ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 899/2023

Ședința publică din data de 25 aprilie 2023

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 26 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanta-creditoare S.C. A. S.R.L. în insolvență, reprezentată prin administrator judiciar B.. desemnat prin sentința comercială nr. 407/10.09.2014 pronunțată de Tribunalul Giurgiu în dosarul x/2012 privind procedura insolvenței, a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata integrală și imediată a creanței certe, lichide și exigibile în cuantum total de 1.551.370,94 RON compusă din facturile emise în baza contractului de închiriere nr. x/23.07.2013, plus penalitățile de 1% calculate până la data efectivă a plății, conform art. 6 din convenția din 20.05.2014 (de stingere a obligațiilor de plată decurgând din contractul de închiriere auto/utilaje construcții nr. x/23.07.2013); cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1516, art. 1530, art. 1635 C. civ., coroborate cu prevederile C. proc. civ., cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte dispoziții legale în vigoare.

La 15 septembrie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. - în insolvență, reprezentată prin administrator judiciar B.., a formulat cerere de modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, învederând instanței faptul că înțelege să restrângă obiectul acțiunii și solicită obligarea pârâtei la plata integrală a creanței certe, lichide și exigibile în cuantum total de 1.509.452,94 RON, reprezentând facturi neîncasate, emise conform contractului de închiriere utilaje nr. x/23.07.2013 și a Convenției de stingere a obligațiilor de plată din 20.05.2014.

Prin încheierea din 29 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă a respins excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei, invocată de pârâtă prin întâmpinare; a respins proba cu interogatoriul reclamantei, solicitată de societatea pârâtă; a încuviințat probele solicitate de pârâtă, respectiv, proba cu înscrisurile depuse la dosar și cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilitate.

Prin sentința nr. 1061/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 1.127.905,46 RON cu titlu de debit restant.

Prin decizia nr. 132/2020 din 11 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă a admis cererea de completare dispozitiv a sentinței civile nr. 1061/14.11.2019, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016 în ceea ce privește cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1061 din data de 14.11.2019 pronunțată de Tribunalul Timiș, în sensul că a obligat pârâta plătească expertului tehnic judiciar suma de 23.899 RON, cu titlu de onorariu expertiză.

Împotriva sentinței civile nr. 1061/14.11.2019 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016 pârâta S.C. C. S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței apelate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 316/A din 10 iunie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin consorțiul format din B. și D.. împotriva sentinței civile nr. 1061/14.11.2019 pronunțată de Tribunalul Timiș.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 371.880,94 RON, cu titlu de penalități. A respins în rest acțiunea și a obligat reclamanta să-i achite pârâtei suma de 7290 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță (prin considerente arătându-se că suma reprezintă contravaloarea onorariului expertului contabil și că nu îi va fi acordată și suma de 23899 RON, reprezentând contravaloarea onorariului expertului în specialitatea evaluări bunuri mobile, întrucât, pe de o parte, la dosar nu există dovada achitării acestuia, iar, pe de altă parte, acest raport de expertiză nu a fost valorificat de către instanță în analiza apărărilor apelantei-pârâte).

Totodată, a obligat intimata să-i achite apelantei suma de 2100 RON, cu titlu cheltuieli de judecată în apel (reprezentând onorariul expertului contabil).

1.1 Împotriva deciziei civile nr. 316/A din 10 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar consorțiul format din B.. și D.. a declarat (la 22 iulie 2021) recurs, prin care a solicitat, în principal, casarea deciziei civile nr. 316/A din data de 10.06.2021, în sensul menținerii sentinței nr. 1061 pronunțată la data de 14 noiembrie 2019 de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, ca fiind temeinică și legală; în subsidiar, a solicitat casarea deciziei civile nr. 316/A din data de 10.06.2021, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

După expunerea unor considerații cu privire la situația de fapt și de drept incidentă în cauză, în motivarea recursului, recurenta-pârâtă a învederat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prealabil dezvoltării motivelor de nelegalitate invocate, autoarea recursului a arătat că, în fapt, instanța a fost învestită cu o acțiune în pretenții, cauza juridică a litigiului fiind contractul nr. x/23.07.2013, completat prin actul adițional nr. x/08.08.2013, având ca obiect închirierea utilajelor de construcții arătate în Anexele la contract, cât și Convenția din data de 20.05.2014 de stingere a obligațiilor de plată decurgând din Contractul nr. x din 23.07.2013, încheiate între A. și C. (și nu stornarea/reglarea facturilor, așa cum pretinde C. pentru a invoca excepția de neexecutare a contractului).

În ceea ce privește obligația de emitere/stornare a facturilor, recurenta susține că, din actele depuse la dosar, rezultă că și-a îndeplinit aceste obligații, astfel încât, față de dispozițiile Contractului nr. x și ale Convenției din data de 20.05.2014, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile art. 1556 alin. (1) C. civ. pentru ca C. să se poată prevala de excepția de neexecutare a contractului, cu consecința exonerării acesteia de obligația de plată a sumelor aferente contractelor menționate anterior.

