ÎCCJ, decizie (scj.ro #160921)

Contract de asigurare. Neexecutarea obligației de plată a despăgubirii. Acțiune în despăgubiri. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial.

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

-          contract de asigurare

-          neexecutare

-          daune-interese

C. civ. din 1864, art. 977 și urm., art. 1073, art. 1081, art. 1088

C. proc. civ. din 1865, art. 720

8

Potrivit dispozițiilor art. 1073, art. 1081 și art. 1088 C.civ. din 1864, creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligației, în cazul neexecutării ori executării cu întârziere având dreptul la dezdăunare, daunele la care acesta are dreptul devenind debite doar în momentul în care debitorul este în întârziere de a îndeplini obligația sa. Totodată, în cazul obligațiilor care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare pot cuprinde doar dobânda legală.

Astfel, în cazul unei acțiuni în despăgubiri îndreptată împotriva asigurătorului, este necesar a se stabili întinderea obligației sale, respectiv nivelul despăgubirii datorate ca urmare a producerii evenimentului asigurat prin contractul încheiat de părți, în lipsa acesteia neputând fi reținută existența obligației însăși, în abstract, pentru a se putea aprecia asupra dreptului creditorului la dobânda legală.

Așadar, pentru a fi obligat asigurătorul la suportarea daunelor-interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligației de plată a despăgubirii se impune a fi stabilită atât existența cât și întinderea acestei obligații, doar din momentul stabilirii celor două elemente putându-se reține nașterea dreptului creditorului obligației de plată la obținerea daunelor-interese sub forma dobânzii legale.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1695 din 10 octombrie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială la data de 23.12.2010, sub nr. x/3/2010, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B. Asigurare-Reasigurare SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 3.359.284,13 lei reprezentând: 2.942.845 lei sumă asigurată prin polița de asigurare seria HC nr. 006472/19.05.2008, din care 714.845 lei sumă asigurată a clădirii, 1.700.000 lei sumă asigurată a bunurilor, 528.000 lei sumă asigurată a stocului de marfă, 14.296 lei cheltuieli de curățare a locului, 85.000 lei cheltuieli pentru limitarea și reducerea pagubelor, și 317.143,13 lei dobânda legală aferentă debitului principal.

Prin sentința civilă nr. 7863/01.06.2012 a fost declinată competența de soluționare  cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/93/2012.

Prin sentința civilă nr. 613 din 24 februarie 2015, Tribunalul Ilfov a admis în parte acțiunea, dispunând obligarea pârâtei la plata sumei de 2.228.000 lei, reprezentând despăgubire pentru bunuri și stoc de marfă, precum și dobânda legală aferentă debitului pentru perioada 22.07.2009 - 31.12.2014; a fost respinsă cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei asigurate pentru clădire, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; a fost respinsă cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor asigurate, ca neîntemeiată.

Prima instanță a reținut că polița de asigurare încheiată între părți acoperea riscul de incendiu, produs în perioada de valabilitate a actului juridic dintre părți (09.01.2009). A fost validat raportul de expertiză efectuat în cauză prin care s-a stabilit cauza producerii incendiului, respectiv scurtcircuit electric cauzat de instalațiile electrice cu defecțiuni din hala de producție, precum și modalitatea de producere a incendiului, acestea fiind legate de nerespectarea prevederilor legale privind proiectarea, executarea și exploatarea clădirilor în care se desfășoară procese tehnologice; raportul mai precizează că reclamanta nu dispunea de instalații de apărare împotriva incendiilor, fiind instruiți salariații cu privire la apărarea împotriva incendiilor și că nu exista aviz și autorizație de securitate la incendiu nici cu privire la imobil, nici cu privire la utilaje.

A mai reținut că reclamanta nu are calitatea procesuală pentru a solicita despăgubirea pentru valoarea clădirii, această valoare fiind cesionată în favoarea unui terț, nefiind probată manifestarea de voință din partea acestuia pentru a da posibilitatea reclamantei să solicite despăgubirea.

Cu privire la despăgubirea aferentă bunurilor și stocului de marfă, instanța de fond a înlăturat apărarea pârâtei vizând incidența cazului de excludere menționat contractual, reținând că partea, în calitate de asigurător, putea și trebui să cunoască la momentul încheierii asigurării starea în care se aflau imobilul și bunurile asigurate; în acest sens a arătat că pârâta trebuia să verifice existența avizului și autorizației de securitate la incendiu, dacă asiguratul dispune de instalații de apărare împotriva riscului asigurat, precum și starea în care se afla imobilul, în caz contrar asumându-și riscul producerii evenimentului asigurat.

