ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2050/2023

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2020, la 19.06.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să stabilească remunerația lunară cuvenită reclamantului, în calitate de administrator al pârâtei, la suma netă de 3.500 euro, echivalentul în RON și să oblige pârâta la plata acesteia începând cu data formulării acțiunii și pentru viitor; să oblige pârâta la plata sumei nete de 84.000 euro, echivalentul în RON, cu titlu de remunerație datorată de aceasta pentru exercitarea de către reclamant a funcției de administrator în perioada 01.06.2018-31.05.2020 și a sumei de 25.176 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului ultim pretins, calculată până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare, până la achitarea integrală a tuturor sumelor acordate în cauză, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul și-a întemeiat, în principal, acțiunea pe dispozițiile art. 2.010 și ale art. 2.027 C. civ., referitoare la contractul de mandat. Totodată, într-un prim-subsidiar, a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumelor indicate în cuprinsul acțiunii, în temeiul răspunderii civile contractuale, pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a-i stabili, prin hotărârea adunării generale a asociaților, remunerația la care era îndreptățit în calitate de administrator, potrivit art. 17 din actul constitutiv al societății pârâte, prejudiciul estimat fiind de 84.000 euro, la care se adaugă accesoriile. Într-un al doilea subsidiar, a precizat că demersul său judiciar este întemeiat pe instituția gestiunii de afaceri, în special pe prevederile art. 1.337 C. civ. și pe cea a îmbogățirii fără justă cauză, prejudiciul estimat fiind de 84.000 euro, la care se vor calcula accesoriile.

Prin sentința civilă nr. 2702/05.11.2021,Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate acțiunea și cererea de amendare a reclamantului, a stabilit onorariul definitiv al expertului la valoarea de 5.090 RON și a obligat reclamantul să achite diferența de onorariu în cuantum de 4.090 RON.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub același număr unic.

Prin încheierea din 26.10.2022, instanța de apel, printre alte măsuri dispuse, a respins cererea apelantului-reclamant de numire a unui curator special pentru intimata-pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 1776/23.11.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat și a obligat apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 26.10.2022 și a deciziei sus-menționate, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând, în esență, casarea acestora și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel, față de incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În susținere, autorul căii de atac a arătat că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive incomplete, neclare, contradictorii, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a apreciat că instanța de apel nu a motivat sau a motivat imprecis și incomplet statuările sale referitoare la răsturnarea prezumției legale de la art. 2.010 C. civ., respectiv nu a indicat dacă manifestările de voință trebuie să fie exprese sau tacite, unilaterale sau bilaterale, contemporane sau ulterioare și cum s-ar încadra în drept aceste manifestări de voință neechivoce.

În argumentare, a susținut că prezumția instituită de art. 2.010 C. civ. putea fi răsturnată numai dacă gratuitatea ar fi fost stipulată în mod expres de către părți la momentul nașterii raportului juridic, întrucât dacă ar exista o manifestare de voință unilaterală, nu ar mai fi vorba de o derogare de la norma juridică, ci s-ar pune în discuție o eventuală renunțare la drept, care nu poate fi prezumată, potrivit art. 13 C. civ., sau o remitere de datorie în condițiile art. 1.629-1.633 din același cod.

În opinia recurentului, fiecare dintre aceste situații presupuneau condiții materiale și juridice diferite, precum și efecte distincte, care trebuiau indicate în hotărârea recurată, pentru a oferi părților o motivare clară, coerentă și a încadra în drept situația de fapt care a stat la baza soluției pronunțate.

Astfel, a apreciat că nemotivarea deciziei nu permite identificarea cadrului legal pe care aceasta se întemeiază, împrejurare ce atrage și incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, a afirmat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. și din perspectiva faptului că, instanța de prim control judiciar nu a motivat în mod clar, coerent, complet și prin raportare la elementele factuale ale cauzei, raționamentul care a condus la concluzia că în cauză au fost îndeplinite condițiile legale pentru răsturnarea prezumției, fiind incident și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ.

A mai afirmat că în raport cu art. 328 C. proc. civ., instanța de apel ar fi trebuit să motiveze în concret, cu trimitere la probele administrate care răsturnau prezumția relativă și să încadreze în drept situația de fapt reținută în acest sens.

Sub aspectul existenței unor motive contradictorii, recurentul arată că deși s-a reținut că forma răspunderii sale, potrivit actului constitutiv, este cea stabilită în legislație pentru mandatul cu titlu oneros, totuși, s-a apreciat că această împrejurare nu face dovada existenței unui mandat cu titlu oneros.

