ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 41/2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a Civilă sub nr. x/2018 la data de 05 decembrie 2018 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenienta C., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 RON reprezentând daune materiale; a sumei 150.000 euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății efective) reprezentând despăgubiri morale, pretinse pentru suferința fizică/psihică produsă în urma producerii accidentului rutier cauzat din culpa exclusivă a numitei C.; dobânda legală calculată pentru sumele pretinse, de la data introducerii acțiunii și până la achitarea efectivă a daunelor materiale și morale; precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 346 din 25 aprilie 2019 instanța a admis în parte acțiunea civilă exercitată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenienta forțată C. și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de: 10000 Euro daune morale - echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății efective, daune materiale de 60000 RON și dobânda legală calculată asupra sumelor menționate de la rămânerea definitivă a hotărârii până la data plății. A mai fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat apel atât reclamantul A. cât și pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 849 din 7 noiembrie 2019 Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă a admis apelul reclamantului A. împotriva sentinței civile nr. 346 din 25 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2018, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta intimată B. S.A. la plata sumei de 30000 euro în echivalentul în RON la cursul BNR din data plății cu titlu de daune morale, către reclamantul apelant A., menținând în rest dispozițiile sentinței civile apelate.

Totodată, a fost respins apelul pârâtei B. S.A., împotriva aceleiași sentințe civile, și obligată la plata sumei de 2000 RON către reclamantul apelant A., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial.

La data de 6 ianuarie 2020, pârâta B. S.A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 849/A din 7 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în conformitate cu prevederile art. 497 din C. proc. civ.

În motivare se arată că o primă critică, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizează încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 50 alin. (2), lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014 și a art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. de către instanța de apel, în privința acordării în totalitate a daunelor materiale solicitate de către reclamant.

Astfel, petitul privind obligarea recurentei la plata daunelor materiale în cuantum de 60.000 RON se impunea respins ca nedovedit, deoarece nu au fost depuse acte justificative în dovedirea unor astfel de pretenții, instanța de apel încălcând și dispozițiile art. 249 din C. proc. civ., în materie de sarcina probei.

Mai susține recurenta că, în ceea ce privește cheltuielile de înmormântare, Statul Roman prin Casa Județeană de Pensii acorda ajutor de înmormântare de 2414 RON/deces la nivelul anului 2015, un cuantum necesar și util pentru cheltuielile de înmormântare. În opinia sa, alte sume, rezultat a unor investiții voluptuorii (nenumărate pomeni, cripte și alte edificii funerare) nu intră în categoria despăgubirilor cu privire la care se poate angaja răspunderea sa. În consecință, instanța de apel a reținut în mod greșit că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 2236 din C. civ., deoarece în măsura în care s-ar beneficia de ajutorul de deces acordat de către stat, precum și de despăgubirea acordată de către asigurător, pentru aceeași cauză și obiect, s-ar ajunge în situația în care persoanele să fie despăgubite în două rânduri pentru aceleași cheltuieli efectuate, încălcându-se principiul restitutio in integrum.

Se arată că pentru acordarea daunelor materiale în cuantum de 18.000 RON, instanța de apel a avut în vedere declarațiile persoanei care a pregătit meniurile pentru pomeni și parastase, însă acestea nu reprezintă documente fiscale și nu pot constitui dovezi ale unor creanțe certe, lichide și exigibile pentru ca recurenta să fie obligată la plata acestor sume.

Susține recurenta că declarațiile unor persoane nu pot face dovada unui act juridic, conform art. 309 alin. (2) din C. proc. civ.

O altă critică vizează nereținerea incidenței art. 1371 din C. civ., dezlegat prin Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care ar fi impus administrarea probațiunii care să verifice aspectele legate de purtarea centurii de siguranță de către victimă.

În acest sens, apreciază recurenta că s-ar fi impus administrare probațiunii propuse atât în prima instanță, cât și în apel, cu privire la necesitatea verificărilor aspectelor legate de purtarea centurii de siguranță de către victima D..

Instanța de apel reține că această apărare a recurentei nu a fost probată în niciun mod, însă a respins probațiunea prin care se încerca să se dovedească acest fapt.

Se apreciază că se impune casarea hotărârii recurate și verificarea obiectivă a aspectului legate de purtarea sau nu a centurii de siguranță de către victimă, pentru a se putea da eficiență deplină dispozițiilor art. 1371 din C. civ. și a art. 28 din Norma ASF 23/2014.

Printr-o ultimă critică se apreciază ca fiind greșită soluția instanței de apel de a obliga recurenta la plata dobânzii legale penalizatoare în temeiul O.G. nr. 13/2011, în condițiile în care Norma ASF nr. 23/2014 și Legea nr. 136/1996, în vigoare la data încheierii poliței RCA, nu prevăd posibilitatea acordării dobânzii legale penalizatoare. Prin urmare, apreciază recurenta că soluția care se impunea era respingerea acestui petit de dobânda legală penalizatoare ca inadmisibil.

Se arată că nu poate fi aplicată în prezenta speță O.G. nr. 13/2011 față de dispozițiile art. 2 din acest act normativ și dispozițiile din Norma ASF care prevăd faptul că se pot acorda penalități de întârziere în condițiile prevăzute la art. 36-38.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 483 și următoarele din C. proc. civ., precum și textele de lege menționate în cuprinsul motivării.