În ce privește sumele solicitate cu titlul de cheltuieli de asigurare, instanța a reținut nedovedirea pretențiilor.

Sentința de fond a fost apelată de pârâta B. Asigurare-Reasigurare SA, criticile sale vizând greșita reținere a situației de fapt, precum greșita stabilire a despăgubirile acordate.

Prin decizia civilă nr. 2651 din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința de fond în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 226.872,55 lei cu titlu de despăgubire; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În considerentele deciziei de apel s-au reținut următoarele: a fost înlăturată critica privind greșita nereținere a cazului de excludere de la despăgubire în cazul în care producerea evenimentului asigurat a fost determinată de acțiunea neglijentă a asiguratului, coroborat cu situația factuală conform căreia reclamanta nu deținea instalații de protecție împotriva incendiului, că nu avea elaborate instrucțiuni de apărare pe această situație. S-a apreciat corectitudinea raționamentului primei instanțe care a concluzionat că situația prezentată nu poate conduce la aplicarea cazului de excludere invocat de apelantă, în condițiile în care aceasta a cunoscut aceste împrejurări la momentul încheierii contractului, asumându-și riscul. S-a mai reținut că un agent al apelantei a efectuat un control de risc la data de 19.05.2008, recomandând preluarea în asigurare; totodată, în contra clauzelor contractuale, apelanta nu a procedat la efectuarea de recomandări în scopul prevenirii producerii oricărui eveniment susceptibil a genera o cerere de despăgubire, contractul de asigurare fiind încheiat fără nicio precizare cu privire la măsuri impuse asiguratului ulterior inspecției de risc.

În acest context, raportat la data încheierii contractului de asigurare, la data producerii evenimentului asigurat, precum și la cauza determinantă - cablurile electrice cu izolație defectă, instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută apărarea apelantei în sensul că nu a putut să prevadă, la momentul încheierii contractului, posibilele consecințe ale situației de fapt constatate.

A fost înlăturată și apărarea apelantei vizând nefurnizarea de către intimată, ulterior producerii evenimentului asigurat, a tuturor informațiilor și documentelor necesare pentru soluționarea dosarului de daună, fiind reținut că în procesul verbal de conciliere din 25.01.2010 s-a menționat doar că nu sunt întrunite condițiile de despăgubire, fiind incident un caz de excludere de la despăgubire.

A fost reținută critica apelantei vizând întinderea despăgubirii acordate de prima instanță. Astfel, în ceea ce privește despăgubirea solicitată pentru bunurile asigurate, s-a constatat că doar anumite bunuri fac obiectul contractului de asigurare din prezenta cauză, valoarea despăgubirii pentru aceste bunuri fiind, conform raportului de expertiză efectuat în apel, de 226.872,55 lei.

Cu privire la despăgubirea solicitată pentru stocul de marfă, s-a reținut imposibilitatea determinării valorii acestui stoc, suma indicată de intimată fiind cea inițială, în raport de care a fost încheiat contractul de asigurare. Valorificând și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, precum și cu lipsa unor dovezi din partea intimatei prin care să demonstreze valoarea acestui stoc la momentul producerii evenimentului asigurat, instanța de apel a concluzionat că nu pot fi acordate despăgubirile solicitate în cauză.

Instanța de apel a respins critica apelantei vizând momentul de la care poate fi acordată dobânda legală aferentă despăgubirii, reținând incidența dispozițiilor art. 9.1 din condițiile generale de asigurare potrivit cărora asigurătorul este obligat să constate și să evalueze pagubele, prin reprezentanții săi, în termen de 5 zile lucrătoare de la data avizării producerii evenimentului asigurat; reținând că în contract nu este prevăzut un alt termen pentru executarea obligației de plată, instanța de apel a apreciat că această obligație a devenit scadentă la împlinirea aceluiași termen de 5 zile lucrătoare de la data avizării evenimentului asigurat.

Decizia de apel a fost recurată de apelanta B. Asigurare-Reasigurare SA, care a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate sub aspectul dobânzii legale, invocând dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ. din 1865.

Subsumat criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ. din 1865, recurenta a arătat că instanța de apel nu a motivat corespunzător modalitatea în care s-a stabilit perioada pentru care este datorată dobânda legală, făcând referire doar la principiul disponibilității pentru momentul din care acordă această dobândă, fără a analiza faptul că doar în apel a fost stabilită suma ce trebuie achitată cu titlu de despăgubire.

