ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 749/2025

Ședința publică din data de 10 aprilie 2025

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la 28 noiembrie 2023 sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat instanței obligarea acesteia la plata unei despăgubiri în cuantum egal cu remunerația brută cuvenită, începând cu 5 decembrie 2022 și până la data încetării duratei contractului de mandat - 8 februarie 2025, în sumă totală de 181.766 RON, despăgubire calculată conform art. I lit. e) și art. 7.2 din Contractul de mandat nr. x din 25 februarie 2021, coroborat cu art. 3 din Decizia asociatului unic al B. S.R.L. nr. 8 din 22 februarie 2021. A solicitat totodată, obligarea pârâtei la plata unor daune moratorii, în temeiul art. 1535 C. civ., sub forma dobânzii legale penalizatoare, prevăzută în Ordonanța nr. 13/2011, începând cu data formulării acțiunii prezente și până la plata efectivă a datoriei bănești.

În drept, s-au invocat prevederile art. 194, art. 453 C. proc. civ., art. 1276, art. 1535, art. 2013, art. 2030-2032 C. civ., O.G. nr. 13/2011, O.U.G. nr. 109/2011.

Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 218 din 11 aprilie 2024 a respins acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B. S.R.L., fiind obligat reclamantul A. la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 483/A din 17 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 218 din 11 aprilie 2024 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2023, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că s-a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 181.766 RON reprezentând despăgubire calculată, conform contractului de mandat nr. x/25.02.2021, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal, începând cu data de 27 noiembrie 2023 și până la plata efectivă a acestuia.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 7170,9 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanța și în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

In susținerea memoriului de recurs, recurenta arată că instanța de apel nu a pus în dezbaterea părților suplimentarea probatoriului cu înscrisuri, nu i-a comunicat acesteia noile probe depuse la dosarul cauzei de către apelantul-reclamant, la termenul de judecată din 2 octombrie 2024, iar prin încheierea instanței de la acel termen s-a reținut că nu ar mai fi fost necesară comunicarea acestora către partea adversă, întrucât înscrisurile respective proveneau chiar de la intimata-pârâtă.

Procedând în acest mod, recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, dar și principiul respectării dreptului la apărare și al oralității, iar prin acestea, dreptul la un proces echitabil. Recurenta consideră că a fost privată de posibilitatea de a-și susține și dovedi drepturile, de a combate susținerile părții potrivnice sau de exprimare a poziției față de măsurile pe care instanța le poate dispune în exercitarea rolului său activ, fapt ce a condus nu numai la nesocotirea principiului contradictorialității, ci și la încălcarea dreptului său la apărare și a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenție și art. 6 C. proc. civ.

In acest context, recurenta apreciază că în mod greșit instanța de apel s-a rezumat la a constata că nu mai era necesară comunicarea acestor probe către partea adversă, având în vedere că aceste înscrisuri provin chiar de la intimata pârâtă, atâta timp cât necesitatea/utilitatea/pertinența acelor probe nu a fost pusă în discuția părților, mai mult, nici măcar nu au fost comunicate părții adverse.

Pe de altă parte, pentru că recurenta nu a avut posibilitatea prezentării unor contraprobe, se apreciază că a fost încălcat și principiul "egalității de arme", principiu consacrat de art. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a considerat că doar una din părți poate prezenta probe în contra adversarului din litigiu, celeilalte părți fiindu-i prohibit un astfel de drept.

Prin urmare, recurenta consideră că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv cu nerespectarea dispozițiilor art. 8, art. 14 alin. (2), (4), (5) și 6, art. 224 C. proc. civ. și de art. 6 din Convenție, situație care face aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din același Cod.

Într-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel nu a analizat toate cererile și apărările ridicate odată cu promovarea apelului și a întâmpinării aferente.

Astfel, una dintre apărările sale, se referă la faptul că reclamantul nu a solicitat instanței anularea deciziei asociatului unic al B. S.R.L. nr. 8 din 22 februarie 2021 - actul generator de prejudiciu - și nici a HCL Caransebeș nr. 265/31.10.2022, fiind cerute doar despăgubiri și daune moratorii cu respectivele acte administrative în ființă, legale și temeinice, valabile și care produc efecte juridice, iar instanța de apel nici măcar nu a făcut vreo mențiune despre aceste aspecte și nici nu le-a analizat.

Astfel, constatările respectivelor acte continuă să producă efecte, necontestate de reclamant, iar instanța trece peste însăși voința acestuia constatând că decizia de revocare a mandatului de administrator ar fi un act abuziv, netemeinic, fără ca instanța de judecată să fi fost investită cu o astfel de cerere.

În alte cuvinte, recurenta susține că în acest moment procesual și procedural, este vorba despre mai multe acte administrative, executorii, de dispoziție ale organului deliberativ local, dar și de revocare a unui mandat, ale conducerii societății pârâte, toate acestea fiind în ființă și producând efecte.

Așadar, prin acceptarea implicită a temeiniciei și legalității acestora, recurenta arată că reclamantul nu a învestit instanțele de judecată cu o cerere privind anularea acestora, acestea fiind învestite doar cu analiza unui eventual prejudiciu, așa încât nu pot soluționa o astfel de cerere pentru că ar încălca flagrant principiul disponibilității - art. 9 C. proc. civ.