În continuare, recurenta arată că instanța de apel a procedat la admiterea apelului declarat de C. și la schimbarea în parte a sentinței apelate invocând în acest sens: neîndeplinirea obligației A. de predare către C. a tuturor utilajelor închiriate; restituirea utilajelor de către C. conform contractului dintre părți, inexistența unui debit restant în sarcina C..

A mai arătat că, potrivit expertizei efectuate în dosarul de fond, expertul a menționat, la pagina 7 penultimul paragraf din raportul de expertiză efectuat în fond, că C. a înregistrat în contabilitate 29 de utilaje din cele 53 de utilaje în contul 8031, depunând, astfel, mărturie că restul utilajelor nu au fost predate.

Referitor la pretinsa neîndeplinire de către A. a obligației de predare a utilajelor, recurenta arată că, în plus față de documentele existente la dosarul cauzei, în contradicție cu susținerile C. în sensul că nu i s-au pus la dispoziție bunurile închiriate, potrivit declarației și înscrisurilor depuse de C. în dosarul x/2014 având ca obiect cererea A. de restituire a utilajelor, comunicate de Tribunalul Timiș către A. la data de 03.10.2014, rezultă faptul că A. a predat 52 din 53 de utilaje, mai puțin stația de asfalt E..

Referitor la îndeplinirea obligației C. de restituire a utilajelor în lunile următoare, recurenta arată că, astfel cum rezultă și din documentele aflate la dosarul cauzei, potrivit susținerilor și înscrisurilor depuse de C. în dosarul x/2014, rezultă că C. nu procedase, până la data de 22.09.2014, la restituirea unui număr de 7 utilaje. Cu privire la neîndeplinirea obligației de restituire a utilajelor, recurenta arată că C. a susținut cu rea-credință în dosarul x/2014 faptul că A. nu ar fi procedat la ridicarea acestora, așa cum a fost notificată, fără a menționa că, potrivit contractului, C. avea obligația de a le preda la sediul A. din comuna Adunații Copăceni.

Totodată, arată că, deși utilajele trebuiau restituite cel puțin în starea în care au fost primite sau cu uzura normală (capitolul V, art. 7 lit. h), coroborat cu art. 4 pct. (2) din contractul nr. x), acestea au fost recuperate cu defecte și fără multe componente și doar ca urmare a demersurilor efectuate de A. pe cale judiciară, concluzia la care a ajuns recurenta fiind aceea că C. a urmărit să o păgubească prin neplata chiriei, invocând diverse pretexte în vederea tergiversării achitării chiriei și a restituirii utilajelor, profitând de faptul că A., fiind în insolvență, nu dispunea (și nici nu dispune) de suficiente lichidități pentru derularea unui număr foarte mare de litigii aflate la acel moment pe rolul instanțelor de judecată ori pe rolul instanței arbitrale.

Cu toate acestea, arată că instanța de apel a statuat în sensul că nu sunt datorate penalitățile în sumă de 722.426,23 RON, facturate conform facturilor fiscale x/06.10.2014 și y/31.10.2014, respectiv suma de 602.015,04 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință auto/utilaje în cuantum chirie lunară de 22.000 de Euro fără T.V.A., pentru 5 luni, respectiv: mai, iunie, iulie, august și septembrie 2014, și nici suma de 120.411,19 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință auto/utilaje în cuantum chirie lunară de 22.000 de Euro fără T.V.A., pentru perioada 01.10.2014-31.10.2014.

Referitor la factura fiscală x/31.07.2014 în sumă de 16.331,88 RON, reprezentând penalități de 0,1% pentru nepredarea bunurilor conform art. 12 din contract, recurenta arată că, potrivit celor reținute de instanța de apel, art. 12 viza ipoteza în care bunurile erau valorificate în cursul procedurii insolvenței, iar contractul era denunțat în temeiul art. 86 alin. (1) din Legea 85/2006. Or, în speță, contractul a fost reziliat la data de 14.02.2014 pentru neîndeplinirea unor obligații de plată a chiriei utilajelor.

În continuare, se mai arată că instanța de apel, constatând achitarea debitului, a reținut că penalitățile de întârziere restante sunt în cuantum de 371.880,94 RON, astfel cum rezultă din calculul efectuat de către expertul contabil.

Referitor la inexistența unui temei pentru obligarea C. la achitarea facturilor fiscale reprezentând contravaloarea lipsei de folosință prin raportare la valoarea integrală a chiriei din contract, autoarea recursului arată că C. nu a procedat la achitarea debitului restant, iar creanța deținută de A. față de C., reprezentând chirie și lipsă de folosință, nu rezultă din emiterea unor facturi și stornarea altora, ci are la bază Contractul 10, prin care C. a primit folosința bunurilor închiriate în schimbul unui preț și în condițiile stipulate în contract.

În plus, recurenta arată că, potrivit contractului nr. x, părțile au înțeles să reglementeze situația prețului chiriei pe grupe de utilaje, cu obligarea locatarului de a le restitui în caz de neplată a chiriei și a penalităților timp de 2 luni, în termen de 3 zile (capitolul III, art. 4 pct. (14) din contractul nr. x).

