instanța de apel a încuviințat proba cu înscrisuri și a respins solicitarea apelantelor reclamante de încuviințare a administrării probei cu declarația unui martor,  reținând că aceasta din urmă nu este utilă soluționării apelului, în raport cu teza probatorie indicată și cu norma incidentă raportului juridic dedus judecății, respectiv art. 541 C.proc.pen.

Art. 478 alin. (2) C.proc.civ. stabilește că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar, în speță, instanța de prim control judiciar a analizat solicitarea apelantelor formulată în baza acestui text legal, de completare a probatoriului administrat în fața primei instanțe, conform art. 479 alin. (2) C.proc.civ., utilitatea și relevanța probelor propuse fiind examinată în contextul ansamblului actelor de la dosar, a tezei probatorii avansate și ținând cont, totodată, de obiectul probațiunii impus de norma de drept material aplicabilă cauzei.

Prin urmare, Înalta Curte reține că cererea de suplimentare a probatoriului deja administrat cu declarația unui alt martor, formulată de reclamante în apel, a fost respinsă motivat de către instanța de apel, iar în acest context trebuie reamintit că aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului. Tot astfel, împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurente pune în discuție o eventuală greșită stabilire a situației de fapt, critică ce nu ar putea fi, însă, analizată în recurs, față de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate.

Invocând aparenta contradicție între aprecierea ca nefiind utilă a probei testimoniale respinse și statuarea din cuprinsul deciziei de apel vizând nedovedirea împrejurării că reclamantele se aflau în întreținerea defunctului, recurentele susțin că prin respingerea probei propuse de acestea instanța de apel a refuzat să cerceteze pe deplin cauza, punându-le în imposibilitate de a dovedi împrejurarea de fapt respectivă care era relevantă pentru stabilirea dreptului la despăgubiri conform prevederilor art. 541 C.proc.pen.

Această afirmație este nefondată, Înalta Curte reținând că instanța de apel a avut în vedere, prin prisma dispozițiilor Codului civil relevante în materia obligației de întreținere, că ceea ce trebuia dovedit în cauză era starea de nevoie a reclamantelor la data decesului numitului C., arătându-se ca atare că, chiar dacă reclamantele apelante nu ar fi obținut venituri din muncă sau din alte surse la acel moment, acestea erau ,,apte să realizeze venituri din muncă, nefiind dovedită o incapacitate în acest sens”.

Or, în raport de circumstanțele factuale care ar fi trebuit probate în cauză conform celor expuse de instanța de apel, de teza probatorie afirmată de reclamante în susținerea audierii martorului propus, precum și de maniera concretă în care a fost cenzurat probatoriul administrat în fazele anterioare devolutive ale procesului, care nu relevă încălcarea de către instanța de apel a unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, nu se poate reține nicio vătămare procesuală decurgând din refuzul administrării probei testimoniale respective, în sensul celor pretinse de recurente.

În referire la soluția dată prin decizia atacată aceleiași excepții procesuale de fond, recurentele au invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 541 C.proc.pen., susținând, în esență, că instanța de apel, cu încălcarea acestor norme legale, a analizat sintagma „persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului” prin prisma condițiilor prevăzute de art. 499-528 C.civ., această motivare fiind însă lipsită de temei juridic, deoarece, în opinia recurentelor, dispozițiile Codului civil anterior evocate sunt străine de natura cauzei, iar norma procesual penală aplicată pentru stabilirea legitimării procesuale active nu a restrâns sfera persoanelor care pot continua acțiunea în despăgubiri după moartea celui îndreptățit, ci a lărgit-o, incluzând moștenitorii, dar și pe cei care, la data promovării acțiunii, se aflau în întreținerea titularului dreptului, urmând a se stabili doar dacă întreținerea era una de drept sau de fapt cu caracter de continuitate.

Critica de nelegalitate formulată de recurente, examinată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., este nefondată.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a interpretat în mod  corect prevederile art. 541 alin. (1) C.proc.pen., conform cărora, ,,Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 și 539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului”, reținând că, după decesul persoanei îndreptățite, subiecții activi ai acestei acțiuni nu pot fi decât persoanele care se aflau în întreținerea acesteia.

Astfel, contrar alegațiilor recurentelor, în materia în discuție dreptul la acțiune revine numai persoanelor care se aflau în întreținerea victimei, indiferent de poziția lor față de succesiune.

