ÎCCJ, decizie (scj.ro #217640)

Contract de prestări servicii monitorizare și intervenție. Răspunderea pentru executare necorespunzătoare. Contract de asigurare. Limitări și excluderi. Principiul forței obligatorii a contractului. Repararea prejudiciului cert și previzibil. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: Acțiune în răspundere civilă contractuală

Cerere de chemare în garanție

Contract de asigurare

Principiul rolului activ al judecătorului

Interpretarea contractului

Recurs incident

Motivare necorespunzătoare

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Admiterea recursului

C. proc. civ., art. 22, art. 249, art. 250, art. 264 alin. (2), art. 328, art. 425 alin. (1) lit. b)

C. civ. 1864, art. 1082, art. 1085, art. 1086

C. civ., art. 935, art. 1270, art. 1280, art. 1355 alin. (1), art. 2224, art. 2226 alin. (1)

H.G. nr. 301/2012, art. 5, art. 6

Legea nr. 333/2003, art. 5

A.

Pornind de la obiectul cererii de chemare în judecată, reprezentat de obligarea pârâtei la plata daunelor-interese constând în contravaloarea bunurilor sustrase, ca urmare a neexecutării obligațiilor izvorâte din contractul de prestări servicii de monitorizare și intervenție, încheiat între părți, condiția existenței prejudiciului este implicit prevăzută de art. 1082 C. civ. de la 1864 (temeiul acțiunii reclamanților).

Prejudiciul este elementul esențial al răspunderii contractuale, constând în efectul negativ suferit, ca urmare a faptelor ilicite ale cocontractantului. Pentru demonstrarea întinderii prejudiciului și a conținutului daunelor, probațiunea nu se putea limita la verificarea dobândirii bunurilor de către reclamanți la o dată anterioară, ci era necesară stabilirea circumstanțelor procedurii evenimentului, pentru a se stabili subsecvent și măsura în care există un caz asigurat, respectiv pentru a se verifica legătura de cauzalitate între faptele ilicite atribuite în responsabilitatea pârâtei și prejudiciul invocat de reclamanți.

Astfel, dreptul la daune-interese al reclamanților putea fi recunoscut doar pentru prejudiciul cert, care era neîndoielnic consecința faptelor ilicite reținute în sarcina pârâtei, de neîndeplinire corespunzătoare a obligațiilor contractuale, elemente de drept care lipsesc din analiza instanței asupra apelului.

B.

Raporturile dintre părțile în litigiu și forța obligatorie a contractului implică regula conformității executării, iar răspunderea contractuală este tocmai urmarea obligației generale de a răspunde pentru prejudicierea partenerului contractual, urmare a neexecutării contractuale.

Din moment ce nivelul despăgubirii acordate de asigurător pentru prejudiciul produs de pârâta asigurată reclamanților urma a fi stabilit de către instanța de judecată, în mod necesar aceasta era ținută de prevederile contractului de asigurare, în temeiul art. 1270 C. civ.

Pornind de la împrejurarea că riscul asigurat are o semnificație diferită de cea de risc din dreptul comun, riscurile subscrise de asigurator sunt circumstanțiate, în sensul că se indemnizează doar dacă se produc în condițiile stabilite prin contractul de asigurare.

Astfel, instanța de apel trebuia să dea o dezlegare apărărilor în legătură cu efectele clauzei prin care asigurătorul și-a asumat obligația acoperirii prejudiciilor provocate de asigurat clienților cu care a încheiat un contract de prestări servicii, precum și un proces-verbal de preluare în pază a bunurilor/obiectelor cuprinzând și valoarea acestora, proces-verbal în lipsa căruia asigurarea nu acoperea bunurile de valoare aflate în incinta obiectivului păzit de societatea pârâtă, respectiv în legătură cu efectele clauzei de excludere de la acoperirea asigurării.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 566 din 19 martie 2024

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 29 ianuarie 2018 pârâta C. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție a D. S.A.

Prin sentința civilă nr. 1143 din 26 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a fost respinsă cererea principală, ca nefondată.

Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Prin decizia civilă nr. 1863 din 25 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a fost admis apelul reclamanților, fiind schimbată hotărârea atacată în sensul admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta C. S.R.L. la plata către reclamanți a sumei de 300.000 lei reprezentând despăgubiri civile.

