ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 269/2025

Ședința publică din data de 11 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.270 și art. 1.516 C. civ., art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, art. 194 și ale art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 603/2023 din 31 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 142.255,73 RON.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 149/A din 26 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L.

S-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

De asemenea, reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 19.429,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a expus capetele de cerere ale acțiunii introductive și cronologia litigiului pendinte, susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268, art. 1.270 și ale art. 1.350 alin. (1) C. civ. privind regulile de interpretare a contractelor, principiul forței obligatorii a acestora și pe cel al consensualismului.

Astfel, aceasta a criticat decizia atacată prin raportare la contractul de asociere în participațiune nr. 201 din 2 martie 2017 încheiat între societăți, apreciind că instanța de apel a atribuit clauzelor contractuale un înțeles contrar voinței părților exprimat la momentul încheierii actului juridic, cu nesocotirea intenției reale a acestora și a conduitei ulterioare manifestate de intimata-pârâtă.

Recurenta a argumentat că premisa reținută de curtea de apel, potrivit căreia societatea A. S.R.L. și-ar fi asumat obligația de a realiza lucrările facturate fără ca intimata-pârâtă să achite prețul acestora, este eronată, consecința fiind pronunțarea unei decizii nelegale.

De asemenea, a mai susținut titulara recursului că în mod greșit instanța de apel, contrar voinței concordante a părților manifestate prin conduita adoptată ulterior încheierii convenției, a interpretat dispozițiile art. 4.1 din contract, reținând că societatea reclamantă trebuia să suporte în mod exclusiv prețul lucrărilor efectuate, în contextul care din clauzele prevăzute la art. 5.5 și art. 5.8 rezultă că s-a stabilit un preț pe metru pătrat al apartamentelor predate în stadiul "la roșu", iar lucrările de finisaj și amenajare trebuiau achitate.

În fine, autoarea memoriului de recurs a arătat că probele administrate în cauză relevă faptul că lucrările realizate pentru predarea apartamentelor nu sunt lucrări suplimentare obiectului contractului, ci au fost efectuate la solicitarea și indicațiile intimatei-pârâte și a cumpărătorilor, fiind facturate conform obligațiilor asumate prin contractul de asociere în participațiune și nu poate fi reținut caracterul gratuit al acestor operațiuni.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității, netimbrării, insuficientei timbrări și nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., iar pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 19 noiembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, având în vedere faptul că împotriva recurentei-reclamante s-a deschis procedura insolvenței, a dispus amânarea judecării cauzei și citarea acesteia prin lichidatorul judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență D..

La termenul de judecată din 11 februarie 2025, reprezentantul convențional al intimatei-pârâte a arătat că nu mai susține excepțiile tardivității, netimbrării și insuficientei timbrări a recursului, iar Înalta Curte, după ce a acordat cuvântul asupra excepției nulității căii de atac, a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este astfel suficient ca partea să indice unul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, ci incidența unui motiv de recurs trebuie argumentată în mod concret, respectiv recurentul trebuie să arate în ce constă încălcarea legii de către instanța a cărei hotărâre este atacată.

În cauză, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte, constată că recursul declarat în cauză conține în mare parte o reluare a criticilor formulate în calea de atac a apelului, motivul de casare invocat de reclamantă fiind întemeiat doar formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât dezvoltarea criticilor formulate nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material.

Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a expus un raționament bazat pe argumente susținute de aspecte privind stabilirea situației de fapt astfel cum rezultă din desfășurarea raporturilor contractuale dintre părți, aceasta criticând decizia atacată prin prisma interpretării clauzelor contractuale și a probelor administrate în cauză, pe baza cărora în mod greșit s-a stabilit voința părților, contrar intenției reale a societăților la încheierea contractului de asociere în participațiune și a comportamentului manifestat ulterior acestui moment.

Prin decizia recurată, în urma administrării probei cu înscrisuri și a probei testimoniale, instanța de apel a răspuns tuturor criticilor apelantei-reclamante, susținându-și soluția de schimbare în parte a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, pe considerentele potrivit cărora lucrările facturate de societatea A. S.R.L. reprezintă lucrări suplimentare care depășesc cadrul contractual, iar acestea nu constituie lucrări de finisare efectuate în baza contractului și nici nu s-a făcut dovada că ar fi fost solicitate de partea cocontractantă sau de beneficiarii cumpărători ai apartamentelor.

Totodată, prima instanță de control judiciar a mai reținut că lucrările care constituie împrejmuiri nu fac parte din prețul apartamentului "la roșu", în temeiul art. 5.5 din contract, aceasta fiind lucrări separate care rămân în sarcina reclamantei în virtutea obligației care îi revine ca aport adus în asociere.

Analizând recursul, Înalta Curte reține că acesta vizează exclusiv aspecte referitoare la situația de fapt a litigiului, iar din dezvoltarea argumentelor nu se desprind critici susceptibile de a fi încadrate în cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Astfel, susținerile privind voința părților derivată din pretinsa intenție reală a acestora grefată pe probele administrate în cauză și pe conduita adoptată ulterior încheierii contractului, sunt aspecte care se circumscriu situației de fapt a litigiului și constituie chestiuni de netemeinicie a deciziei atacate, care nu se încadrează în limitele examinării în calea extraordinară de atac.

Criticile formulate de recurentă relevă, de fapt, intenția acesteia de a se proceda la modificarea situației de fapt prin prisma motivelor formulate în apel pentru a se ajunge la o concluzie care corespunde scopului urmărit de această parte prin acțiunea dedusă judecății, însă aceste chestiuni nu mai pot fi analizate în etapa recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar stabilirea situației de fapt și a voinței părților nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs în limitele instituite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

În considerarea celor reținute anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență D., împotriva deciziei civile nr. 149/A din 26 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 alin. (1) din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Raportat la aceste norme, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, conform înscrisurilor aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei-pârâte, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 12.425,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență D., împotriva deciziei civile nr. 149/A din 26 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 12.425,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2025.