ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 463/2020

Ședința publică din data de 19 februarie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă sub nr. x/2017 la 11 octombrie 2017 și precizată la 19 februarie 2017, reclamanții A., B., C., D. au chemat-o în judecată pe pârâta E. - prin mandatar F. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, în favoarea fiecăruia dintre reclamanți și la plata sumei de 37.500 RON, cu titlu de daune materiale, către reclamantul B., sumă reprezentând cheltuieli de înmormântare.

Prin încheierea din 27 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civile a Tribunalului Timiș, pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. x/2017*.

Astfel învestit, Tribunalul Timiș, secția I civilă, prin încheierea din 26 aprilie 2018, a admis excepția propriei necompetențe funcționale și a trimis cauza spre competentă soluționare secției a II-a Civile a aceleiași instanțe. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă cu soluționarea acestuia, suspendând din oficiu judecarea cauzei.

Prin sentința nr. 296 din 25 iunie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a stabilit că Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă este instanța competentă funcțional în soluționarea cauzei.

Urmare a soluționării conflictului negativ de competență ivit între secțiile Tribunalului Timiș, litigiul a fost reînregistrat pe rolul secției a II-a Civile a acestei instanțe sub nr. x/2017**, iar prin sentința civilă nr. 1070/2018 din 18 decembrie 2018 prima instanță a admis în parte acțiunea, obligând-o pe pârâtă la plata a câte 50.000 de RON către fiecare dintre reclamanți, cu titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 10.000 de RON către pârâta D. cu același titlu; a respins cererea reclamantului B. de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale, precum și cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B., C. și D., solicitând schimbarea acesteia, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 516/A din 18 iunie 2019, a respins apelul reclamanților.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții A., B., C., D., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenții și-au subsumat criticile formulate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În susținere, autorii prezentului demers judiciar au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale care reglementează acordarea daunelor morale ce derivă din aplicarea Legii nr. 138/1995, ignorând că, atât în cuprinsul art. 51 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 113133/2006, cât și în art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 21/2009, se prevede expres că stabilirea daunelor morale, în cazul vătămărilor corporale sau al deceselor unor persoane prin accidente de autovehicule, se face în baza legislației și jurisprudenței din România.

Invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenții au arătat că aceasta este favorabilă stabilirii și acordării unor daune morale, pentru situații similare, cu valori cuprinse între 100.000 și 500.000 RON, sens în care au indicat o serie de hotărâri judecătorești apreciate ca fiind relevante.

Au mai susținut recurenții că instanța de prim control judiciar nu a redat în considerentele deciziei pronunțate motivele pentru care a menținut soluția instanței de fond cu privire la capătul de cerere privind daunele materiale, în condițiile în care tribunalul, în soluționarea acestui capăt de cerere, a ignorat probatoriul administrat în cauză - înscrisuri, martori.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte intimata E., prin mandatar F. S.R.L., care, prin întâmpinarea depusă la 3 septembrie 2019, a solicitat anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a invocat excepția nulității recursului, susținând că criticile formulate de recurenți vizează netemeinicia hotărârii atacate și nu nelegalitatea acesteia, concluzie în sprijinul căreia a făcut trimiteri jurisprudențiale.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, în ceea ce privește critica vizând daunele morale, sens în care a relevat caracterul legal al hotărârii din perspectiva aplicării unor criterii rezonabile și echitabile de cuantificare a prejudiciului moral ce respectă principiul proporționalității între echitate și nevoia socială. Totodată, intimata a solicitat respingerea ca inadmisibil a motivului de recurs vizând daunele materiale, arătând că acesta a fost formulată omisso medio, direct în recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care însă nu au depus puncte de vedere la acesta.

La termenul din 19 februarie 2020, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează să admită excepția nulității și să anuleze recursul pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează recursul și dezvoltarea acestora, astfel încât acestea să poată fi încadrate în cele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor legale anterior evocate, neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, precum și stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că recurenții-reclamanți nu au dezvoltat critici care să vizeze în concret decizia atacată, memoriul depus la dosar exprimând exclusiv nemulțumirea acestora față de soluțiile instanțelor anterioare.

În acest context, instanța supremă reține că mențiunile referitoare la pretinsa aplicare greșită a normelor de drept material (care de principiu se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, nu pct. 6 C. proc. civ. expres indicat), au fost invocate în mod formal, în realitate recurenții neputând preciza textul legal care îi îndreptățește la stabilirea cuantumului pretențiilor exhibate, ci tinzând exclusiv să obțină recuantificarea prejudiciului moral suferit în calea de atac a recursului, ceea ce constituie un aspect de temeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate a acesteia.

Referitor la criticile asupra dispoziției de neacordare de daune materiale, se constată că recurenții au susținut că instanța de control nu și-a argumentat menținerea soluției tribunalului, iar această critică ar putea fi de principiu subsumată cazului de casare indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar în cauză nu poate fi primită pe de o parte pentru că se constată că acestea vizează în realitate exclusiv interpretarea și aprecierea probelor administrate, respectiv a declarațiilor de martori, ceea ce nu presupune verificarea legalității deciziei recurate, ci, eventual, a temeiniciei acesteia, iar pe de altă parte pentru că nu a fost invocată în apel, ci direct în recurs, omisso medio.

Astfel, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate care să poată fi încadrate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, nefiind identificate nici motive de ordine publică care să poată fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

În considerarea celor mai sus arătate, Înalta Curte urmează să admită excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și, în baza art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 493 alin. (5) și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., să anuleze recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți B., A., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 516/A din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2020.