În ce privește ipotezele legale prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 8 și 9 C.proc.civ. din 1865, recurenta a arătat că instanța de apel, cu aplicarea greșită a legii și cu schimbarea înțelesului lămurit și neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, a acordat dobânda legală de la o dată anterioară momentului stabilirii creanței certe, lichide și exigibile, acesta fiind stabilită abia prin sentința de fond. Recurenta susține că anterior stabilirii întinderii obligației principale nu se poate stabili data de referință pentru accesorii, respectiv pentru acordarea dobânzii legale.

Recursul a fost legal timbrat, dovada achitării taxei judiciare de timbru fiind depusă la dosar.

Prin întâmpinare, intimata A. SRL, prin lichidator judiciar C. SPRL, a invocat excepția nulității cererii de recurs, apreciind că memoriul de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate, motivele de casare fiind invocate doar formal.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că în mod legal instanțele inferioare au dat prioritate principiului disponibilității, prin acordarea dobânzii legale de la data astfel cum a fost indicată în cererea de chemare în judecată. De asemenea, a arătat că în mod legal s-a făcut interpretarea clauzelor contractuale, fiind stabilită data când a devenit exigibilă obligația de plată, în raport de această dată începând să curgă și accesoriile, respectiv dobânda legală.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în fața instanței de recurs.

Analizând cu prioritate excepția nulității cererii de recurs, în raport de dispozițiile art. 137 C.proc.civ. din 1865, instanța supremă apreciază caracterul nefondat al acesteia, apreciind că în dezvoltarea criticilor formulate de recurentă se identifică critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C.proc.civ. din 1865.

În consecință, a fost respinsă ca nefondată excepția nulității cererii de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 302

1

lit. c) C.proc.civ. din 1865, invocată de intimată.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate, Înalta Curte a apreciat ca fiind întemeiată critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C.proc.civ. din 1865, decizia de apel fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii sub aspectul perioadei pentru care a fost acordată dobânda legală.

Se arată, în prealabil că, având în vedere perioada derulării raporturilor contractuale (20.05.2008 – 19.05.2009), litigiul este supus prevederilor Codului civil din 1864.

Se observă că instanța de apel nu s-a preocupat în identificarea normelor aplicabile litigiului, analiza problemei de drept ce a fost criticată și în recurs fiind limitată la aplicarea principiului disponibilității, corelat cu interpretarea unei clauze contractuale. Or, necesitatea stabilirii cadrului legal de analiză a pretențiilor intimatei se impune pentru a se putea verifica, prin aplicarea normelor legale incidente, în ce măsură putea fi acordată dobânda legală de la data indicată de această parte.

Se reține că, în raport de legea de drept material aplicabilă litigiului, sunt incidente dispozițiile art. 1073, art. 1081 și art. 1088 C.civ. din 1864. Potrivit normelor menționate, creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligației, în cazul neexecutării ori executării cu întârziere având dreptul la dezdăunare. Daunele la care are dreptul creditorul devin debite doar în momentul în care debitorul este în întârziere de a îndeplini obligația sa. Totodată, în cazul obligațiilor care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare pot cuprinde doar dobânda legală.

Conform celor arătate, pentru a începe curgerea daunelor ce se cuvin creditorului obligației neîndeplinite este necesar ca debitorul să se afle în întârziere, în speță fiind necesar a se stabili întinderea obligației sale, respectiv nivelul despăgubirii datorate ca urmare a producerii evenimentului asigurat prin contractul încheiat între părți. În lipsa stabilirii întinderii obligației de plată nu poate fi reținută existența obligației însăși, în abstract, pentru a se putea aprecia asupra dreptului creditorului la dobânda legală.

Din această perspectivă este eronată interpretarea efectuată de instanța de apel cu extinderea prevederilor clauzei contractuale 9.1 și în privința scadenței de plată. Clauza menționată stipulează doar obligația pentru recurenta - asigurător de a constata și evalua pagubele în termen maxim de 5 zile lucrătoare de la data avizării producerii evenimentului asigurat.

Instanța de apel nu a analizat și clauza 9.2 din contractul părților care reglementează obligația pentru recurentă de a plăti despăgubirea, cu o dublă condiționare: producerea evenimentului asigurat și respectarea obligațiilor contractuale. Se observă că această prevedere contractuală nu are stabilit un termen pentru îndeplinirea obligației de plată. În consecință, instanța de apel a apreciat că în lipsa stipulării unui termen pentru achitarea despăgubirii devine aplicabil termenul stabilit pentru evaluarea pagubelor. O asemenea apreciere nu respectă normele legale ce reglementează modul de interpretare a convențiilor prevăzute de art. 977 și urm. C. civ. din 1865.

