ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1556/2020

Ședința publică din data de 15 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă la data de 20 martie 2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea pe care o va pronunța: să fie obligată pârâta la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale cauzate prin producerea accidentului rutier; să fie obligată pârâta la plata sumei de 11.526 RON reprezentând daune materiale; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1382, art. 1385, art. 1386, art. 1391 C. civ. și prevederile O.U.G. nr. 54/2016.

Prin sentința civilă nr. 1071 din 18 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte acțiunea. A fost obligată pârâta la plata sumei de 9.220 de RON către reclamant, cu titlu de daune materiale și la plata sumei de 80.000 de euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune morale. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.063 de RON.

Prin decizia nr. 352/A din 24 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-au respins apelurile promovate de către reclamantul A. și pârâta B. prin mandatar S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1071 din 18 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă.

La data de 27 mai 2019, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 352/A din 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, raportat la faptul că hotărârea atacată este nelegală în ceea ce privește cuantumul sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale.

Recurentul-reclamant a învederat că la vârsta de 26 de ani a rămas cu o infirmitate fizică permanentă, pierzându-și în totalitate capacitatea de muncă. La cuantificarea sumelor acordate, recurentul a precizat că instanța trebuia să țină cont și de durerea psihică a sa, precum și de prejudiciul estetic, care este imposibil de acoperit printr-o eventuală protezare care să mascheze infirmitatea.

La data de 3 iulie 2019, intimata-pârâtă B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, raportat la faptul că motivele de casare nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 352/A din 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, fiind prorogată discutarea excepției nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. prin mandatar C. S.R.L. Totodată, s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, cauza fiind repusă pe rol pentru termenul din 15 septembrie 2020.

Înalta Curte a luat în examinare cu prioritate excepția nulității recursului, în temeiul art. 248 C. proc. civ. și a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ..civv, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a indicat ca temeiuri de drept ale cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă în expunerea motivelor de recurs a reluat integral criticile exprimate în cererea de apel cu privire la starea sa de sănătate și la pierderea capacității de muncă, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Așadar, susținerile recurentului-reclamant prezentate de acesta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Recurentul-reclamant nu își argumentează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul de a preciza în ce ar consta deficiențele motivării deciziei în apel, din modul de formulare rezultînd concluzia că nemulțumirile sunt legate de modul de soluționarea cauzei, în sensul unei admiteri parțiale a pretențiilor formulate.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu se indică în concret în ce ar fi constat încălcarea dispozițiilor de drept material, nefiind permis, sub acest aspect, în absența unei legale învestiri prin motivarea căii de atac, ca instanța de recurs să procedeze în sensul unei adăugiri prin raționamente deductive.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul-reclamant tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor lui, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, cum este cazul în speță, când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate, indicate formal. Susținerile recurentului nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii introductive, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Față de considerentele expuse, întrucât accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, va admite excepția nulității recursului invocată de invocată de intimata-pârâtă B. prin mandatar C. S.R.L. și va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 352/A din 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă B., prin mandatar C. S.R.L, a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat dovedit cu actele depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului invocată deintimata-pârâtă B. prin mandatar C. S.R.L.

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 352/A din 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă B., prin mandatar C. S.R.L, a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,15 septembrie 2020.