ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 328/2021

Ședința publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12.04.2017 pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. și, în temeiul art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, pe intervenienta forțată C., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 70.000 Euro cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale cauzate prin producerea accidentului de circulație din 8.11.2016, la plata sumei de 6.013 RON, reprezentând daune materiale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1382, art. 1386, art. 1391 C. civ. și O.U.G. nr. 54/2016.

Prin sentința civilă nr. 411/PI din 28 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția Civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C., a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 10.000 de Euro, cu titlu de daune morale și a sumei de 4.546,84 RON, daune materiale, precum și la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 411/PI din 28 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2017, a declarat apel reclamantul A..

Prin încheierea din 8 octombrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a încuviințat proba cu expertiza medico-legală și a dispus efectuarea unei adrese către Institutul de Medicină Legală Timișoara pentru a supune expertizei medico-legale pe apelantul A. și pentru a indica numărul de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, precum și a menționa dacă apelantul a dobândit, în timp, o infirmitate fizică ca urmare a accidentului de circulație din 8.11.2016.

Prin decizia civilă nr. 194/A din 4 martie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A.; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat intimata-pârâtă B. S.A. la plata către apelantul-reclamant a sumei de 55.000 Euro cu titlu de daune morale și a menținut, în rest, dispozițiile sentinței; a obligat intimata și la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, apelantului.

La 30 aprilie 2019, pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva încheierii din 8 octombrie 2018 și a deciziei civile nr. 194/A din 4 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat lipsa motivării în drept a hotărârii instanței de apel, care nu a stabilit cadrul normativ aplicabil litigiului, la modul general și în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, în special, în contradicție cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 din CEDO și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel nu a făcut expunerea examenului jurisprudențial care ar fi trebuit să se regăsească în mod obligatoriu în hotărârea recurată, conform art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 și nu a făcut referire nici măcar la o decizie de speță care a format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că la stabilirea cuantumului daunelor morale instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, dar și prevederile art. 1391 alin. (1) din C. civ.

Totodată, susține că despăgubirile pentru daunele morale se determină pe baza evaluării instanței de judecată, evaluare care, pentru a nu fi subiectivă și a nu tinde către o îmbogățire fără just temei, trebuie să aibă în vedere suferințele fizice și morale care au fost cauzate prin fapta ilicită și toate consecințele acesteia, astfel cum sunt relevate de probele administrate, cu respectarea principiilor echității, proporționalității, îmbogățirii fără justă cauză și principiul nevoii sociale, principii ce trebuie corelate cu venitul lunar mediu pe cap de locuitor corespunzător fiecărei țări membre a Uniunii Europene. Invocă jurispudența CEDO, precum și directivele CE din 2009 privind plata asigurărilor în Europa.

Recurenta consideră că instanța de apel nu a efectuat un examen jurispudențial, deși jurispudența din România este un criteriu legal în stabilirea cuantumului daunelor morale, conform art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014; faptul că a făcut referire în decizia recurată la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2431/2015 nu acoperă această nerespectare a dispozițiilor legale, având în vedere că nu vizează o cauză similară.

De asemenea, recurenta susține că din hotărârea recurată rezultă că instanța de apel nu a analizat nici practica judiciară pe care a depus-o la dosar, indicând în continuare decizii de practică judiciară.

Recurenta mai invocă și faptul că instanța de apel nu a corelat cuantumul daunelor morale cu venitul lunar mediu și, în mod nelegal nu s-a raportat în niciun fel la reperele financiare ale vieții din România.

Totodată, consideră că instanța de apel, în cuantificarea despăgubirii pentru daunele morale acordate intimatului-reclamant, în mod nelegal a luat în considerare drept criteriu sumele de bani pe care acesta este posibil să le achite în viitor pentru recuperarea sa. Pe lângă faptul că acesta nu este unul dintre criteriile legale sau jurisprudențiale ce trebuie avute în vedere la stabilirea despăgubirilor, recurenta arată că acestea sunt daune materiale, adică echivalentul unor cheltuieli, și nu daune morale.