Prin urmare, recurenta consideră că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cu nerespectarea dispozițiilor art. 9, art. 22 alin. (2) și (6), art. 223 alin. (2), art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație care face incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, recurenta se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

La 17 februarie 2025, intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", recurenta susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 8, art. 14 alin. (2), (4), (5) și 6, art. 224 C. proc. civ. și art. 6 din CEDO, prin prisma faptului că instanța de apel nu a pus în dezbaterea părților suplimentarea probatoriului cu înscrisuri și nu a comunicat intimatei-pârâte noile probe depuse la dosarul cauzei de către apelantul-reclamant, la termenul de judecată din 2 octombrie 2024.

Aceste susțineri sunt nefondate, având în vedere că înscrisurile menționate în încheiere provin chiar de la recurentă, în condițiile în care aceasta avea deja cunoștință de conținutul lor înainte de a fi depuse la dosar, astfel că, nu se poate susține în mod legitim că i-a fost încălcat dreptul la apărare sau principiul contradictorialității, întrucât scopul comunicării înscrisurilor este de a asigura părții interesate posibilitatea efectivă de a le cunoaște și de a formula apărări corespunzătoare.

Față de această situație, instanța supremă constată că nu există niciun element de noutate care să justifice obligația instanței de a acorda un termen pentru comunicare, întrucât recurenta era deja în posesia acelor documente și, implicit, avea oportunitatea de a le analiza și de a se raporta la ele în apărarea sa.

Tot în același context, se reține că instanța de apel a amânat pronunțarea hotărârii la data de 17 octombrie 2024, pentru a da posibilitate intimatei-pârâte să formuleze concluzii scrise cu privire la înscrisurile respective. Această amânare i-a oferit o posibilitate intimatei-pârâte, astfel că pasivitatea sa procesuală manifestată nu poate fi interpretată ca o încălcare a dreptului la apărare săvârșită din partea instanței.

Recurenta nu poate pretinde că i-a fost încălcat dreptul la apărare în legătură cu documente pe care ea însăși le-a emis sau care au fost întocmite pe baza propriilor sale evidențe, având în vedere că aceasta, deși legal citată pentru termenul de judecată din 2 octombrie 2024 nu a înțeles să valorifice termenul acordat pentru amânarea pronunțării, nefiind incidente dispozițiile art. 8 C. proc. civ., care garantează drepturi egale pentru părți, evocat de recurentă.

Din această perspectivă, instanța supremă constată că recurenta nu a suferit nicio vătămare, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținute ca fiind motive de casare.

Într-o altă critică, recurenta susține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la încălcarea dispozițiilor art. 9, art. 22 alin. (2) și (6), art. 223 alin. (2), art. 237 alin. (2) pct. 3 din același Cod și art. 6 CEDO.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din analiza dispozițiilor evocate, se constatată că acestea reglementează încălcarea unor norme de drept material, însă criticile recurentei vizează în mod evident caracterul exclusiv procedural, astfel că nu pot constitui temei pentru casarea hotărârii atacate sub acest motiv de recurs.

Totodată, se reține că art. 6 din CEDO, deși este o normă fundamentală privind dreptul la un proces echitabil, vizează exclusiv garanțiile procesuale ale părților, reglementând cerințele privind egalitatea armelor, contradictorialitatea și motivarea hotărârilor, fiind prin excelență o normă procedurală. Pe de altă parte se observă că recurenta a invocat încălcarea art. 6 CEDO și în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest context, se constată că nu pot fi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile astfel formulate de recurentă, așa încât, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta critică decizia atacată referitor la chestiunea neanalizării unor apărări vizând anularea/atacarea deciziei B. S.R.L. nr. 8/22.02.2021, respectiv a HCL nr. 265/31.10.2022, încadrare ce poate fi subsumată, de către instanța de recurs, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În contextul acestor susțineri, recurenta apreciază că instanța ar fi constatat că decizia de revocare a mandatului de administrator ar fi un act abuziv, netemeinic, fără ca instanța să fi fost învestită cu o astfel de cerere.

Aceste critici sunt nefondate urmând a fi respinse, având în vedere că revocarea mandatului și dreptul la despăgubiri sunt două chestiuni juridice distincte, reglementate separat, iar dreptul la despăgubiri nu este condiționat de desființarea actului de revocare.

Așadar, dreptul administratorului de a primi despăgubiri în cazul revocării fără justă cauză nu depinde de anularea deciziei de revocare, ci rezultă direct din dispozițiile legale si contractuale aplicabile mandatului, menite să asigure echilibrul raportului juridic dintre părți.

Apărarea referitoare la atacarea deciziei de revocare nu avea relevanță, deoarece revocarea mandatului este un drept exclusiv al mandantului, iar despăgubirile sunt reglementate distinct, fără a fi condiționate de anularea actului de revocare.

De asemenea, în ceea ce privește chestiunea analizării argumentelor recurentei privind anularea HCL Caransebeș nr. 265/31.10.2022, instanța supremă constată că aceste apărări nu au fost invocate în apel de către B. S.R.L., astfel că, aspectele evocate vizează invocarea omisso medio a unor motive ce nu au fost propuse în fața instanței în apel, iar instanța de recurs nu le poate analiza.

Referitor la cererea intimatului-reclamant A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimatul-reclamant A. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu avocațial dovedite prin înscrisurile aflate la dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. să plătească intimatului-reclamant suma de 4000 RON constând în onorariu avocațial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 483/A din 17 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, pe care o va obliga la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 483/A din 17 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Obligă recurenta la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2025.