ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 52/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Analizând actele de la dosar, încheierea și decizia atacată reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17.10.2017 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 3.705 RON, reprezentând daune materiale. A mai solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

În temeiul O.U.G. nr. 54/2016 a solicitat citarea numitului C., în calitate de intervenient-forțat.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1.349, art. 1.357, art. 1.382, art. 1.385, art. 1.386, art. 1.391 C. civ. și ale Legii nr. 136/1995.

Prin sentința civilă nr. 1076/NLP/PI/21.12.2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 80.000 euro, reprezentând daune morale, a sumei de 3.638,72 RON, cu titlu de daune materiale, precum și a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. și pârâta B. S.A. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin încheierea din 14.06.2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins cererile în probațiune formulate de reprezentanții convenționali ai ambelor părți, cu privire la efectuarea unei expertize medico-legale. A admis cererea în probațiune privind acvirarea dosarului penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj, formulată de reprezentanta apelantei-pârâte.

Prin decizia civilă nr. 604/A/12.09.2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva încheierii din 14.06.2019 și deciziei din apel, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea lor și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, a invocat nemotivarea deciziei atacate și pronunțarea acesteia cu încălcarea regulilor de procedură și a normelor de drept material.

Recurenta a reclamat nelegalitatea hotărârii atacate raportat la culpa concurentă a intimatului-reclamant, aspect care a apreciat că produce consecințe juridice atât în planul despăgubirilor pentru daunele morale, cât si în cel al despăgubirilor pentru daunele materiale.

În acest sens, a arătat că, în baza probelor administrate în fața primei instanțe, s-a stabilit fără echivoc că intimatul-reclamant nu purta centura de siguranță la momentul producerii accidentului, fapt recunoscut, de altfel, de către acesta prin declarația dată în fața primei instanțe la termenul din data de 05.03.2018 și reținut prin încheierea de ședință.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 54/2016, art. 1.371 alin. (1) C. civ., art. 99 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că "dispozițiile art. 1.371 alin. (1) C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă."

A subliniat recurenta că, ignorând dispozițiile legale mai sus arătate, deși a reținut că aspectul nepurtării centurii de siguranță de către reclamant este relevant din punct de vedere al întinderii prejudiciului suferit de acesta și că va avea în vedere la stabilirea despăgubirilor civile acest aspect, prima instanță nu a indicat gradul culpei reclamantului în producerea/majorarea prejudiciului suferit, reținând că "nu se poate susține că faptul de a nu purta centura de siguranță este cel care a provocat accidentul, a pus în mișcare sau a influențat acțiunea intervenientului - respectiv cea de a nu se asigura corespunzător în momentul efectuării depășirii" și că "nici nu s-a dovedit că (reclamantul) putea evita apariția traumatismelor dacă ar fi purtat centura de siguranță".

Or, cu toate că a formulat critici în acest sens prin memoriul din apel, solicitând aplicarea dispozițiilor art. 14 din O.U.G. nr. 54/2016, instanța de prim control judiciar a apreciat în mod nelegal că tribunalul a procedat corect și i-a respins apelul, reținând că prima instanță a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirii faptul că reclamantul nu a purtat centura de siguranță, însă a reținut că nu se poate stabili în ce procent purtarea centurii ar fi redus sau chiar înlăturat consecințele vătămătoare.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a apreciat greșit faptul că nu este fundamentată solicitarea ei de diminuarea cu 50% a sumei acordate cu titlu de daune morale.

Potrivit recurentei, instanța de apel trebuia să pornească și să se raporteze la dispozițiile legale invocate, să facă o analiză a acestora și să expună argumentele pentru care, în accepțiunea sa, acestea sunt sau nu incidente sau supuse unei anumite interpretări, observând totodată și dacă prima instanță a purces la o astfel de analiză. Or, din această perspectivă, motivarea instanței de apel lipsește cu desăvârșire, ceea ce nu este permis, raportat la exigențele art. 425 alin. (1) C. proc. civ., ale art. 6 din C.E.D.O. și ale jurisprudenței comunitare.

Pe de altă parte, recurenta a susținut că argumentele curții de apel sunt lipsite de fundament legal în ceea ce privește presupusa imposibilitate de cuantificare concretă a culpei reclamantului, în condițiile în care aspectele reținute în raportul de expertiză medico-legală, în sensul că "nu putem preciza ce leziuni ar fi suferit numitul A. în cadrul accidentului rutier din data de 13.07.2017 în situația în care ar fi purtat centura de siguranță", impun aplicarea prevederilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2016, respectiv reținerea unui procent de 50%.