De asemenea, a fost obligată chemata în garanție D. S.A. la plata către reclamanți a sumei de 285.000 lei în locul pârâtei C. S.R.L. și în măsura în care această sumă nu este plătită de către pârâta C. S.R.L.

Totodată, au fost obligate pârâta și chemata în garanție, în solidar și în cote egale, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamanților, în primă instanță și în apel, în cuantum de 16.407,5 lei, către reclamanți.

Au fost respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Într-o primă critică subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat nemotivarea deciziei sub aspectul respingerii, prin neantamare, a apărărilor întemeiate pe dispozițiile art. 3 din Condițiile speciale de asigurare aplicabile Poliței RC nr. x. din 2016. Potrivit acestor prevederi, asigurătorul răspunde doar pentru acele prejudicii provocate de asigurat clienților săi, cu condiția încheierii unui contract valabil de prestări servicii și a semnării unui proces-verbal de preluare în pază a bunurilor/obiectelor, cuprinzând și valoarea acestora.

De asemenea, hotărârea este nemotivată și sub aspectul aplicării parțiale, doar pentru o parte dintre bunuri, a excluderii prevăzută la art. 5.23 din Condițiile generale de asigurare. Astfel, în plus față de bunurile descrise la punctele 16, 17, 18, 19, 20 și 21 din cerere, există și alte bunuri confecționate din aur ori gravate cu pietre prețioase, în legătură cu care instanța nu a aplicat excluderea prevăzută la art. 5.23 din Condițiile generale de asigurare.

Într-o altă critică, circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 1.270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului, ca urmare a ignorării clauzei art. 3 din Condițiile speciale de asigurare respectiv a ignorării parțiale a art. 5.23 din Condițiile generale de asigurare. Aceste clauze au fost invocate în apărare de către asigurător, solicitându-se instanței să constate, pe de o parte, inexistența procesului-verbal de preluare în pază, cu consecința că bunurile sustrase nu erau acoperite prin asigurare și, pe de altă parte, excluderea acordării de despăgubiri pentru pagubele produse în legătură cu pietre scumpe, obiecte din aur, platină sau argint, obiecte cu valoare artistică.

A subliniat partea că această critică nu privește greșita interpretare sau aplicare a contractului, ci ignorarea acestuia, respectiv lipsirea de efecte juridice, împrejurare ce se circumscrie încălcării prevederilor art. 1.270 C. civ., judecătorul fiind obligat să soluționeze disputa cu valorificarea dispozițiilor contractuale incidente.

Potrivit unor critici distincte, subsumate motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 249 C. proc. civ. dar și a art. 935, art. 1.532 și art. 1.533 C. civ. Astfel, reclamanții nu au probat că, la data intrării prin efracție, toate bunurile se aflau în locuința acestora. Sunt astfel greșite considerentele prin care s-a reținut că, atât timp cât reclamanții au depus înscrisuri de achiziție, certificate de garanție, fie chiar și pentru o parte dintre bunuri, aceștia au dovedit dreptul de proprietate, raportat și la faptul că, în materie civilă, convingerea judecătorului se formează prin raportare la cea mai probabilă situație iar, în materia bunurilor mobile, posesia valorează proprietate.

În opinia recurentei, raționamentul instanței de apel nesocotește dispozițiile art. 249 C. proc. civ., obiectul și sarcina probei, potrivit cărora reclamanții aveau obligația să facă dovada că bunurile se aflau în imobil și nu în altă parte, sau vândute ori pierdute între timp, la data intrării prin efracție, precum și dispozițiile art. 935 C. civ., întrucât posesia a fost probată la un moment din trecut.

Totodată, au fost încălcate dispozițiile art. 1.532 și art. 1.533 C. civ., potrivit cărora este supus reparației numai prejudiciul cert și previzibil, societatea de asigurare fiind obligată în mod nelegal la repararea unui prejudiciu neprobat și mult mai mare decât cel care ar putea să fie prevăzut în mod obișnuit.

La data de 12 iunie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de pârâta C. S.R.L., prin care s-a solicitat admiterea în parte a recursului principal, în sensul admiterii motivelor de recurs de la punctul 1, subpunctul ii) și punctul 3.

