ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 744/2019

Ședința publică din data de 03 aprilie 2019

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16.05.2012 pe rolul Tribunalului Specializat Mureș, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu persoana vinovată de producerea accidentului, C., să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 400.000 euro, reprezentând daune morale pentru vătămările corporale cauzate prin accidentul rutier produs la data de 07.01.2011, din culpa exclusivă a conducătorului auto C., asigurat al pârâtei, conform poliței de asigurare seria x/10/U4/CA nr. x, cu cheltuieli de judecată.

La data de 19.06.2012, reclamantul a precizat că echivalentul în RON al sumei solicitate este suma de 1.703.200 RON, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data producerii accidentului până la data plății efective.

Prin sentința nr. 1415/19.11.2012, Tribunalul Specializat Mureș a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă și a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 28/A/27.05.2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Recursul declarat de A. împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 1392/08.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă; hotărârea recurată și sentința primei instanțe au fost casate, iar cauza a fost trimisă Tribunalului Specializat Mureș, în vederea rejudecării.

În fond după casare, Tribunalul Specializat Mureș a pronunțat sentința nr. 112/05.10.2015, prin care a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, a evocat dispozițiile art. 49, 50, 52 și 55 din Legea nr. 136/1995 și a reținut că, potrivit acestora și în acord cu o jurisprudență constantă și convergentă în materie, în urma unui accident de vehicule ia naștere un raport juridic civil (substanțial) complex, care conține, pe de o parte, dreptul persoanei păgubite de a primi despăgubiri de la persoana vinovată de producerea accidentului, iar, pe de altă parte, dreptul persoanei păgubite de a primi despăgubiri de la asigurătorul cu care persoana vinovată (asigurat) are încheiată o asigurare obligatorie de răspundere civilă valabilă, pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule; obligația asigurătorului există ca urmare a nașterii obligației persoanei vinovate față de persoana prejudiciată, peste care se grefează obligația de a despăgubi, izvorâtă din contractul de asigurare, așa încât, pentru obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor trebuie, pe lângă existența unui contract de asigurare legal încheiat și valabil la momentul producerii riscului asigurat, să se constate întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana asiguratului.

Astfel, a reținut că, în măsura în care obligația din raportul juridic delictual primordial nu există sau a fost stinsă, nu subzistă nici obligația asigurătorului, deoarece mecanismul realizării creanței în raport cu acesta din urmă se face ca urmare a subrogației legale speciale obligatorii a asigurătorului în locul asiguratului și în limitele plafonului maxim de despăgubire reglementat de lege.

În speță, la sediul Poliției Municipiului Sighișoara, reclamantul A. a declarat, în scris, că nu are nicio pretenție civilă sau de altă natură, prezentă sau viitoare, față de numitul C., întrucât s-au împăcat, iar acesta din urmă a declarat că a luat cunoștință că primul nu are nicio pretenție și că s-au împăcat, declarații din care rezultă deci, expres și lipsit de echivoc, întâlnirea celor două voințe juridice cu scopul de a stinge raportul juridic obligațional dintre părți, cu consecința stingerii obligației debitorului și a imposibilității creditorului de a-și mai realiza pe viitor creanța.

Așa fiind, într-o astfel de ipoteză, o cerere adresată ulterior de persoana păgubită asigurătorului pentru plata despăgubirilor, după ce a renunțat la creanță față de persoana vinovată de producerea accidentului, apare ca fiind întemeiată pe o cauză imorală și vădit netemeinică, atât timp cât persoana păgubită nu are o creanță distinctă în raport cu asigurătorul, față de cea stinsă anterior.

Cum reclamantul și-a manifestat voința juridică, în sensul renunțării la orice pretenție civilă sau de orice altă natură, prezentă și viitoare, față de persoana vinovată, ceea ce a avut ca efect stingerea obligației acesteia, declarând în mod expres că a intervenit împăcarea, în scopul producerii efectelor specifice acestei instituții în procesul penal, dreptul său de creanță nu putea renaște prin simpla formulare a unei cereri în fața instanței civile, atât timp cât remiterea de datorie este un act juridic consensual și bilateral ce nu poate fi lipsit de efecte prin voința contrară a unei singure părți.