În cuantificarea despăgubirii pentru daunele morale acordate intimatului reclamant, tot în mod nelegal, instanța de apel a luat în considerare faptul că acestuia nu i s-a acordat vreo despăgubire, fără a observa că reclamantul a introdus direct acțiune în justiție, fără a adresa recurentei vreo cerere de despăgubire anterioară demersului judiciar.

Recurenta consideră ca nelegală și referirea instanței de apel la prezumții, în stabilirea prejudiciului, extrase dintr-o literatură de specialitate pe care nu a indicat-o, în condițiile în care aspectele privind traumele psihice puteau fi dovedite de către intimatul-reclamant cu un raport de evaluare psihologică și/sau cu expertiza medico-legală, în conformitate cu dispozițiile art. 249 C. proc. civ.. Totodată, potrivit art. 327 C. proc. civ., prezumțiile sunt consecințe pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut pentru a stabili un fapt necunoscut. Or, în cauză, faptul necunoscut putea fi stabilit prin administrarea unor probe (cu înscrisuri, expertiză medico-legală), iar nu, cum în mod nelegal a procedat instanța de apel, prin recurgerea la prezumții.

Motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează aspectul admiterii de către instanța de apel a probei cu expertiza medico-legală solicitată de către reclamant în apel, deși acesta fusese decăzut din această probă la instanța de fond, iar prin apelul declarat nu a criticat hotărârea primei instanțe sub acest aspect, fiind încălcate prevederile art. 478 C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului și art. 466 alin. (4) C. proc. civ. privind apelarea încheierilor premergătoare numai odată cu fondul.

Pentru motivele invocate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea dosarului aceleiași curți de apel în vederea rejudecării, precum și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant A. și intimatei-interveniente forțat C., la 22 mai 2019 .

La 27 mai 2019, în termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, susținând că recurenta critică doar aspecte de netemeinicie, respectiv cuantumul daunelor morale și probele.

La 18 iunie 2019, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 16 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta a formulat un punct de vedere cu privire la concluziile raportului, prin care susține că a invocat și critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a reluat argumentele din cererea de recurs.

Prin încheierea din 20 octombrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisuri, expertiza, martori, prezumții) în stabilirea daunelor morale și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce în dezbatere, în esență, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă așadar, o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia este nemotivată, deoarece instanța de apel nu a făcut referire la niciun temei de drept avut în vedere la pronunțarea hotărârii, nestabilind cadrul normativ aplicabil litigiului, la modul general, și în cuantificarea daunelor morale, în special. Totodată, a invocat faptul că instanța de apel nu a făcut examenul jurisprudențial și nu a făcut referire nici măcar la o decizie de speță care a format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul-logico juridic prin care a cuantificat daunele morale.

Astfel, se constată că, prin apelul declarat în cauză, așa cum corect a reținut și instanța de apel, reclamantul a criticat soluția primei instanțe doar sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, relativ la suferințele pricinuite de accidentul auto.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de prim control judiciar a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății, respectiv dispozițiile art. 1391 alin. (1) C. proc. civ., în același timp menținând temeiurile de drept invocate de instanța de fond, a căror aplicare nu a fost, dealtfel, contestată prin calea de atac formulată de intimatul-reclamant.

Instanța de apel a reținut că despăgubirea bănească trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, dar și a practicii judiciare în materie, respectiv a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire fără justă cauză a terțelor persoane păgubite.