De asemenea, s-a solicitat respingerea motivului de recurs de la punctul 1, subpunctul i) ca inadmisibil, în temeiul art. 489 alin. (2) coroborat cu art. 488 alin. (2) și art. 477 C. proc. civ. și respingerea în parte a motivului 2 de recurs cu privire la forța obligatorie a contractului raportat la art. 3 din Condițiile Speciale de Asigurare, privind încheierea procesului-verbal de preluare de bunuri.

La data de 19 iunie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de reclamanții A. și B., prin care a fost invocată excepția nulității recursului principal, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Odată cu întâmpinarea, reclamanții A. și B. au formulat recurs incident, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării pârâtelor și la plata diferenței de prejudiciu în cuantum de 117.106 lei.

În susținerea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat omisiunea instanței de apel de a analiza criticile reclamanților referitoare la aplicarea limitelor și cauzelor de excludere din contractul de asigurare nr. RC x/04.11.2016.

Astfel, instanța de apel nu a expus argumentele în temeiul cărora a apreciat că dispozițiile contractului de asigurare produc efecte și față de reclamanți, deși aceștia nu au calitatea de parte în contract.

În susținerea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.355, art. 1.280, art. 1.531 și art. 2.224 C. civ., sub aspectul limitărilor existente în contractul de asigurare nr. RC x/04.11.2016.

Potrivit reclamanților, instanța de apel nu a apreciat asupra caracterului autonom al celor două raporturi juridice, pe de o parte, cel dintre reclamanți și pârâtă și, pe de altă parte, cel dintre pârâtă și asigurător, în relația cu reclamanții pârâta fiind răspunzătoare pentru întreg prejudiciul cauzat acestora.

În aplicarea corectă a art. 2.224 C. civ., instanța de apel trebuia să constate că asigurătorul poate fi obligat în limitele obligațiilor ce îi revin potrivit contractului de asigurare, fără ca acest lucru să înlăture de la aplicare art. 1.531 C. civ. Potrivit acestui text de lege, prejudiciul trebuia acoperit în integralitate, în parte, de chemata în garanție, în limita poliței de asigurare și, în parte, de către pârâtă, pentru diferența neacoperită.

De asemenea, calificarea dispozițiilor din contractul de asigurare nr. RC x/04.11.2016 drept o clauză de limitare a răspunderii este greșită, întrucât încalcă dispozițiile art. 1.355 C. civ., cu atât mai mult cu cât constatările instanței de apel privind culpa gravă a pârâtei nu au fost contestate, nemaiputând face obiectul analizei.

Au mai învederat reclamanții faptul că nu sunt semnatari ai contractului de asigurare nr. RC x/04.11.2016, încheiat de pârâtă, fiind aplicabil principiul de drept res inter alias acta aliis neque nocere, neque prodesse potest.

Împrejurarea că, potrivit contractului de asigurare, pârâta nu este asigurată împotriva pretențiilor rezultate din pagube produse pietrelor scumpe, obiectelor de platină, aur sau argint, nu poate avea drept consecință limitarea răspunderii civile contractuale a pârâtei în relația cu reclamanții, ci reprezintă numai condițiile în care pârâta a înțeles să se asigure împotriva răspunderii civile.

Prin urmare, sunt nelegale considerentele prin care s-a reținut că excluderile din polița de răspundere civilă nr. RC x. s-ar aplica și răspunderii contractuale a pârâtei în raport cu reclamanții.

Au concluzionat reclamanții că, în timp ce asigurătorul răspunde față de societatea de pază, în calitate de asigurat, în limitele poliței de răspundere civilă, pârâta răspunde față de reclamanți fără nicio limitare, pentru întreg prejudiciul cauzat.

La data de 13 iulie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de pârâta C. S.R.L. la recursul incident, prin care s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Totodată, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin rezoluția din 07 august 2023 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 03 octombrie 2023, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere.

Prin încheierea din 06 februarie 2024 a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului principal și au fost admise în principiu recursurile, fiind stabilit termen de judecată la 19 martie 2024, cu citarea părților.

I. În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea regulilor de procedură care atrag nulitatea hotărârii atacate, recurenta-chemată în garanție D. S.A. a susținut aplicarea greșită, dincolo de limitele legale ale acesteia, a prezumției instituite prin art. 935 C. civ., încălcarea dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. privind regulile de administrare a probelor, stabilirea greșită a sarcinii probei și substituirea prin prezumții judiciare, de asemenea stabilirea greșită a obiectului probațiunii, reguli procedurale care privesc dovedirea existenței prejudiciului, condiție obligatorie a răspunderii contractuale a societății pârâte asigurate.