A mai reținut prima instanță că din decizia nr. 1/28.03.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, rezultă că față de asigurător, persoana păgubită prin accident nu dispune de un drept distinct, autonom și nou în raport cu dreptul la despăgubiri izvorât din raportul obligațional delictual originar, ci obligația asigurătorului ia naștere prin grefarea obligației stipulate în contractul de asigurare pe obligațiile izvorâte din raportul obligațional delictual.

În final, a subliniat că fără a da eficiență efectelor aplicării în planul dreptului civil substanțial a instituției penale a împăcării părților și fără a depăși limitele deciziei de casare cu trimitere, deoarece instanța a analizat exhaustiv și pe fond raporturile juridice deduse judecății, aplicând prevederile legale și instituțiile de drept specifice la situația de fapt rezultată din mijloacele de probă administrate, reclamantul nu mai avea la data formulării cererii de despăgubiri niciun drept actual la despăgubiri în raport cu asigurătorul, ca urmare a efectelor remiterii de datorie.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 460A/21.12.2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 40.000 euro, în echivalent în RON, la cursul de schimb afișat de B.N.R. la data plății, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată începând cu data pronunțării deciziei, precum și la plata sumei de 40.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu avocat și onorariu expert parte; celelalte dispoziții ale hotărârii atacate au fost menținute.

Pentru a decide astfel, a reținut că în considerentele deciziei de casare s-a arătat că modul în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 132 C. pen., potrivit cărora "împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă", nesocotește dispozițiile speciale din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România și, ca atare, răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate de actul normativ enunțat.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, cu caracter obligatoriu, că împăcarea părților în faza de urmărire penală nu poate fi interpretată ca echivalând cu o renunțare la însuși dreptul de a pretinde despăgubiri de la asigurător, iar din textele legale citate anterior rezultă fără echivoc că, în cazul producerii unui accident de circulație, prin care s-a cauzat un prejudiciu pentru care era încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din C. civ. de la 1864, a celui care, prin fapta sa, a produs efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate de Legea nr. 136/1995 (în acest sens fiind și decizia nr. 1/28.03.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recurs în interesul legii).

Așa fiind, prima instanță trebuia să verifice temeinicia pretențiilor reclamantului din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, coroborate cu răspunderea asigurătorului, în temeiul Legii nr. 136/1995, și nu să respingă acțiunea prin prisma remiterii de datorie.

În continuare, luând act că părțile nu contestă îndeplinirea condițiilor răspunderii pentru fapta proprie în privința autorului accidentului și a condițiilor contractuale pentru răspunderea asigurătorului de răspundere civilă în locul acestuia, curtea de apel a notat că aspectul asupra căruia părțile sunt în divergență este cuantumul daunelor morale, intimata-pârâtă apreciind că suma de 400.000 euro, solicitată de apelantul-reclamant prin acțiune, este excesivă.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel a reținut că la stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit (traume fizice și psihice), trebuie avute în vedere criteriile formulate de doctrină și jurisprudență, care se referă la gravitatea prejudiciului nepatrimonial, la importanța valorilor lezate, durata în timp a consecințelor vătămătoare sau perpetuarea acestora, natura suferințelor și intensitatea acestora, un rol semnificativ avându-l aspectele privind vârsta, sexul ori împrejurările speciale de viață care fac ca persoana păgubită să dea o apreciere diferită prejudiciului suferit.

De asemenea, a reținut că pentru determinarea valorii finale a daunelor trebuie să se țină seama de jurisprudența C.E.D.O., care face apel la echilibru, echitate și rezonabilitate; scopul acordării unor indemnizații bănești celor care au suferit traume psihice și fizice este acela de a oferi satisfacție compensatorie de natură a alina suferința celor afectați.