De asemenea, a mai relevat că sunt lipsite de fundament legal și argumentele referitoare la prezumția de culpă invocată de pârâtă, pe care instanța de apel o califică în mod nelegal ca fiind o critică pur interpretativă a situației de fapt și a dezlegării date de tribunal, cu toate că prin dispozițiile legale care instituie obligativitatea purtării centurii de siguranță și care sancționează situația de neconformare se instituie o prezumție de culpă a persoanei care nu se conformează acestei obligații.

În continuare, recurenta a mai susținut că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, instanța de apel impunând aceleași exigențe de probă atât pârâtei, cât și reclamantului. Astfel, nu numai că a apreciat în mod nelegal că pârâta trebuia să facă dovada cu studii sau statistici a procentului în care purtarea centurii de siguranță ar fi redus sau chiar înlăturat consecințele vătămătoare, dar, în motivarea respingerii apelului reclamantului se arată, printre altele, că și acestuia îi revenea sarcina acestei probe.

În final, recurenta a conchis că nepurtarea centurii de siguranță de către reclamant are implicații juridice sub aspectul stabilirii despăgubirilor, motiv pentru care instanța de apel ar fi trebuit să le reducă, în raport cu gradul culpei concurente a acestuia.

O altă critică formulată de recurentă vizează nelegalitatea hotărârii atacate, raportat la verificarea și aplicarea de către instanța de apel a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale.

În acest context, a evocat jurisprudența C.E.D.O. și a instanței supreme și a susținut că un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

În continuare, a reiterat situația de fapt, a prezentat succint evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și probatoriul administrat în cauză și a subliniat că, reținând că numărul de zile medicale la care s-a raportat tribunalul rezultă din expertiza depusă, din actele medicale și din referatul medical, astfel că nu se poate stabili o altă perioadă, fără ca acest aspect să fi fost probat, instanța de apel a pronunțat o hotărâre profund nelegală, încălcându-i în mod evident dreptul la apărare și la un proces echitabil.

În opinia recurentei, este inadmisibil ca instanța de apel să îi impute, deși și-a formulat toate cererile în probațiune întocmai și la timp în fața instanțelor de fond, că face simple observații nesusținute cu probe, când chiar această instanță a respins proba cu expertiza medico-legală, singura probă prin care putea dovedi un alt număr al zilelor de îngrijiri medicale necesare reclamantului pentru vindecare, respectiv singura probă care putea duce la aflarea adevărului.

Or, respingerea de către instanța de apel a probei cu expertiza medico-legală, urmată de respingerea criticilor corespunzătoare, pe motivul că acestea sunt nedovedite, echivalează cu o denegare de dreptate.

Contrar celor reținute prin încheierea din 14.06.2019, conform cărora ar fi suficiente expertizele efectuate în cauză, rezultă cu evidență din hotărârea recurată că instanța de apel consideră că probatoriul este, de fapt, insuficient. În aceste condiții, instanța avea obligația repunerii cauzei pe rol, în vederea suplimentării probelor, neputând respinge apelul.

A mai susținut recurenta că, după emiterea directivelor C.E. din 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că principiile ce trebuie avute în vedere de instanțele naționale în aprecierea daunelor morale sunt cele ale echității, evitării îmbogățirii fără justă cauză și cele ale nevoii sociale, principii ce trebuie corelate cu venitul lunar mediu pe cap de locuitor corespunzător fiecărei țări membre a Uniunii Europene.

Cu toate acestea, deși prin concluziile scrise depuse în apel s-a raportat nu numai la media generală a despăgubirilor acordate pentru daune morale pentru fiecare zi de îngrijire medicală din Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivității și tratamentului nediscriminatoriu prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., elaborat în urma analizei a peste 2.600 de spețe la nivelul curților de apel din România de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, de 344 RON/zi de îngrijiri medicale, dar și la salariul minim net pe economie și la salariul mediul net pe economie, instanța de apel în mod nelegal a evaluat superficial aceste repere financiare ale vieții din România.

Instanța de apel a reținut că nu poate fi primită apărarea, conform căreia suma de 80.000 euro acordată reclamantului este exorbitantă în raport cu salariul minim pe economie, întrucât nu se are în vedere salariul minim actual.

Potrivit recurentei, aceasta reprezintă o aparentă motivare de respingere a apărării, fără a se expune pe larg care este relevanța juridică a invocării acestui argument, demonstrația logică nefiind finalizată.