Înalta Curte, înlăturând apărările recurenților-reclamanți, subliniază că nu poate depăși limitele controlului de legalitate, în sensul de a se angaja în cenzurarea aspectelor ce țin de raționamentele instanței de apel în legătură cu reaprecierea situației de fapt stabilite prin sentința apelată, însă poate analiza acele critici aflate în legătură cu lipsa unor repere esențiale de drept material și procesual din analiza efectuată, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, fiind reîncadrate, din oficiu, în motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. privind lipsa unei motivări corespunzătoare a hotărârii.

Pentru început, Înalta Curte reține că reclamanții au pretins, prin cererea de chemare in judecată, că se află în situația pierderii posesiei unor bunuri de valoare (ceasuri și bijuterii) din patrimoniul propriu, în mod independent, în urma unei sustrageri din locuință de către terțe persoane, în data de 23/24.12.2016, motiv pentru care au formulat acțiune în despăgubire împotriva societății pârâte (intimată în cauză), cu care au încheiat un contract de monitorizare și intervenție.

Recurenta-societate de asigurare a fost inclusă în cadrul procesual, urmare a cererii societății pârâte de chemare în garanție, în temeiul poliței de asigurare pentru prejudicii produse terților.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată pentru plata daunelor-interese constând în contravaloarea acestor bunuri, condiția existenței prejudiciului este implicit prevăzută de art. 1082 C. civ. de la 1864 (temeiul acțiunii reclamanților).

Prejudiciul este elementul esențial al răspunderii contractuale, constând în efectul negativ suferit, ca urmare a faptelor ilicite ale cocontractantului și trebuie sa se raporteze la elemente obiective.

Instanța de apel a confirmat, în temeiul art. 328 C. proc. civ., existența dreptului de proprietate pe care o conferă posesia în materie mobiliară, instituită prin art. 935 C. civ., pentru o parte din bunurile a căror dispariție au susținut-o reclamanții, acțiunea fiind admisă în parte.

Recurenta își formulează criticile în legătură cu obiectul probei, care potrivit art. 250 și art. 264 alin. (2) C. proc. civ. îl constituie acele elemente de fapt din care izvorăsc drepturile și obligațiile cu privire la care părțile sunt în litigiu.

Astfel, în stabilirea răspunderii contractuale, instanța de apel avea de verificat dacă între fapta debitorului și prejudiciul suferit de creditor există raport de cauzalitate, în absența acestuia acțiunea pentru plata despăgubirilor neputând fi admisă.

Pentru demonstrarea întinderii prejudiciului și a conținutului daunelor, probațiunea nu se putea limita la verificarea dobândirii bunurilor de către reclamanți la o dată anterioară, astfel cum se reține prin considerentele deciziei atacate, ci era necesară stabilirea circumstanțelor procedurii evenimentului din 23/24 decembrie 2016, pentru a se stabili subsecvent și măsura în care există un caz asigurat, pentru a se verifica legătura de cauzalitate între faptele ilicite atribuite în responsabilitatea pârâtei și prejudiciul invocat de reclamanți constând în sustragerea unor valori.

Regula statornicită în art. 249 C. proc. civ. se completează cu prevederile art. 22 C. proc. civ. ce consacră rolul activ al judecătorului, principiu fundamental al procesului civil independent de sarcina probei.

Sarcina probei prejudiciului incumbă creditorului. Reclamanților le revenea obligația dovedirii evenimentului care a creat raportul juridic din conținutul căruia fac parte dreptul lor de despăgubire și obligația corelativă a pârâtei.

Raportul de cauzalitate este o condiție materială a răspunderii civile care nu se confundă cu condiția subiectivă a vinovăției.

Mai mult, raportul de cauzalitate este și criteriul în funcție de care se determină întinderea reparației.

Astfel, dreptul la daune-interese al reclamanților putea fi recunoscut doar pentru prejudiciul cert, care era neîndoielnic consecința faptelor ilicite reținute în sarcina pârâtei, de neîndeplinire corespunzătoare a obligațiilor contractuale, elemente de drept care lipsesc din analiza instanței asupra apelului.