Raportat la aceste considerente, curtea de apel a apreciat că natura, gravitatea, intensitatea și durata suferințelor fizice și psihice produse apelantului-reclamant prin evenimentul rutier din data de 07.01.2011 rezultă din actele medicale aflate la dosar, dar și din aspectele privind vârsta și ocupația acestuia, subliniind că este fără putință de tăgadă că acesta a suferit traume fizice și psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier.

În privința stabilirii cuantumului concret al despăgubirilor, a reținut că se impune menținerea unei proporționalități între suferințele provocate, care, deși nu pot fi cuantificate, trebuie cel puțin estimate, raportat la vârsta victimei la data accidentului (30 de ani) și alte particularități ale acesteia (încadrat ca ofițer de poliție în I.P.J. Mureș, tată a doi copii, a suferit ruptură de splină care a impus efectuarea unei splenectomii, fracturi costale, fractura claviculară dreaptă, leziunile produse i-au pus viața în pericol, traume fizice și psihice intense și îndelungate, sechelele posttraumatice care au afectat negativ modul de viață și de comportament al apelantului-reclamant) și sarcina impusă societății de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

În acest context, a reținut că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, referitoare la suferințele fizice și psihice pe care le-au suferit victimele unui accident de circulație, precum și a consecințelor pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.

Față de cele arătate, a apreciat că suma de 40.000 euro constituie o satisfacție echitabilă, se încadrează în limita sumei asigurate din polița de asigurare de răspundere civilă auto RCA seria x/10/U4/CA nr. x/01.01.2011 și este în deplină concordanță cu dispozițiile legale în materie, dar și cu soluțiile jurisprudențiale.

În privința dobânzii legale, a reținut că legiuitorul a clasificat cele două tipuri de dobânzi prin Legea nr. 71/2011, act normativ care a modificat O.G. nr. 9/2000.

Prin O.G. nr. 13/2011 a fost abrogată O.G. nr. 9/2000, iar dobânzile au fost clasificate în cele două categorii: remuneratorii și penalizatoare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, "părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești", iar conform alin. (2) și (3) ale aceluiași articol, dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită dobândă remuneratorie, iar cea datorată pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este dobândă penalizatoare.

În ceea ce privește calculul dobânzii, art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 prevede că rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României, iar alin. (2) dispune că rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință, la care se adaugă 4 puncte procentuale.

Cum, în speță, dobânda legală a fost solicitată de apelantul-reclamant pentru neîndeplinirea la scadență a obligației reparării prejudiciului produs persoanei păgubite prin accident de circulație, și nu ca o plată pentru restituirea unui împrumut, este de necontestat că dobânda legală solicitată este una penalizatoare.

În acest context, notând că potrivit art. 10 din O.G. nr. 13/2011, "dispozițiile art. 1535 și art. 1538-1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare", iar potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ., "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.", a apreciat că, în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a sumei de bani, indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a se face dovada vreunui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

Or, conform principiului reparației integrale a prejudiciului, persoana păgubită este îndreptățită să pretindă repararea întregului prejudiciu, atât efectiv (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans), care, în cazul obligațiilor bănești, este prezumat de legiuitor, în conformitate cu prevederile art. 1385 alin. (3) și art. 1535 C. civ., la nivelul dobânzii legale.

În privința datei de la care curge dobânda legală, curtea a reținut că se calculează începând cu data pronunțării deciziei, aceasta fiind data scadenței sumei de 40.000 euro.

În baza dispozițiilor art. 274 rap. la art. 277 C. proc. civ., ținând seama de nivelul pretențiilor admise, a obligat intimata la plata către apelant a sumei de 40.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, 15.000 RON, onorariu avocat și 8.903 RON, onorariu expert parte.

Împotriva acestei decizii, A. și S.C. B. S.A. au declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel; recurenta-pârâtă a solicitat, în subsidiar, modificarea deciziei recurate, în sensul diminuării daunelor morale și stabilirii cheltuielilor de judecată proporțional cu pretențiile admise.