Astfel, în opinia recurentei, niciunde în contract ori în convenție nu se prevede că, în cazul în care intervine obligația de restituire a utilajelor, iar acestea sunt restituite în parte, C. este exonerată de la plata chiriei/lipsei de folosință ori a penalităților dacă restituie câte un utilaj din fiecare grupă sau procedează la restituirea în parte a utilajelor din fiecare grupă de utilaje închiriate.

Recurenta susține că, dimpotrivă, potrivit actelor juridice încheiate între părți, preluarea utilajelor a fost stabilită potrivit Cap. II, art. 2 pct. (6), din contractul nr. x ca fiind o obligație a locatarului C., fără stabilirea vreunei sancțiuni, utilajele fiind puse la dispoziție conform solicitării locatarului, sub condiția achitării prețului chiriei. În schimb, restituirea utilajelor a fost reglementată prin stabilirea unor termene și condiții clare de restituire a utilajelor și a sancțiunilor ce intervin în cazul încălcării, fie a obligației de plată a chiriei stabilită pentru fiecare dintre cele trei grupe de utilaje, fie a obligației de restituire a utilajelor, motiv pentru care, în accepțiunea recurentei, C. datorează nu doar penalitățile în cuantum de 371.880.94 RON, așa cum a arătat instanța de apel, ci și sumele calculate conform prevederilor contractuale, facturate conform facturii x și 236, reprezentând lipsa de folosință pe lunile mai- octombrie 2014 în valoare totală de 722.426,23 RON, cât și potrivit facturii x/31.07.2014 în sumă de 16.331,88 RON reprezentând penalități de 0,1%/zi pentru nepredarea bunurilor conform art. 12 din contract.

Totodată, contrar celor reținute de instanța de apel, în sensul că C. nu datorează penalități calculate în temeiul art. 12 pe motiv că rezilierea contractului nr. x/23.07.2013 a fost dispusă ca urmare a neîndeplinirii obligației de plată a chiriei, și nu ca urmare a rezilierii contractului în temeiul art. 86 (1) din Legea 85/2006, recurenta arată că, din actele dosarului rezultă că, la data de 14.02.2014, prin notificarea 2164, A. a reziliat contractul în conformitate cu art. 11 (2) lit. d), art. 12, coroborate cu art. 86 (1) din Legea 85/2006, susținând, astfel, că dispozițiile art. 12 erau aplicabile.

Recurenta apreciază că instanța de apel avea obligația să arate care sunt motivele pentru care își însușește un calcul făcut de expert, nefiind suficientă, în opinia recurentei, trimiterea la o expertiză contabilă efectuată în cauză.

Prin urmare, consideră că hotărârea apare ca fiind nu numai nelegală, ci și nemotivată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În cauză, recurenta consideră că decizia instanței de apel nu respectă aceste exigențe, întrucât din considerentele hotărârii nu pot fi identificate rațiunile pentru care a fost pronunțată această soluție, argumentația curții de apel fiind lacunară și necorelată cu situația de fapt și dispozițiile legale incidente în cauză. Mai mult, apreciază că instanța de apel a reținut motive străine de natura pricinii, contradictorii, atunci când a apreciat că debitul a fost achitat integral, cât și atunci când a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert contabil.

În acest sens, a reprodus cele reținute de instanța de apel, și anume că: "expertul și-a schimbat opinia inițială și a arătat că facturile pentru lipsă de folosință emise de către locator nu sunt corecte, deoarece o mare parte dintre utilaje au fost restituite, astfel încât, la o chirie plătită integral la data de 8.08.2014, penalitățile de întârziere datorate sunt în valoare de 668.456,70 RON, din care locatarul a plătit suma de 296.575,76 RON la data de 9.10.2014, rămânând un rest de plată de 371.880,94 RON, reprezentând penalități de întârziere la plata chiriei".

În concret, recurenta arată că, sub aspectul dreptului de a solicita obligarea C. la plata debitului restant și a penalităților, analiza instanței de apel nu respectă exigențele art. 425 C. proc. civ. privind motivarea, întrucât lipsesc argumentele pentru care instanța a apreciat că pârâta C. nu datorează debitul restant în cuantum de 425.850,47 RON, în condițiile în care:

- instanța a arătat că nu își însușește ultima variantă a raportului de expertiză efectuat în cauză (alin. (3), pag. 15 din decizia curții) prin care, în mod abuziv și nelegal, expertul, la solicitarea instanței, a procedat la efecuarea unor calcule fără bază legală ori contractuală, prin stabilirea unui preț mediu al chiriei, ajungând la concluzia că C. prin achitarea avansului în sumă de 241.395,76 RON (care potrivit contractului reprezintă contravaloarea chiriei pe două luni) a efectuat plăți în plus față de valoarea totală a chiriei medii, calculată pe cele 5 (cinci) luni în sumă de 141.152,53 RON.