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 23 septembrie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. și s-a stabilit termen în vederea soluționării acestuia la 20 ianuarie 2021, cu citarea părților, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată raportat la criticile formulate și la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce succed:

O primă critică, încadrată de recurentă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează greșita interpretare a dispozițiilor art. 50 alin. (2), lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014 și a art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., precum și greșita reținere a incidenței în cauză a dispozițiilor art. 2236 din C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată însă, din analiza susținerilor formulate în dezvoltarea motivelor de recurs, că acestea nu pot fi încadrate nici în motivul de nelegalitate expres indicat de recurentă, dar nici în vreunul dintre celelalte motive reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că într-adevăr, dispozițiile art. 50 alin. (2) lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014 invocate de recurentă, impun ca daunele materiale să fie probate cu documente justificative. În cauză însă, instanța de apel a constatat că această condiție este îndeplinită, constatând existența înscrisurilor justificative, dosarul de fond, pentru o parte din sumele solicitate.

Numai în privința sumei de 18.000 RON, reprezentând cheltuiala pentru pomeni și parastase, instanța de apel a reținut că aceasta a fost dovedită cu martori, apreciind în mod expres că textul art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece "obiectul probațiunii în cauză nu se referă la dovada faptelor juridice săvârșite prin încheierea de acte juridice, ci la organizarea unor evenimente funerare (pomeni și parastase), prin activități de fapt generatoare de consecințe juridice în patrimoniul reclamantului".

Cu privire la acest aspect, prin motivele de recurs, recurenta s-a limitat la a susține că declarațiile persoanei care a pregătit meniurile nu reprezintă documente fiscale și nu pot constitui dovezi ale unor creanțe certe, lichide și exigibile, și că acestea nu pot fi primite față de dispozițiile art. 309 alin. (2) din C. proc. civ.. Chestiunile astfel învederate prin motivele de recurs nu se raportează însă la considerentele instanței de apel, mai exact recurenta nu arată de ce consideră că, prin raportare la obiectul probațiunii, în mod greșit instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză.

În privința dispozițiilor art. 2236 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora indemnizația de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale, sau de repararea prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa, recurenta arată că în mod greșit instanța de apel a reținut incidența acestora în cauză, deoarece în acest mod s-ar ajunge la situația în care persoanele să fie despăgubite de două ori pentru aceleași cheltuieli efectuate.

Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că daunele materiale solicitate nu pot fi reduse cu suma reprezentând cuantumul ajutorului de deces cuvenit reclamantului, deoarece "fiecare din cele două indemnizații sunt caracterizate prin regim juridic distinct, obiect și scop diferit, precum și de subiecți titulari ai obligației de indemnizare autonomi".

Rezultă deci că susținerile recurentei, din nou, nu se raportează la considerentele instanței de apel și nu precizează de ce, față de considerentele enunțate, textul de lege nu ar fi incident în cauză.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel raționamentul instanței de apel și să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta se limitează numai la a-și arăta nemulțumirea față de soluția pronunțată de instanța de apel, susțineri ce nu pot fi analizate în recurs.

O altă critică vizează nereținerea incidenței dispozițiilor art. 1371 din C. civ., dezlegat prin decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care ar fi impus administrarea probațiunii care să verifice aspectele legate de purtarea centurii de siguranță de către victimă.

Nici aceste susțineri ale recurentei nu pot fi considerate ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate întrucât se referă la o situație de fapt ce ar fi fost greșit reținută pe baza unui probatoriu insuficient și greșit interpretat. Or, problemele ce țin de administrarea și interpretarea probelor excedează limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

Analizând cererea de probatorii formulată de pârâtă, curtea de apel, după deliberare, a respins-o, considerând că nu sunt concludente probele solicitate. Or, aprecierea instanței de apel cu privire la pertinența, concludența și utilitatea probelor ce îi sunt solicitate nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În realitate, în critica privind greșita neaplicare a dispozițiilor art. 1371 din C. civ., recurenta se raportează la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, tinzând la reanalizarea acesteia, însă situația de fapt stabilită de instanțele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de pârâtă nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate din această perspectivă.

Se apreciază însă ca fiind fondată ultima critică a recurentei, vizând acordarea dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la data plății, cu încălcarea dispozițiilor Normei ASF nr. 23/2014, critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător.

Nu poate fi reținută susținerea instanței de apel în sensul că "Norma ASF, fiind un act normativ subsecvent, dat în aplicarea legii, nu beneficiază de forță juridică pentru a înlocui sau exclude aplicarea normei legale conținută de C. civ. și Legea nr. 43/2012".

Astfel, este știut faptul că daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației de către debitor. Prin dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecința prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din C. civ., constând în inexistența obligației creditorului de a face dovada existenței și întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 2213 din C. civ., potrivit cărora asigurările obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale, câtă vreme Norma ASF este un act normativ emis în executarea unei legi speciale, aceasta se bucură de forța juridică corespunzătoare, dispoziția cuprinsă în art. 38 având un caracter special derogatoriu de la regimul dobânzii legale.

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte, admițând recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 849/A din 7 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, în ceea ce privește capătul de cerere vizând acordarea dobânzii legale. În rejudecare, instanța de apel urmează să aibă în vedere cererea formulată de reclamant, expresie a principiului disponibilității, dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, precum și existența dispozițiilor legale speciale, derogatorii de la dreptul comun.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 849/A din 7 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite apelul B. S.A. spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, în ceea ce privește capătul de cerere vizând acordarea dobânzii legale.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge cererea de întoarcere a executării, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2021.