Astfel, în urma coroborării probelor din dosar cu susținerile părților privind sumele acordate în practică, aprecierii soluțiilor ca precendent și aplicării principiului echității, reținând, în mod corect, că stabilirea despăgubirii trebuie să fie atributul suveran al instanței, pentru fiecare cauză în parte, instanța de apel a concluzionat că suma stabilită de prima instanță este prea mică pentru a servi rolului de compensație pe care îl are.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține, contrar celor învederate de recurentă, că, pe de o parte, instanța de apel a făcut trimitere la jurisprudența instanțelor, inclusiv cea depusă la dosar, de care, potrivit dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, a ținut cont la cuantificarea daunelor, iar, pe de altă parte, norma indicată nu impune obligația în sarcina instanței de a face o examinare exhaustivă a jurisprudenței și de a cita în mod explicit deciziile jurisprudențiale avute în vedere.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudență, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reține că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept și are caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare, analiza instanței fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației concrete din fiecare cauză.

Cum prin decizia recurată, instanța de apel, în justificarea despăgubirilor acordate, a avut în vedere drept criterii de stabilire a daunelor morale, gravitatea leziunilor suferite, consecințele pe care accidentul le-a produs asupra sănătății, dar și asupra vieții de familie și sociale a reclamantului, cât și principiul echității și proporționalității, în sensul existenței unui just echilibru între prejudiciul suferit și despăgubirea acordată, și criticile recurentei-pârâte privind încălcarea dispozițiilor art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

În plus, instanța supremă reține că dispozițiile art. 1391 C. civ. au fost invocate formal în cererea de recurs, întrucât recurenta nu a arătat în ce fel au fost nesocotite aceste dispoziții prin decizia atacată.

Totodată, argumentele recurentei referitoare la necorelarea de către instanța de apel a cuantumului despăgubirilor cu venitul lunar mediu și cu media despăgubirilor pentru daune morale pentru fiecare zi de îngrijire medicală stabilită prin Ghidul elaborat de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii nu se circumscrie motivării recursului în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se referă la aspecte de temeinicie, respectiv la criteriile avute în vedere la evaluarea daunelor morale.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 478 și art. 466 alin. (4) C. proc. civ., prin faptul că instanța de apel, la termenul din 08.10.2018, a încuviințat proba cu expertiza medico-legală pentru reclamant, deși acesta fusese decăzut din administrarea acestei probe, prin încheierile din 18.10.2017 și 21.03.2018 pronunțate în primă instanță.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., "instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță". Ca atare, cea mai semnificativă caracteristică procesuală a apelului este reprezentată de efectul său devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel.

Prin Decizia nr. 9/2020, pronunțată de Înalta Curte de Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 548/25.06.2020, s-a stabilit că:

"în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea".

Prin aceeași decizie s-a reținut că această interpretare și aplicare a legii asigură valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 și art. 24 din Legea fundamentală și art. 6 din Convenție, de vreme ce, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO, Hotărârea din 28 iunie 2005, Virgil Ionescu împotriva României, paragraful 44, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006) dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt într-adevăr "auzite", adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat, prevederile Convenției impunând instanțelor naționale obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților pentru a le aprecia pertinente.

Prin urmare, încuviințarea de către instanța de apel a probei cu expertiza medico-legală, prin care s-a dispus să fie supus expertizei medico-legale reclamantul A., pentru a se indica numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, precum și pentru a se indica dacă reclamantul a dobândit în timp o infirmitate fizică ca urmare a accidentului de circulație din 08.11.2016, a fost făcută cu respectarea limitelor apelului determinate de ceea ce s-a apelat, respectiv reevaluarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță reclamantului prin raportare la situația de fapt, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate din acest punct de vedere.

Nu în ultimul rând, așa cum s-a arătat, în condițiile în care dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. raportate la art. 254 C. proc. civ. permit încuviințarea, în apel, a probelor care au fost propuse tardiv și asupra cărora prima instanță a pronunțat decăderea, dispozițiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. nu mai prezintă relevanță în analiza legalității măsurii dispuse în cauză, la termenul din 08.10.2018.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârile recurate sunt legale și că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 8 octombrie 2018 și a deciziei civile nr. 194/A din 4 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 februarie 2021.