- instanța a statuat că: "nu poate fi înlăturat principiul forței obligatorii a contractului, astfel încât prezintă relevanță chiria convenită de părți, iar nu un calcul teoretic referitor la valoarea contravalorii folosinței utilajelor" (alin. (5), pag. 15 din decizia curții);

Totodată, arată că, la pag. 14 alin. (7) din decizia curții, instanța de apel a reținut faptul că "sintetizând, expertul contabil a ajuns la concluzii diferite în prezentul dosar. Astfel, în prima instanță a arătat că apelanta pârâtă C. datorează intimatei reclamante A. un debit principal în cuantum de 425.850,47 RON și penalități de întârziere în sumă de 702.054,99 RON. În apel, prin răspunsul la obiecțiuni, concluzionează că debitul principal a fost achitat integral, apelanta pârâtă datorând doar penalități de întârziere în cuantum de 371.880,94 RON".

Mai arată că, în contradicție cu cele afirmate de instanță și fără nicio motivare a raționamentului, instanța de apel a reținut la pag. 15 alin. (2) din decizia recurată faptul că "debitul principal a fost complet achitat, penalitățile de întârziere restante sunt în cuantum de 371.880,94 RON, astfel cum rezultă din calculul efectuat de către expertul contabil", încălcând atât legea părților, regulile de interpretare a contractelor, cât și obligația de expunere a raționamentului în baza căruia a dezlegat problema supusă dezbaterii.

În plus, recurenta arată că judecătorul este cel care are competența necesară și obligația să analizeze și să interpreteze dispozițiile legale aplicabile și clauzele contractuale, nu expertul contabil.

Astfel, în accepțiunea recurentei, nu expertul este cel care stabilește în ce temei legal sau contractual au fost deduse sumele reprezentând cheltuieli de pază ori deducerile pe timp de iarnă, în condițiile în care prin contract și convenție nu există nicio mențiune în sensul că A. ar fi încredințat paza bunurilor închiriate ori că ar fi acordat deduceri în funcție de condițiile meteo.

Mai mult, recurenta susține că opinia expertului cu privire la predarea utilajelor se bazează exclusiv pe informații obținute din acte contabile emise de C., înscrisuri care nu sunt opozabile societății A. S.R.L.

În plus, recurenta subliniază că instanța nu a fost chemată să analizeze dacă părțile au procedat la înregistrarea în conformitate cu legea a facturilor. Totodată, a precizat că ceea ce deține A. față C. nu este o creanță ce decurge din facturi, ci aceasta are la baza contractul și convenția în baza cărora au fost emise facturile.

Mai arată că simplul fapt al invocării excepției de neexecutare a contractului, a opiniei expertului contabil, care, de fapt, nici nu se regăsește în lucrarea efectuată în apel, cât și invocarea "restituirii utilajelor în lunile următoare", nu echivalează cu soluționarea în condiții de legalitate a cauzei, întrucât instanța, în lipsa unei motivări, nu a dezlegat aspectele litigioase.

Recurenta conchide în sensul că, din modul în care este redactată hotărârea instanței de apel, pe de o parte, nu reiese temeiul legal concret avut în vedere de instanța de apel atunci când a înlăturat penalitățile în sumă de 722,426,23 RON (potrivit facturilor x și 236, reprezentând lipsă de folosință pe lunile mai- octombrie 2014) și în sumă de 16.331,88 RON (potrivit facturii x/31.07.2014), iar, pe de altă parte, în ipoteza în care instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 1270 C. civ., cât și regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 - 1269 C. civ., recurenta apreciază că hotărârea pronunțată este nu numai nemotivată, ci a fost dată și cu aplicarea greșită a legii.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că instanța de apel a încălcat nu numai principiul prevăzut de art. 1270 alin. (1) C. civ., dar și regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 - 1269 C. civ.

În ceea ce privește obligația de plată a debitului, arată că, potrivit mențiunilor expertului de la pag. 11-13 din raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond, suma de 425.850,47 RON apare la data de 31.10.2014 ca sold neachitat și în evidența C., recurenta evidențiind faptul că, în considerarea art. 280 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează forța probantă a registrelor profesioniștilor, înscrierea debitului în sumă de 425.850,47 RON era opozabilă societății C., acest aspect fiind reținut și de instanța de fond la pagina 9, alin. (8) din sentință.

În ceea ce privește obligația de plată a penalităților asumate contractual în condițiile intervenirii rezilierii, recurenta solicită instanței de recurs să constate eroarea raționamentului instanței de apel.

În acest sens, arată că, prin definiție, penalitățile de întârziere au menirea de a acoperi prejudiciile încercate de creditor prin neexecutarea sau executarea cu întârziere a contractului, pe când rezilierea este sancțiunea care duce la încetarea pentru viitor a efectelor contractului pentru neexecutarea obligațiilor contractuale. Cu toate acestea, recurenta subliniază că încetarea pe viitor a efectelor contractului nu poate anula dreptul la despăgubirea creditorului pentru neexecutarea întocmai a obligațiilor asumate, o astfel de interdicție nefiind susținută de niciun text de lege.