Suplimentar, trebuie remarcat că textul art. 541 alin. (1) C.proc.pen. nu condiționează calitatea procesuală de vreun grad de rudenie sau afinitate, fiind necesar a se dovedi pentru justificarea acestei calități doar faptul că cel decedat asigura întreținerea titularului acțiunii, dovadă care se poate face cu orice mijloc de probă.

Prin urmare, o atare interpretare nu este una restrictivă, astfel cum se susține prin memoriul de recurs, în condițiile în care legitimarea procesuală activă derivă din simplul fapt al întreținerii reclamantului (legale ori convenționale, legea nefăcând nicio distincție sub acest aspect) de către cel îndreptățit, respectiv, victima erorii judiciare, la momentul decesului său.

De altfel, trebuie subliniat în acest context că norma legală astfel interpretată este identică cu cea a art. 506 alin. (1) din vechiul Cod de procedură penală (Codul de procedură penală de la 1968, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, publicată în M.Of nr. 468 din 1 iulie 2003).

Or, dispozițiile art. 506 alin. (1) teza finală C.proc.pen. au făcut și obiect al controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională care, prin Decizia nr. 696 din 28 iunie 2012 (publicată în M.Of. nr. 566 din 9 august 2012) a respins excepția de neconstituționalitate ridicată, constatând, privitor la acțiunea reglementată de Codul de procedură penală, că aceasta ,,are ca obiect repararea unui prejudiciu care nu are sorginte patrimonială, ci morală, iar în caz de deces al persoanei îndreptățite, acțiunea poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa. Prin includerea acestor persoane în categoria titularilor acțiunii, legiuitorul a urmărit protejarea lor și compensarea lipsei sprijinului financiar produs după moartea persoanei condamnate pe nedrept, cu sumele pe care aceasta le-ar fi putut obține din partea statului pentru prejudiciul suferit. Dreptul celorlalți moștenitori nu este afectat prin dispozițiile art. 506 alin. 1 din Codul de procedură penală, întrucât nu se aduce atingere dreptului lor legal de a obține patrimoniul defunctului în integralitatea lui sau o fracțiune a acestuia, așa cum se găsea la data deschiderii succesiunii.”

Curtea Constituțională a constatat, totodată, că ,,rațiunea edictării acestor prevederi izvorăște nu din dreptul la moștenire, ci din rațiuni obiective referitoare la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar această răspundere urmează a se realiza, în conformitate cu art. 52 alin. (3) din Constituție, în condițiile legii”.

Așadar, interpretarea dată de instanța de apel textului legal incident în cauză este în concordanță și cu aceste statuări general obligatorii referitoare la particularitățile acestei acțiuni patrimoniale întemeiată pe răspunderea obiectivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în procesele penale, neputându-se reține nici în această privință incidența motivului de casare invocat.

Nu poate fi validată nici critica vizând aplicarea greșită a normelor Codului civil referitoare la obligația de întreținere pentru stabilirea acesteia în cauza dedusă judecății.

Având în vedere că reclamantele au invocat existența unei obligații legale de întreținere ca temei care ar justifica îndreptățirea de a formula o acțiune conform art. 541 alin. (1) C.proc.pen., fiind soția, respectiv fiica defunctului C., instanța de apel trebuia să determine în ce măsură exista o îndatorire a defunctului de a le asigura acestora mijloacele necesare traiului.

Natura juridică legală a obligației de întreținere invocate presupune existența unei reglementări a condițiilor în care o persoană poate pretinde că este creditorul în cadrul unui asemenea raport juridic, iar, în acest sens, instanța de apel a reținut în mod corect că, întrucât în Codul de procedură penală nu există o definiție a sintagmei ,,persoane aflate în întreținere”, aceasta urmează a fi lămurită prin prisma dispozițiilor legii civile, respectiv a Codului civil, dând astfel eficiență chiar prevederilor art. 2 alin. (2) ale acestui cod care consacră rolul acestuia de ,,drept comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale”.

Așadar, contrar celor afirmate de recurente, nu puteau fi ignorate în speță nici dispozițiile art. 513 teza a II-a C.civ., potrivit cărora obligația de întreținere ,,se datorează numai dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege”, respectiv, nici cele ale art. 524 C.civ. care reglementează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană, dintre cele între care există obligația, pentru a avea calitatea de creditor al întreținerii.