În motivarea recursului său, A. a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că decizia atacată este nelegală sub aspectul cuantumului despăgubirii acordate cu titlu de daune morale, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 49 din pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 5/2010 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit cărora în cazul vătămărilor corporale, se acordă despăgubiri pentru daune morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În acest sens, a arătat că, deși a reținut criteriile jurisprudențiale, instanța de apel nu le-a respectat, apreciind, raportat la circumstanțele cauzei și la principiul proporționalității între prejudiciile suferite și sarcina impusă societății de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune, că suma de 40.000 euro constituie o satisfacție echitabilă.

Cum principiile de drept naționale și convenționale în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecințele negative suferite de reclamant, avându-se în vedere importanța valorilor lezate (dreptul la viață, sănătate și integritate fizică), măsura în care aceste valori au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială, instanța de apel, ținând seama de aceste consecințe, era ținută să se raporteze și la criteriul echității, precum și la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, consacrate pe cale jurisprudențială în materia stabilirii daunelor morale.

A susținut recurentul că instanța de apel nu a luat în considerare practica judiciară națională cu privire la sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat, în cauze similare, raportat la dispozițiile art. 40 alin. (2) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

În opinia recurentului-reclamant, suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale este mult subevaluată și mult inferioară în raport cu alte cauze similare indicate în dosar, ceea ce reprezintă un tratament discriminatoriu și constituie o limitare nejustificată a dreptului la despăgubire prin raportare la jurisprudență.

În acest context, a susținut că în cuantificarea despăgubirilor pentru vătămări corporale, dată fiind importanța deosebită a valorilor lezate, trebuie avute în vedere și sumele asigurate și limitele de despăgubire stabilite la nivelul Uniunii Europene; astfel, potrivit art. 2 din Directiva 2005/14/CE din 11.05.2005 si art. 3 din Directiva nr. 2009/103/CE din 16.09.2009, suma minimă asigurată, în cazul vătămărilor corporale este de 1.000.000 euro pentru o victimă sau 5.000.000 euro, pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor; totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 pentru accidentele produse în anul 2011, pentru vătămări corporale și deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial, limita de despăgubire a fost stabilită la suma de 3.500.000 euro, iar potrivit art. 21 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 asigurătorii stabilesc tarifele pentru prima de asigurare anual, astfel încât să garanteze limitele de despăgubire stabilite în baza art. 24 și să garanteze permanent îndeplinirea obligațiilor ce decurg din încheierea contractelor de asigurare de R.C.A.

A subliniat că, întrucât în operațiunea de cuantificare a daunelor morale instanța de apel nu a avut în vedere toate criteriile jurisprudențiale în materie și practica judiciară în cauze similare, inclusiv practica asigurătorului privind despăgubirile acordate chiar pe cale amiabilă în situații comparabile, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei, se impune admiterea recursului, iar instanța de trimitere, în rejudecare, trebuie să stabilească nivelul daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat la situația de fapt, cu aplicarea criteriilor echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

A mai arătat recurentul că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

În acest sens, a susținut că, deși pe tot parcursul procesului a solicitat acordarea dobânzii legale, indicând drept temei art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, instanța de apel s-a raportat la dobânda penalizatoare, reglementată de O.G. nr. 13/2011, prin raportare la noul C. civ.

Or, în speță, raporturile dintre părți sunt reglementate de dispozițiile legale în vigoare la data producerii accidentului, 07.01.2011, respectiv C. civ. de la 1864, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România și Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

Potrivit art. 1082 din C. civ. de la 1864, debitorul datorează daune interese pentru neexecutarea obligațiilor sau executarea obligațiilor cu întârziere, iar potrivit art. 1088, la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.

Conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, iar conform art. 50 din aceeași lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite.

În conformitate cu prevederile art. 26 și 36 din Ordinul C.S.A nr. 5/2010, emis în baza art. 53 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă, în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii si cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat sa o plătească.