Recurenta consideră că, dimpotrivă, având rațiuni diferite, acestea nu se exclud, interpretarea contrară fiind în contra literei și spiritului legii. Așadar, cu toate că rezilierea are drept consecință încetarea pe viitor a efectelor contractului, în opinia recurentei, aceasta nu poate fi văzută ca o cauză de exonerare a cocontractantului culpabil de obligația de dezdăunare.

În acest sens, solicită a se observa că, potrivit dispozițiilor art. 1539 alin. (1) C. civ., creditorul poate cere penalități pentru executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale.

De asemenea, arată că dispozițiile art. 1554 alin. (2) C. civ. prevăd că rezilierea nu produce efecte asupra clauzelor care sunt destinate să producă efecte chiar și în caz de reziliere. Or, în accepțiunea recurentei, clauza privind dreptul la penalități se circumscrie acestor dispoziții legale, întrucât are menirea de a acoperi un prejudiciu produs prin neexecutarea obligației de plată a prețului chiriei/lipsei de folosință.

Apreciind că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile contractuale și legale aplicabile în cauză, recurenta conchide prin a arăta că, în cauza de față, niciunde în contract ori în convenție nu se prevede că, în cazul în care intervine obligația de restituire a utilajelor, iar acestea sunt restituite în parte, C. este exonerată de la plata chiriei/lipsei de folosință ori a penalităților dacă restituie câte un utilaj din fiecare grupă sau procedează la restituirea în parte a utilajelor din fiecare grupă de utilaje închiriate.

Printr-o altă critică, autoarea prezentului demers judiciar susține că, în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.290 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând contravaloarea onorariului expertului contabil, în mod nelegal aceste cheltuieli au fost puse în sarcina sa atât timp cât, în cauză, deși au fost administrate probatorii complexe la solicitarea debitoarei C., aceste demersuri s-au dovedit a nu fi utile, pertinente și concludente soluționării cauzei.

În ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în apel, în sumă de 2.100 RON, reprezentând onorariul expertului contabil, recurenta apreciază că nu se impune suportarea cheltuielilor de judecată atât timp cât instanța de apel a statuat la pag. 15, alin. (3) că "nu își însușește …ultima variantă a raportului de expertiză contabilă, potrivit căreia apelanta-pârâtă nu ar mai datora nicio sumă de bani, efectuând chiar plăți în plus".

Consideră că, lipsind ipoteza unor demersuri judiciare nejustificate și a angajării unor apărări complexe, raportat chiar la considerentele hotărârilor judecătorești, fapta prejudiciabilă și culpa procesuală a A. sunt nedovedite.

În subsidiar, recurenta solicită reducerea acestor cheltuieli de judecată în conformitate cu art. 451 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Totodată, a învederat că, în jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat că "cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil" (hotărârea nr. 20/2007 în cauza Iosif și alții).

Recurenta conchide prin a arăta că, în privința sumei de 2.100 RON, acordată de instanță cu titlu cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul expertului contabil, această sumă a fost acordată în mod nelegal atât timp cât instanța nu a omologat raportul de expertiză efectuat în apel, iar în privința sumei de 7.290 RON, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând contravaloarea onorariului expertului contabil, solicită reducerea onorariului în conformitate cu jurisprudența instanțelor naționale și C.E.D.O., urmând a se lua în considerare faptul că recurenta se afla în insolvență, iar demersul judiciar a fost întreprins în interesul participanților la procedură și conservării sau creșterii activelor A. prin recuperarea creanțelor debitorilor A..

În plus, apreciază că onorariul expertului din acest dosar este vădit disproporționat în raport cu activitatea efectivă desfășurată de acesta, circumstanțele și complexitatea cauzei, timpul și volumul de muncă care au fost necesare pentru întocmirea raportului de expertiză.

La 24 septembrie 2021, intimata-pârâtă C. S.R.L., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.2. Împotriva aceleiași decizii, la 30 iulie 2021, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată este nelegală sub aspectul modalității în care instanța de apel a înțeles să interpreteze principiul forței obligatorii a contractului (art. 1270 alin. (1) C. civ.), respectiv, dispozițiile care reglementează excepția de neexecutare a contractului (art. 1556 alin. (1) C. civ.), apreciind ca fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, autoarea recursului a arătat că, atât prima instanță, cât și instanța de apel au apreciat că, fiind stabilit un preț global pentru utilajele închiriate, nu se poate înfrânge principiul forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 C. civ. și a reținut că, deși nu au fost predate toate utilajele de către reclamantă, iar o parte din utilajele predate nu erau funcționale, în speță, nu ar putea fi vorba despre o neexecutare parțială a contractului de către reclamanta - intimată, care să impună reducerea cuantumului chiriei.

În legătură cu acest aspect, recurenta subliniază că principiul care consacră forța obligatorie a convențiilor încheiate între părți se aplică în mod egal ambelor părți contractante, și nicidecum în mod unilateral și discriminatoriu.