Înalta Curte constată că, potrivit acestui ultim text legal, „Are drept la întreținere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreține din munca sau din bunurile sale”, starea de nevoie ori imposibilitatea de a se întreține din munca sau din bunurile sale fiind necesar a fi întrunite și în cazul în care se invocă obligația de întreținere între soț și soție sau între rudele în linie dreaptă, ca în prezenta cauză, în temeiul art. 516 C.civ. – afirmația recurentelor privitoare la greșita aplicare a acestei norme, din această perspectivă, fiind deci vădit nefondată.

În ceea ce privește pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 528 C.civ., potrivit cărora ,,Starea de nevoie a persoanei îndreptățite la întreținere, precum și mijloacele celui care datorează întreținere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă”, se constată că recurentele nu invocă prin această critică un aspect al nelegalității deciziei, cenzurabil prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., ci susțin că, față de această normă legală, instanța de apel nu putea respinge cererea de administrare a unei probe testimoniale pentru dovedirea stării de nevoie.

Remarcând că starea de nevoie este o chestiune de fapt, lăsată la suverana apreciere a instanțelor de fond, neputând face deci obiectul unui control de legalitate în recurs, iar încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanței de recurs din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte, raportându-se la aceste limite ale controlului judiciar în recurs și fără a reitera argumentele expuse cu prilejul analizei criticilor privitoare la respingerea probei testimoniale prin încheierea din 6 martie 2024, subliniază încă o dată faptul că pertinența probelor reprezintă o condiție legală, prevăzută la art. 258 alin. (1) C.proc.civ., ce presupune ca instanța de judecată să rețină spre examinare numai acele dovezi prezentate care au relevanță în soluționarea cauzei și legătură cu obiectul probațiunii, iar în speță instanța de apel s-a pronunțat asupra suplimentării probatoriului în funcție de criteriile prevăzute de această normă de procedură.

De asemenea, pentru rațiuni similare, nu pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., invocate expres de recurente, nici susținerile acestora privind faptul că probatoriul administrat de instanța de apel este incomplet, iar soluția de respingere a obiecțiunilor la raportul de expertiză medico-legală administrat în fața acestei instanțe devolutive ar fi de natură să materializeze încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material.

Astfel, pe de o parte, Înalta Curte reține că împrejurarea că instanța de apel ar fi respins cererea de avizare a raportului de expertiză întocmit de S.J.M.L. Suceava de către Comisia de avizare și control al actelor medico-legale din cadrul I.M.L. Iași, respectiv că ar fi respins cererea de completare a probatoriului cu o nouă expertiză de specialitate în același domeniu fără o „motivare reală” poate fi cenzurată în calea extraordinară a recursului, eventual, prin prisma incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.5 C.proc.civ., ceea ce presupune în speță identificarea uneia dintre vătămările prevăzute la art. 175 și 176 C.proc.civ. decurgând din condițiile în care a fost încuviințat/administrat probatoriul în faza apelului, conform criticilor deduse judecății sub acest aspect.

Pe de altă parte, urmare a analizei actelor dosarului se constată că alegațiile recurentelor nu corespund realității, prin încheierea din data 6 decembrie 2023 instanța de apel respingând motivat cererile de încuviințare a probelor mai sus menționate, prin raportare la competența legală a comisiei de avizare a actelor medicale și, respectiv, apreciindu-se că nu se impune efectuarea unei noi expertize medico-legale în lipsa unor motive concrete care să justifice o atare probă, în condițiile administrării în apel a acestei expertize, în legătură cu care reclamantele au susținut exclusiv că nu a răspuns corespunzător obiectivelor stabilite de instanță.

Se cuvine a se preciza în acest context și faptul că instanțele au posibilitatea respingerii unor probe atunci când administrarea lor devine inutilă, situația de fapt relevantă în cauză putând fi lămurită pe baza probelor deja încuviințate în cauză. Cu atât mai mult o cenzurare a cererii de probe noi este posibilă în calea de atac a apelului, care, deși devolutivă, pornește de la premisa unei situații de fapt stabilite de prima instanță și a unor critici din partea apelantului, din perspectiva cărora este analizată și utilitatea suplimentării probatoriului.

În ceea ce privește încălcarea de către curtea de apel, prin respingerea acestei probe cu o nouă expertiză, a dispoziții