Astfel, din așa-zisa motivare rezultă că instanța de apel nu a procedat de plano la o analiză a acestei critici, pornind pur și simplu de la aspectul formal al neraportării la salariul minim actual, în condițiile în care atât salariul minim net actual, cât și cel mediu net sunt cvasi-cunoscute, cel minim fiind stabilit prin hotărâre de guvern, iar cel mediu fiind publicat de Institutul Național de Statistică.

Mai mult decât atât, diferența dintre salariul minim net invocat prin cererea de apel (1.162 RON) și cel actual (1.263 RON) este una mică, astfel că prin raportare la salariul minim actual, suma de 80.000 euro reprezintă venitul pe 24-25 ani.

Recurenta a susținut și că instanța de apel nu a răspuns criticilor vizând faptul că în situația în care se invocă prejudicii provocate de infecțiile nozocomiale, persoana prejudiciată nu se îndreaptă împotriva asigurătorului R.C.A., ci împotriva unității spitalicești.

A mai susținut autoarea căii de atac că hotărârea este nelegală și cu privire la daunele materiale, de vreme ce, deși trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 22 alin. (1) lit. a) pct. 4 din Norma A.S.F. nr. 39/2016, conform cărora "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale (...), se au în vedere următoarele: a) în caz de vătămare corporală: 4. (iv) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare", care reprezintă dreptul special în materia asigurărilor R.C.A., instanța de apel s-a raportat la art. 1.378 alin. (1) și (1).375 și urm. C. civ.

În final, a reiterat criticile din apel cu privire la cheltuielile cu tratamentul medicamentos și de transport și a susținut că ambele instanțe de fond au inversat în mod nepermis sarcina probei, subliniind că nu asigurătorul trebuie să dovedească că reclamantului nu i-au fost necesare medicamentele, ci reclamantul trebuie să dovedească faptul că i-au fost necesare.

Cu privire la cheltuielile de transport, a arătat că în condițiile în care cele cu combustibilul nu pot fi puse în legătură cu documentele medicale depuse la dosar și cu distanțele dintre localitatea de domiciliu și localitățile unde intimatul-reclamant trebuie să dovedească că s-a deplasat, în mod nelegal prima instanță le-a acordat, iar instanța de apel le-a menținut.

Totodată, instanța de apel nu i-a analizat critica conform căreia trebuia să fie respinse acele cheltuieli care au fost achitate cu cardul și în legătură cu care intimatul-reclamant nu a depus extrase de cont bancar din care să rezulte că plata s-a făcut din contul său bancar și că prejudiciul s-a produs în propriul patrimoniu și nu în cel al altei persoane.

Intimații nu au formulat întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 11.11.2020, constatând că nu s-a întrunit unanimitatea membrilor completului de judecată asupra soluției propuse prin raport în vederea soluționării recursului în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) și (6) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică.

Înalta Curte a luat în examinare cu prioritate excepția nulității recursului, invocată din oficiu, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza motivelor de recurs relevă că nu au fost formulate critici de nelegalitate împotriva deciziei din apel care să poată fi circumscrise celor două motive de recurs invocate, recurenta urmărind să obțină o nouă evaluare a fondului pretențiilor și a materialului probator, incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac exercitate.

Astfel, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat ipotezele referitoare la motivarea contradictorie și nemotivarea hotărârii. Or, sub aparența incidenței acestui motiv de recurs și invocarea formală se pun în discuție chestiuni ce țin de evaluarea situației de fapt de către instanța de apel, în raport cu probele administrate.

În acest sens, Înalta Curte constată că recurenta invocă lipsa motivării în ceea ce privește analiza incidenței art. 14 din O.U.G. nr. 54/2016, cu referire la faptul că reclamantul nu a purtat centura de siguranță la momentul producerii evenimentului rutier și că această împrejurare impunea diminuarea cu 50% a daunelor morale acordate în primă instanță, precum și neanalizarea unor critici expuse în apel privitoare la cheltuielile efectuate de reclamant și persoana răspunzătoare de prejudiciul provocat de infecțiile nozocomiale.

Totodată, se invocă și faptul că hotărârea cuprinde considerente contradictorii, deoarece instanța de apel a impus aceleași exigențe de probă atât recurentei, cât intimatului-reclamant sub aspectul consecințelor vătămării datorate nepurtării centurii de siguranță.

Toate aceste afirmații subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt critici de netemeinicie, prin prisma cărora recurenta tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la interpretarea probatoriului care să conducă la micșorarea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Exigențele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. impun ca motivele oferite de instanța de apel să fie în totalitate străine de natura pricinii ori să fie contradictorii dispozitivului ori dezlegările succesiv stabilite prin acestea să fie, consecutiv, incompatibile.