În continuare, referindu-se la dispozițiile art. 1556 alin. (1) C. civ., recurenta arată că acest articol reglementează excepția de neexecutare a contractului, care reprezintă un mijloc de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligațiilor ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și fi executat propriile obligații, partea care o invocă obținând, chiar fără intervenția instanței judecătorești, o suspendare a executării propriilor obligații.

În cauza de față, susține că reclamanta - intimată nu și-a respectat obligațiile asumate prin Contractul nr. x/2013, având în vedere că utilajele închiriate au necesitat reparații pentru punerea în funcțiune, ceea ce a condus la imposibilitatea de utilizare a lor pentru o perioadă însemnată de timp, unul dintre utilajele cu privire la care reclamanta s-a obligat să îi predea folosința a fost reposedat de firma de leasing și nu a fost niciodată utilizat, o parte importantă din bunurile închiriate, aflate pe teren, nu au putut fi utilizate, iar numeroase utilaje nu i-au fost predate, din cele 53 de utilaje pe care le-a închiriat, fiind înregistrate în contabilitate un număr de 31 de utilaje.

Așadar, apreciază că argumentul potrivit căruia sumele de bani stabilite prin contractul încheiat între părți trebuiau să fie plătite în mod global, prin raportare la prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ., putea fi exploatat împotriva societății recurente numai în măsura în care și predarea tuturor bunurilor, în stare adecvată de folosință, ar fi fost făcută în același mod, ceea ce, în speță, recurenta susține că nu s-a întâmplat.

Prin urmare, consideră că este nedrept să fie obligată la penalități stabilite în mod global, câtă vreme utilajele nu au fost predate în acest mod, reclamanta-intimată neîndeplinindu-și obligația corelativă, asumată contractual.

În continuare, fără a nega faptul că, potrivit art. 4 alin. (7) din Contractul de închiriere, cuantumul penalităților datorate, în caz de neplată la termen, este în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere, recurenta-pârâtă arată că, prin Convenția de stingere a obligațiilor de plată, părțile au agreat un cuantum al penalităților de 1% pe zi de întârziere, care urma să se aplice doar dacă autoarea recursului/C. nu își executa obligațiile stabilite prin această convenție în termenul menționat la art. 4 din Convenție. În acest sens, a evocat dispozițiile art. 4 și art. 6 din Convenția de stingere a obligațiilor de plată.

În cauza de față, susține că reclamanta - intimată este cea care nu a respectat termenul prevăzut mai sus, obligația de plată a societății C. fiind subsecventă momentului la care reclamanta - intimată își îndeplinea propriile obligații.

În considerarea stării de fapt mai sus redată și a dispozițiilor cuprinse în art. 1556 alin. (1) C. civ., recurenta-pârâtă susține că, în speța de față, a intervenit o suspendare a executării obligației sale de plată.

Așadar, apreciază că nu îi este imputabilă neachitarea debitului în termen de 30 de zile de la semnarea convenției de stingere a obligației de plată și, prin urmare, nu datorează penalitățile de întârziere pretinse de reclamanta - intimată.

În plus, apreciază că argumentele expuse anterior sunt întărite inclusiv de concluziile formulate de expertul contabil desemnat în cauză.

În ceea ce privește valoarea lipsei de folosință a utilajelor pe perioada 14.02.2014 până la data predării fiecărui utilaj în parte, recurenta arată că expertul contabil a statuat că aceasta a fost calculată în raportul de expertiză tehnică evaluatorie, suma totală medie a valorii lipsei de folosință fiind de 268.997 RON, în final, expertul concluzionând în sensul că, luând ca bază de calcul prețul mediu pe zi din raportul de expertiză tehnică evaluatorie întocmit în cauză, suma plătită în plus de către societatea apelantă către intimata A. S.R.L. pentru cele 31 de utilaje este în valoare de 637.582,27 RON.

Recurenta conchide prin a arăta că, în opinia sa, aceste concluzii demonstrează caracterul nefondat al demersului judiciar al reclamantei-intimate și, în consecință, nelegalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate în prezentul dosar.

La 21 septembrie 2021, intimata-recurentă-reclamantă A. S.R.L., prin consorțiul format din B. și D.. a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 11 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Prin încheierea din 21 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L., în insolvență, reprezentată prin administrator judiciar consorțiul format din B. și de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 316/A din 10 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, stabilind termen de judecată la data de 25 aprilie 2023, ora 10:00, în vederea soluționării recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată că acestea au caracter nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

Printr-un prim motiv de recurs, ce vizează nelegalitatea deciziei atacate, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a reținut motive străine de natura pricinii, contradictorii, atunci când a apreciat că debitul a fost achitat integral, hotărârea recurată fiind nemotivată cu privire la solicitarea de acordare a debitului restant în cuantum de 425.850,47 RON și a penalităților de întârziere.

Examinând critica formulată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Deși recurenta conturează vag cazul de casare evocat, întrucât face trimitere la împrejurări de fapt și probe, acesta nu este incident în cauză pentru a atrage casarea hotărârii atacate.