Sancțiunea pentru nerespectarea acestor obligații este reglementată de art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, potrivit căruia, dacă asigurătorul nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

În opinia recurentului, în speță sunt incidente dispozițiile art. 36 și 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2011, iar nu prevederile O.G. nr. 13/2011, cum în mod eronat a reținut instanța de apel.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin memoriul său de recurs, S.C. B. S.A. a evocat art. 49 alin. (2) lit. f) din Ordinul nr. 5/2010 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și a arătat că instanța de apel a cuantificat daunele morale doar prin prisma particularităților speței, fără a examina jurisprudența și practica în materie, deși a depus la dosar două decizii pronunțate de curți de apel din România în spețe similare.

În opinia recurentei, daunele morale de 888 euro pentru fiecare zi de îngrijire medicală (rezultate prin împărțirea sumei de 40.000 euro la numărul de zile necesar vindecării stabilit prin raportul medico-legal nr. 59/25.02.2011), acordate de instanța de apel, excedează principiul echității și, mai ales, nu se încadrează în jurisprudența din România.

Aceasta, întrucât potrivit Ghidului pentru soluționarea daunelor morale întocmit în 2011 în raport cu jurisprudența națională și europeană în materie, media generală a despăgubirilor acordate pentru daune morale pentru fiecare zi de îngrijire medicală necesară vindecării este de 344 de RON/zi, iar despăgubirile acordate pentru fiecare zi de îngrijiri medicale, pentru cazurile în care persoana vătămată a rămas cu o invaliditate posttraumatică, au fost în medie cu aproape 30% mai mari decât în cazurile în care vindecarea a fost completă, media fiind de 544 RON pe zi.

O altă critică formulată de recurentă vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel.

A susținut recurenta că instanța de apel a soluționat capătul de cerere vizând cheltuielile de judecată prin greșita aplicare a legii, obligând-o la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 40.000 RON, reținând drept temei legal dispozițiile art. 274 rap. la art. 277 C. proc. civ.

În acest context, a arătat că potrivit art. 276 C. proc. civ., când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

Așadar, conform acestui text de lege, în ipoteza în care pretențiile fiecărei părți au fost admise în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând proceda la compensarea lor; norma legală indicată nu distinge în raport cu natura sumelor de bani care intră în conținutul cheltuielilor de judecată efectuate, respectiv onorariu de avocat, onorariu expert, taxă de timbru etc.

De asemenea, indiferent de natura acestor cheltuieli, soluția pronunțată, de admitere în parte a pretențiilor, se răsfrânge și asupra acestor cheltuieli, care vor fi reduse în mod corespunzător.

Cum prin cererea de chemare în judecată reclamantul a formulat pretenții în cuantum de 400.000 euro, iar instanța a stabilit că îi datorează suma de 40.000 euro (10% din pretenții), raportat la această soluție, dar și la prevederile art. 276 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că poate fi obligată să restituie reclamantului cheltuieli de judecată doar în limitele pretențiilor admise.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Atât recurentul-reclamant, cât și recurenta-pârâtă, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au criticat decizia atacată prin prisma cuantumului despăgubirilor acordate de instanță cu titlu de daune-morale, primul apreciind că suma de 40.000 euro este subevaluată și mult inferioară în raport cu alte cauze similare indicate în dosar, iar partea adversă - că excedează principiul echității și că nu se încadrează în jurisprudența din România.

Aceste critici vizează însă aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, respectiv de apreciere ori de stabilire a situației de fapt în cauză și de interpretare a probelor, susținându-se, în esență, că daunele morale acordate de instanța de apel sunt cu mult sub, respectiv peste nivelul celor acordate în mod obișnuit de instanțele judecătorești.

Dat fiind că nu se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a unor texte de lege care să conțină criterii în funcție de care se determină cuantumul despăgubirilor, rezultă că autorii căilor de atac încearcă să redimensioneze cuantumul acestor despăgubiri, prin reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele devolutive.

Astfel, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, recurenții își exprimă în fapt nemulțumirea față de modul de interpretare a probelor și de apreciere a criteriilor în funcție de care a fost stabilit cuantumul daunelor morale, aspecte care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situației de fapt ori reaprecierea probelor.