Recurenta-chemată în garanție formulează și critici încadrate de aceasta în motivele de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea, precum și prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține că motivarea hotărârii presupune stabilirea de către instanță, în concret, în mod clar a situației de fapt, precum și încadrarea în prevederile generale și abstracte ale legii, scopul fiind explicitarea soluției adoptate.

Considerentele trebuie să conțină raționamentul judiciar care întemeiază soluția adoptată și constituie o garanție procesuală care permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând aceste principii teoretice la litigiul pendinte, precum și la criticile din recurs, Înalta Curte reține că decizia instanței de apel nu se încadrează în exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nici în ceea ce privește soluționarea cererii de chemare în garanție.

Cum motivarea legală a hotărârii reprezintă un element prevăzut sub sancțiunea nulității, instanța avea obligația de a arăta argumentele care au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, care să se raporteze la susținerile și apărările părților.

Înalta Curte reține că sunt vădit nefondate susținerile intimatei-pârâte privind încălcarea de către recurentă a regulii prohibitive prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și a valorificării unor apărări direct, prin memoriul de recurs.

De-a lungul procesului, atât la prima instanță, cât și prin întâmpinarea depusă în apel, recurenta a invocat în apărare clauzele din contractul încheiat cu pârâta, inserate în condițiile generale și speciale de asigurare, în vederea unei analize complete asupra raporturilor juridice obligaționale, în temeiul art. 1270 și art. 2226 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte reține că raporturile dintre părțile în litigiu și forța obligatorie a contractului implică regula conformității executării. Răspunderea contractuală este tocmai urmarea obligației generale de a răspunde pentru prejudicierea partenerului contractual, urmare a neexecutării contractuale.

Din moment ce nivelul despăgubirii acordate de asigurător pentru prejudiciul produs de pârâta asigurată reclamanților urma a fi stabilit de către instanța de judecată, în mod necesar aceasta era ținută de prevederile contractului de asigurare, în temeiul art. 1270 C. civ., criticile recurentei circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind fondate.

Astfel, riscul asigurat are o semnificație diferită de cea de risc din dreptul comun. Riscurile subscrise de asigurator sunt circumstanțiate, în sensul că se indemnizează doar dacă se produc în condițiile stabilite prin contractul de asigurare.

Or, instanța de apel a omis să dea o dezlegare apărărilor în legătură cu efectele clauzei de la art. 3 din Condițiile speciale de asigurare, prin care asigurătorul și-a asumat obligația acoperirii prejudiciilor provocate de asigurat clienților cu care a încheiat un contract de prestări servicii, precum și un proces-verbal de preluare în pază a bunurilor/obiectelor cuprinzând și valoarea acestora, proces-verbal în lipsa căruia asigurarea nu acoperea bunurile de valoare aflate în incinta obiectivului păzit de societatea pârâtă.

În acest context, astfel cum au reținut instanțele de fond, reclamanții și pârâta au convenit o soluție de securitate prin paza electronică a obiectivului, respectiv prin activarea unui sistem de alarmare care detectează activitățile suspecte prin monitorizare la distanță, pârâta urmând să acționeze prin preluarea cu operativitate a semnalelor recepționate. Sunt deci, lipsite de relevanță trimiterile intimatei-pârâte la dispozițiile art. 5 și art. 6 din H.G. nr. 301/2012 ori la art. 5 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor.

Analiza instanței de apel asupra drepturilor și obligațiilor părților în litigiu este lacunară, prin omiterea unei apărări esențiale, deci cu încălcarea dreptului la apărare al recurentei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, excluderile convenționale de la acoperirea asigurării scutesc asigurătorul de răspundere. Deși instanța de apel confirmă că prin art. 5.23 din Condițiile generale de asigurare s-a instituit o asemenea cauză de excludere de la asigurare pentru obiectele cu pietre scumpe, din platină, aur sau argint, din motivarea soluției nu rezultă că excluderea ar fi fost aplicată tuturor bunurilor care corespund criteriilor reținute.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta face referire și la încălcarea prevederilor art. 1533 C. civ. privind răspunderea debitorului, care este limitată la prejudiciul previzibil.