Astfel, deși se subsumează formal exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivele reclamantei nu sunt fondate, considerentele care susțin decizia recurată fiind logice și suficiente în economia litigiului și a rezolvării ce s-a impus în cauză în privința acțiunii în întregul său, nefiind nimic neclar, imprecis ori neinteligibil în considerentele deciziei recurate.

Procedând la examinarea acestei critici, prin raportare la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat soluția adoptată în concordanță cu dispozițiile legale incidente în speță și cu situația de fapt dedusă judecății, motivând soluția adoptată conform exigențelor art. 425 C. proc. civ.

Argumentele instanței de apel în acest sens nu se circumscriu unei motivări contradictorii, deoarece nu contrazic soluția din dispozitivul deciziei, care este de admitere a căii de atac promovate de pârâtă, aceasta fiind obligată să-i plătească reclamantei doar suma de 371.880,94 RON cu titlu de penalități de întârziere la plata chiriei.

În cuprinsul hotărârii sunt prezentate argumentele în baza cărora s-a statuat că debitul principal a fost achitat integral, având în vedere plățile efectuate de către pârâtă în cuantum de 957.405,57 RON și deducerile care i-au fost acordate prin convenția de stingere a obligațiilor de plată din data de 20.05.2014.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a explicat rațiunea pentru care nu a luat în considerare cele două facturi fiscale emise pentru lipsa de folosință a utilajelor ulterior rezilierii contractului.

De asemenea, instanța de apel a argumentat faptul că factura fiscală nr. x/31.07.2014 reprezentând penalități de 0,1% zi pentru nepredarea bunurilor conform art. 12 din contract nu poate fi luată în calcul, în condițiile în care rezilierea s-a declarat pentru neexecutarea contractului, iar nu pentru denunțarea acestuia de către administratorul judiciar în temeiul art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, soluția pronunțată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate, astfel încât nu se poate reține existența unei nemotivări sau unei motivări contradictorii, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Or, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către parte sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este nefondată și critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează încălcarea de către instanța de apel a normei de drept material prevăzută de art. 1270 alin. (1) C. civ., dar și a regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 1266 - 1269 C. civ.

Contrar argumentelor expuse de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că raționamentul instanței de prim control judiciar își găsește suport în conținutul contractului de închiriere utilaje construcții nr. 10/23.07.2013 și al convenției de stingere a obligațiilor de plată din 20.05.2014.

Cu toate că în cadrul criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt invocate texte de lege cu privire la care se susține că ar fi fost încălcate, dezvoltarea criticilor respective relevă că, în fapt, recurenta-reclamantă este nemulțumită de modul în care au fost interpretate probele administrate în cauză, principala nemulțumire referindu-se la împrejurarea că instanța de apel a statuat eronat cu privire la plata integrală a debitului principal și a penalităților asumate contractual în condițiile intervenirii rezilierii.

În această privință, Înalta Curte face trimitere la considerentele deja expuse, potrivit cărora debitul principal datorat a fost achitat în totalitate de către intimata-pârâtă, astfel cum s-a stabilit pe baza probelor administrate în cauză (facturi, expertiza contabilă), împrejurare de fapt care nu mai poate fi reevaluată în recurs.

Totodată, în condițiile în care contractul a fost reziliat pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată a facturilor emise, în mod corect instanța de apel a apreciat că nu pot fi luate în considerare la calculul debitului principal facturile fiscale emise pentru lipsa de folosință a utilajelor ulterior intervenirii rezilierii contractului, raportate la valoarea integrală a chiriei din contract, motivat de faptul că utilajele au fost restituite.

În mod corect instanța de apel a statuat și asupra facturii reprezentând penalități de 0,1%zi pentru nepredarea bunurilor conform art. 12 din contract, având în vedere că această clauză contractuală viza ipoteza în care bunurile închiriate erau valorificate în cadrul procedurii insolvenței, iar contractul era denunțat în temeiul art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, însă, în speță, contractul a fost reziliat la data de 14.02.2014 pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată a facturilor emise.

Prin referirea la dispozițiile art. 1539 alin. (1) C. civ. și art. 1554 alin. (2) C. civ., recurenta-reclamantă se raportează de fapt la modul în care instanța a interpretat și aplicat Contractul nr. x/23.07.2013 și Convenția de stingere a obligațiilor de plată din 20.05.2014 încheiate de părți, critici ce nu pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că vizează exclusiv aprecierea și interpretarea clauzelor contractuale, aspecte de netemeinicie, ce nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală.

Critica privind nelegalitatea obligării recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7290 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând contravaloarea onorariului expertului contabil și a sumei de 2100 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul expertului contabil va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece vizează norme de procedură (dispozițiile art. 451 C. proc. civ.).

Prezentul litigiu a avut ca obiect pretenții constând în contravaloarea chiriei restante, penalități de întârziere la plata debitului și contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor nepredate la termen, dosarul fiind soluționat inclusiv pe baza probei cu expertiză.

În consecință, proba cu expertiză era necesară pentru soluționarea cauzei, iar cheltuiala constând în onorariu expert a fost generată de o proba utilă cauzei.