Or, recurenta nu subliniază aceste vicii de nelegalitate, ci impută instanței de apel o motivare insuficientă, criticabilă din punctul de vedere al situației de fapt statuate. Aceste elemente, însă nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor sau să sublinieze că instanța de apel nu a dat un răspuns exhaustiv argumentelor părții.

Înalta Curte constată că și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, deoarece recurenta deși susține că au fost ignorate prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 54/2016, art. 1.371 alin. (1) și art. 99 din O.U.G. nr. 195/2002, în realitate criticile vizează modul în care a fost interpretat probatoriul administrat, fiind relevată greșita evaluare a situației de fapt, cu referire la culpa reclamantului datorată nepurtării centurii de siguranță.

Analiza deciziei recurate relevă că într-adevăr instanța de apel nu face referire la dispozițiile legale evocate de către pârâtă, însă raționamentul instanței de apel arătat în cuprinsul hotărârii este în sensul că nu s-a demonstrat culpa concurentă, rezultând că dispozițiile evocate nu sunt aplicabile.

Astfel, în măsura în care s-a statuat că nu se poate stabili pe baza probatoriului administrat că nepurtarea centurii de siguranță de către pasager a determinat sau a favorizat producerea accidentului sau mărirea prejudiciului, instanța de apel a subliniat că sunt simple afirmații ale pârâtei.

De altfel, s-a avut în vedere că în dosarul primei instanțe a fost efectuată o expertiză medico-legală care arată că nu se poate determina dacă leziunile reclamantului au fost determinate sau agravate de nepurtarea centurii. În acest context, în lipsa unui probatoriu propus în acest scop de către pârâtă, curtea de apel a înlăturat acest motiv de apel.

Aspectele legate de poziția pasagerului, dinamica accidentului și vătămările suferite în lipsa purtării centurii de siguranță, ce configurează o culpă concurentă a reclamantului în producerea consecințelor negative în opinia recurentei sunt chestiuni de netemeinicie ce nu mai pot fi puse în discuție în această etapă procesuală.

Nepurtarea centurii de siguranță, chiar dacă constituie contravenție conform art. 99 alin. (1) O.U.G. nr. 195/2002, nu semnifică și prezumția că victima accidentului prin încălcarea acestei obligații a determinat producerea accidentului ori mărirea prejudiciului.

Sub acest aspect, se reține că prezumțiile sunt fie legale, deci trebuie statuate în lege, fie judiciare, acestea din urmă fiind opinii întemeiate pe aparențe, ipoteze sau deducții logice de judecată. Or, recurenta nu a demonstrat aceste condiții, deși face vorbire despre încălcarea unei prezumții.

Astfel, în condițiile în care recurenta nu arată cum se reflectă aplicarea sau interpretarea greșită a legii, în raport cu considerentele instanței de apel, ci doar propune o reconfigurare a concluziilor instanței determinat de o eventuală suplimentare a probatoriului prin efectuarea unei expertize medico-legale, solicitare ce i-a fost respinsă prin încheierea din 14.06.2019, Înalta Curte urmează să aplice sancțiunea nulității prevăzută de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, criticile ce vizează încheierea din 14.06.2019 și aspectele legate de utilitatea probei privind efectuarea unei expertize medico-legale sunt chestiuni de fapt, asupra cărora instanța de apel are o marjă de apreciere, necenzurabilă în recurs.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, motiv pentru care nu se poate reține o eventuală lipsă a motivării sau contradictorie a deciziei în cazul în care partea obligată la plata acestora nu este mulțumită sub aspectul cuantumului stabilit.

Referitor la daunele materiale, recurenta critică hotărârea recurată susținând că instanța de apel deși trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 22 alin. (1) lit. a) pct. 4 din Norma A.S.F. nr. 39/2006, s-a raportat la art. 1.378 alin. (1) și art. 1.375 și urm. C. civ., pentru ca ulterior să arate că sarcina probei a fost inversată cu privire la cheltuielile legate de tratament și că celelalte cheltuieli nu au fost dovedite.

Toate aceste afirmații ale recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă aspecte de netemeinicie cu privire la suma acordată cu titlu de daune materiale, nefiind arătată în ce constă nelegalitatea hotărârii sub acest aspect.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate.

Prin urmare, aceste aspecte de netemeinicie nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 14.06.2019 și deciziei civile nr. 604/A/12.09.2019, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2021.