Înalta Curte reține că și sub imperiul dispozițiilor din Codul civil de la 1864, act normativ sub incidența căruia intră raporturile juridice contractuale dintre reclamanți și pârâtă, art. 1085 prevedea expres că debitorul nu răspunde decât de daunele-interese prevăzute sau care puteau fi prevăzute la încheierea contractului, iar din perspectiva raportului cauzal cu producerea prejudiciului art. 1086 C. civ. prevedea că și în cazul în care neexecutarea obligației ar fi rezultat din dolul debitorului – ipoteză nesusținută în cauză – daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației, dispoziții privind efectele obligațiilor neaplicate prin decizia recurată, cu consecința unei analize incomplete asupra condițiilor răspunderii.

Înalta Curte va înlătura alegațiile recurenților-reclamanți, în sensul că, în lipsa unei căi de atac a pârâtei, ar fi intrat în autoritatea lucrului judecat constatările instanței de apel privind întrunirea condițiilor răspunderii sale civile.

Astfel, prin recursul chematei în garanție s-au adus critici nu doar în legătură cu modul de soluționare a cererii de chemare în garanție și aplicarea contractului de asigurare, ci și în legătură cu aspecte care privesc raportul juridic fundamental dintre asigurată și reclamanții cocontractanți, critici care de altfel, se vădesc fondate și atrag nulitatea hotărârii recurate, astfel cum rezultă din considerentele precedente ale acestei decizii.

II. Și recurenții-reclamanți invocă incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recursul incident urmând a fi admis.

Recurenții-reclamanți fac trimitere la dispozițiile art. 1355 alin. (1) din actualul C. civ., care nu se aplică raporturilor juridice cu pârâta.

Înalta Curte formulează observația că instanța de apel nu a reținut culpa gravă a societății pârâte, apreciind contrar susținerilor recurenților, că nu are nicio relevanță forma vinovăției în care s-a produs neexecutarea contractului de prestări servicii.

Recurenții-reclamanți își reiau criticile din apel, în sensul că nu ar fi convenit cu societatea pârâtă limitarea răspunderii la prevederile poliței de asigurare. Recurenții-reclamanți fac referire, în legătură cu conținutul acordului de voință al părților contractante, la art. 2224 C. civ., la caracterul autonom al raporturilor juridice deduse judecății, precum și la dispozițiile art. 1280 C. civ.

Astfel cum se reține prin decizia recurată, prin contractul de prestări servicii, părțile au stipulat că pentru nerespectarea acestuia și a timpilor de intervenție, beneficiarii (reclamanții) puteau fi despăgubiți „conform poliței de asigurare de răspundere civilă” (art. 21).

Asigurarea de răspundere civilă este, deci, grefată pe contractul de prestări servicii.

Reclamanții și-au valorificat în cauză dreptul la acțiunea în răspundere împotriva pârâtei, considerată vinovată de producerea pagubei, verificarea conformității faptei ilicite cu riscul asigurat fiind efectuată de instanța de apel prin soluționarea cererii de chemare în garanție.

Prin motivele de apel, reclamanții au susținut că părțile au instituit în favoarea acestora un drept de reparație a prejudiciului direct de la asigurător, potrivit art. 2226 alin. (1) C. civ. și nu o limitare a răspunderii.

Prin decizia recurată, instanța a aplicat limitarea răspunderii pârâtei asigurate, aflate în culpă, la valoarea poliței pentru un caz asigurat, fără a interpreta conținutul convenției, deși această chestiune era în litigiu.

Motivarea deciziei recurate este sumară, prin singura referire din considerente la „voința părților”.

Înalta Curte reține că o clauză de limitare se redactează în funcție de obiectul contractului și de riscurile acestuia, diminuând riscurile la care se expune debitorul obligației prin încheierea convenției.

Interpretarea contractului de prestări servicii era necesară pentru a se stabili situațiile în care reclamanții puteau solicita despăgubirea, deci drepturile subiective și obligațiile părților cocontractante, inclusiv în legătură cu riscurile necuprinse în clauzele contractului de asigurare.

Pentru considerentele prezentate anterior, nemaifiind cazul cercetării celorlalte motive de recurs, în temeiul art. 496, art. 497, art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul principal formulat de chemata în garanție D. S.A., precum și recursul incident declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1863 din 25 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată, urmând a se avea în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ. și dezlegările din această decizie.