Astfel, atât timp cât expertiza efectuată în cauză a fost o probă utilă, pe care instanța a avut-o în vedere la pronunțarea soluției, chiar dacă acțiunea a fost admisă doar în parte, partea care pierde procesul urmează să o suporte, această cheltuială având un caracter indivizibil, fiind una necesară.

În atare condiții, având în vedere că expertiza de specialitate, pentru care intimata-pârâtă a achitat onorariul, a fost utilă cauzei, prin raportare la obiectul judecății, nu se justifică reducerea acestei cheltuieli, chiar dacă acțiunea a fost în final admisă în alte limite decât cele inițial solicitate.

Prin urmare, este nefondată critica privind nelegalitatea obligării recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu expert contabil subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că art. 451 alin. (3) C. proc. civ. permite reducerea motivată și a plății cuvenite experților judiciari, respectiv atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de expert, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Însă, potrivit Deciziei nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Această dezlegare în drept este aplicabilă în mod corespunzător și în privința proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariului expertului judiciar contabil, ceea ce înseamnă că această critică a recurentei nu poate fi analizată, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Subsumat ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a afirmat că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ. și art. 1556 alin. (1) C. civ., atunci când a analizat excepția de neexecutare a contractului nr. x/23.07.2013 și a convenției din 20.05.2014 privind stingerea obligațiilor de plată rezultate din contractul menționat.

Pentru a se putea invoca această excepție, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: obligațiile reciproce ale părților să își aibă temeiul în același contract sinalagmatic; să existe o neexecutare, chiar parțială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt cocontractant; raportul juridic sinalagmatic prin natura sa trebuie să presupună regula executării simultane a obligațiilor reciproce ale celor două părți; obligațiile reciproce trebuie să fie exigibile; neexecutarea să nu se datoreze faptei înseși a celui care invocă excepția.

Partea care invocă exceptio non adimpleti contractus nu este ținută să dovedească faptul că neexecutarea se datorează culpei debitorului, ci este suficient să probeze doar faptul neexecutării.

Recurenta-pârâtă a invocat excepția de neexecutare a contractului, susținând că nu datorează penalități de întârziere în condițiile în care reclamanta este cea care nu și-a îndeplinit obligația de predare a tuturor utilajelor conform contractului și nici obligația de emitere a facturilor storno conform convenției.

Prin convenția de stingere a obligațiilor de plată din 20.05.2014 părțile au agreat asupra diminuării cuantumului chiriei lunare cu 5000 euro, motivat de faptul că nu au fost predate toate utilajele, că unele dintre acestea au necesitat reparații pentru punerea în funcțiune și că un utilaj a fost ridicat de societatea de leasing și, totodată, au dedus contravaloarea reparațiilor cu suma de 66.577,75 RON.

Instanța de apel a statuat în mod clar și corect, pe baza probatoriului administrat, în sensul că nu există o neexecutare a obligațiilor de către locator de predare a tuturor utilajelor, neexecutare care să justifice suspendarea executării obligației de plată a chiriei, acesta fiind motivul pentru care pârâta recurentă nu poate invoca excepția de neexecutare.

Totodată, sunt neîntemeiate susținerile recurentei, în condițiile în care părțile au încheiat convenția din 20.05.2014 pentru stingerea obligațiilor de plată decurgând din contract, și nu pentru stornarea/reglarea facturilor.

Susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia în mod greșit instanța a obligat-o la penalități stabilite în mod global, deși reclamanta nu i-a predat utilajele în acest mod, neîndeplinindu-și obligația corelativă, asumată contractual, aduc în discuție probatoriul administrat în cauză, care nu mai poate fi reinterpretat în recurs, dar și reanalizarea situației de fapt, aspecte care țin de temeinicia cererii (existența unui număr de 31 utilaje înregistrate în contabilitate din cele 53 de utilaje pe care le-a închiriat, concluziile din raportul de expertiză contabilă și concluziile din raportul de expertiză tehnică evaluatorie întocmite în cauză).

Or, evaluarea probatoriilor este dată în competența exclusivă a judecătorilor fondului, iar controlul instanței de recurs se rezumă la verificarea aplicării corecte a normei de drept la situația de fapt stabilită la judecata în fond.

Raportat la modul în care a interpretat contractul, pe baza probelor administrate, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a art. 1270 alin. (1) C. civ. și a reținut că debitul fiind achitat, penalitățile de întârziere restante sunt în cuantum de 371.880,94 RON.

Celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă privind interpretarea clauzelor contractuale reprezintă chestiuni de apreciere, care nu intră sub cenzura instanței de recurs, atâta timp cât nu s-a indicat vreun text de lege ce a fost nesocotit de instanța de apel.

De asemenea, criticile prin care s-a susținut nelegalitatea deciziei recurate pentru motive de fond nu vor fi primite și analizate în recurs în raport de specificul acestei căi extraordinare de atac.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin Consorțiul format din B. împotriva deciziei civile nr. 316/A din 10 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, precum și recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin Consorțiul format din B. împotriva deciziei civile nr. 316/A din 10 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2023.