În concluzie, raportat și la dispozițiile legale incidente în cauză, se apreciază că pentru a fi obligată recurenta la suportarea daunelor interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligației de plată a despăgubirii se impunea mai întâi stabilirea existenței acestei obligații, în condițiile în care atât la momentul încheierii procesului verbal din 25.01.2020, cât și pe parcursul soluționării cauzei în fața instanțelor inferioare această parte a contestat existența obligației de plată. Ca urmare a acestei contestări, atât prima instanță, cât și instanța de apel au procedat la analiza situației de fapt și a cazurilor de excludere de la plata despăgubirii invocate de recurentă, statuând în final asupra existenței și întinderii acestei obligații. În urma acestui proces de analiză chiar instanța de apel a apreciat asupra existenței obligației de plată, dar și asupra întinderii acestei obligații, intervenind asupra măsurilor dispuse de prima instanță.

În consecință, doar din momentul stabilirii celor două elemente - existența și întinderea obligației de plată a despăgubirii se poate reține nașterea dreptului creditorului obligației de plată la obținerea daunelor interese sub forma dobânzii legale. Or, acest moment este reprezentat doar de data soluționării cauzei în fond. Prin raportare la acest moment, coroborat și cu faptul că niciuna dintre părți nu a contestat pe calea recursului cuantumul acestei despăgubiri (dispoziția din decizia de apel intrând sub puterea lucrului judecat) se poate aprecia asupra nașterii dreptului intimatei la daune interese, abia la acest moment fiind cunoscută  obligația ce îi revenea recurentei.

Se arată că momentul nașterii obligației recurentei la plata despăgubirii, și implicit al obligației de suportare a consecințelor neexecutării (plata daunelor interese sub forma dobânzii legale) este cel al soluționării cauzei în primă instanță pentru următoarele considerente: litigiul este suspus dispozițiilor Codului de procedură civilă din 1865. Se mai reține că anterior promovării acțiunii în justiție obligația de plată nu era determinată sau cel puțin determinabilă, negocierile părților nefiind finalizate, pe de o parte ca urmare a aprecierii recurentei că este incident un caz de excludere de la plata despăgubirii, iar pe de altă parte din cauza nefurnizării tuturor documentelor necesare în vedere determinării întinderii prejudiciului. Acest ultim aspect reiese din faptul că doar în fața instanței (de fond și de apel) au fost administrate probatorii prin care a fost dovedită întinderea prejudiciului.

Fiind sub incidența Codului de procedură civilă din 1865, în speță sunt aplicabile prevederile art. 720

8

din actul normativ, potrivit cărora hotărârile date în primă instanță în procesele în materie comercială sunt executorii, exercitarea apelului neavând ca efect suspendarea de drept a executării. În speță, recurenta, exercitând calea de atac a apelului nu a solicitat și suspendarea executării sentinței atacate. În consecință, chiar dacă în calea devolutivă de atac recurenta a contestat cuantumul sumei la care a fost obligată, având în vedere caracterul executoriu al sentinței de fond, reținând ca fiind născută obligația sa de plată, neexecutarea acesteia a dat dreptul intimatei la plata daunelor interese.

În contextul considerentelor arătate, se reține că prin cererea de chemare în judecată intimata a solicitat acordarea daunelor interese sub forma dobânzii legale menționând expres perioada 22 iulie 2009 - 31 decembrie 2014, fiind sub incidența principiului disponibilității. Or, dobânda legală nu putea fi acordată pe această perioadă având în vedere că în prima instanță cauza a fost soluționată la data de 24 februarie 2015, dată ce se situează ulterior perioadei pentru care intimata a solicitat acordarea dobânzii legale.

Având în vedere cele reținute, în considerarea dispozițiilor art. 312 C.proc.civ. din 1865, recursul a fost admis.

Decizia de apel a fost modificată în parte în sensul că s-a respins solicitarea din cererea de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal pentru perioada 22 iulie 2009 - 31 decembrie 2014.

Au fost menținute în rest dispozițiile deciziei recurate.

Având în vedere dispozițiile art. 274 C.proc.civ. din 1865, a fost obligată intimata la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite în recurs, constând în taxa de timbru achitată în calea de atac.