Cât privește textele legale evocate în dezvoltarea acestor critici, Înalta Curte reține că sunt evocate pur formal, fără a se aduce, în concret, critici de nelegalitate deciziei atacate, recurenții făcând trimitere, în susținere, doar la probe, împrejurări de fapt și la nivelul daunelor acordate în mod obișnuit de instanțele judecătorești.

Prin urmare, criticile de netemeinicie referitoare la întinderea daunelor morale, formulate de autorii căilor de atac, urmează a fi înlăturate.

Prin memoriul său de recurs, recurentul-reclamant A. a susținut că, deși pe tot parcursul procesului a solicitat acordarea dobânzii legale, indicând drept temei art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, instanța de apel s-a raportat la dobânda penalizatoare, reglementată de O.G. nr. 13/2011, prin raportare la noul C. civ.

Înalta Curte notează că la data de 19.06.2012, în primul ciclu procesual, reclamantul a precizat în fața primei instanțe că echivalentul în RON al sumei solicitate este de 1.703.200 RON, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data producerii accidentului până la data plății efective;

Așa fiind, reclamantul a învestit instanța cu o cerere accesorie vizând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal.

Succesiunea actelor dosarului relevă că reclamantul a susținut această pretenție pe tot parcursul primului ciclu procesual, dar și în al doilea ciclu procesual, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, în fața tribunalului.

Este adevărat că prin concluziile scrise depuse la 10.06.2015 la dosarul Tribunalului Specializat Mureș, în al doilea ciclu procesual, a arătat că dobânda legală solicitată reprezintă penalități de întârziere, indicând pentru prima dată art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2011, însă, cum dezbaterile fuseseră închise, iar concluziile asupra fondului cauzei avuseseră loc la data de 03.06.2015, această precizare nu mai era îngăduită, opunându-se nu doar termenul prevăzut de lege, ci și principiile contradictorialității și garantării dreptului la apărare.

Prin urmare, în mod judicios a reținut curtea de apel, prin încheierea premergătoare de la 10.12.2018, că, raportat la dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul nu-și poate modifica pretenția accesorie în apel, atât timp cât a solicitat dobânda legală, și nu penalități, iar art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2011 a fost invocat la un moment procedural la care această precizare nu mai putea fi luată în considerare de instanță și, mai mult, prin memoriul de apel nu s-au adus critici cu privire la faptul că instanța nu ar fi luat în considerare o precizare a cererii accesorii, în sensul că reprezintă penalități, iar nu dobânzi.

În acest context, Înalta Curte ia act că, la solicitarea instanței de apel, la termenul din 10.12.2018, apelantul-reclamant a precizat că dobânda legală solicitată este una penalizatoare.

Potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, la care se adaugă 4 puncte procentuale.

Așadar, aspectul reținut de curtea de apel, potrivit căruia pârâta datorează dobânda legală penalizatoare reglementată de O.G. nr. 13/2011, calculată la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, la care se adaugă 4 puncte procentuale, are suport în dispozițiile legale incidente, prin raportare la capătul de cerere accesoriu formulat de reclamant, în virtutea principiului disponibilității.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica recurentului-reclamant vizând greșita aplicare a normelor de drept material.

Prin recursul său, S.C. B. S.A. a susținut că, obligând-o la plata către reclamant a cheltuielilor de judecata in cuantum de 40.000 RON, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 276 C. proc. civ.

Luând în analiză această critică, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 276 C. proc. civ., "când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor."

Așadar, textul de lege pretins încălcat vizează ipoteza în care au fost admise pretenții reciproce ale părților.

În speță, nu se regăsește o atare situație, de vreme ce nu a fost formulată o cerere reconvențională și nu au fost admise pretenții reciproce ale părților, astfel că dispozițiile art. 276 C. proc. civ. nu sunt incidente.

Prin urmare, recurenta-pârâtă reclamă încălcarea unor dispoziții legale inaplicabile în cauză, dincolo de faptul că, în concret, cheltuielile de judecată acordate au fost stabilite la nivelul pretențiilor admise.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, decizia atacată se dovedește a fi legală, motivele invocate nejustificând nici casarea, nici modificarea sa, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 460A/21.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 aprilie 2019.