De asemenea, a afirmat că instanța de apel nu a indicat care sunt elementele concrete în funcție de care, în speță, părțile ar fi derogat de la prevederile art. 2.010 și ale art. 2.018 C. civ., în sensul că, deși mandatul ar fi fost prevăzut cu titlu gratuit, diligența cerută este totusi a unui mandat remunerat. Potrivit recurentului, concluzia instanței de apel în acest sens este una generală, ipotetică, nesusținută de niciun element de fapt sau de drept, decizia fiind lipsită de un raționament logico-juridic decelabil care să-i fundamenteze concluzia.

În continuare, a precizat că, în măsura în care s-a apreciat că asociatul, care deține și funcția de administrator, poate fi remunerat prin rezultatul final al muncii sale, instanța de apel ar fi trebuit să arate dacă această ipoteză se confirmă în speță.

Sub acest aspect, a mai afirmat că raționamentul instanței de prim control judiciar este contradictoriu, deoarece din considerente nu se poate înțelege dacă mandatul este neremunerat sau dacă este remunerat prin rezultatul final al muncii reclamantului, iar în cuprinsul hotărârii nu se explică noțiunea de "distincție tehnică" reținută cu privire la dividende și remunerație, de vreme ce diferența între dividende și remunerația administratorului este una eminamente juridică, cu izvoare și efecte juridice diferite, și nu una tehnică.

Potrivit recurentului, contradictorii sunt și considerentele instanței de apel referitoare la răsturnarea prezumție legale prin modalitatea în care s-au desfășurat raporturile juridice dintre părți, de vreme ce, pe de o parte, aceasta a reținut că pentru răsturnarea prezumției legale sunt suficiente manifestări de voință neechivoce în sensul contrar prezumției, iar, pe de altă parte, a apreciat că argumentul decisiv în răsturnarea prezumției este modalitatea în care s-au desfășurat, în concret, raporturile juridice dintre administratori și societate.

De asemenea, precizează că aceeași instanță nu a statuat în fapt și în drept, așa cum impune art. 476 alin. (1) C. proc. civ., fiind incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu a descris în cuprinsul hotărârii modalitatea în care s-ar fi desfășurat în concret raporturile juridice dintre părți, reținută ca argument justificativ pentru răsturnarea prezumției legale, nearătând cum această modalitate reprezintă o manifestăre de voință neechivocă în sensul contrar prezumției.

Circumscris acestui caz de casare, a mai afirmat că instanța de apel nu a analizat și nu a răspuns motivului său de apel referitor la actele încheiate de recurent și de intimatul C. în numele și pe seama societății intimate, ci a oferit un răspuns străin de natura cauzei, în sensul că recurentul ar fi invocat că disimularea remunerației administratorului s-ar fi realizat pentru ocolirea unor reglementări fiscale.

În consecință, a solicitat în raport cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ., înlocuirea acestui considerent al instanței de apel cu propriile considerente ale instanței de recurs.

În final, a susținut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, întrucât, pe o parte, s-a reținut că mandatul acordat reclamantului este cu titlu gratuit, iar remunerația sa nu poate îmbrăca forma unui salariu, iar, pe de altă parte, că recompensa sa poate îmbrăca forma dividendelor.

Un alt set de critici, circumscrise ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a vizat dispozițiile art. 1.268 alin. (3), ale art. 1.270 și ale art. 1.403 C. civ., în dezvoltarea cărora recurentul a arătat că deși instanța de apel a reținut că raporturile juridice dintre părți sunt fundamentate pe contractul de mandat, în mod greșit, a apreciat că pentru stabilirea unei remunerații este necesară manifestarea de voință ulterioară din partea unei singure părți, respectiv a societății intimate.

Potrivit recurentului, a accepta o asemenea concluzie ar însemna că operează o condiție pur potestativă în favoarea părții, or, potrivit art. 1268 alin. (3) C. civ., dispozițiile contractuale trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, iar conform art. 1.270 din același cod, contractul nu poate fi modificat decât prin voința ambelor părți.

A mai precizat că instanța de apel nu a dezlegat raportul juridic litigios, nu a stabilit obligațiile părților.

Un alt motiv de nelegalitate, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a vizat interpretarea greșită a cererii de chemare în judecată, recurentul arătând că, prin acțiune, nu a susținut că a fost administrator numit prin hotărâre a adunării generale, ci administrator desemnat prin actul constitutiv și că, instanța de prim control judiciar, fără a solicita precizări sau explicații părților, în acord cu prevederile art. 22 C. proc. civ., a reținut că reclamantul ar fi promovat această confuzie, aspect ce denotă omisiunea instanței de a analiza elementele factuale ale cauzei și de a le încadra în drept.

De asemenea, a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 9, art. 13, art. 22 alin. (6) și art. 389 C. proc. civ., precum și a dreptului la un proces echitabil, întrucât instanța de apel nu a analizat cauza prin prisma temeiurilor de drept subsidiare privind gestiunea de faceri și îmbogățirea fără justă cauză, considerând, în mod nelegal, că omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra lor poate fi invocată exclusiv pe calea prevăzută de art. 444 C. proc. civ., care însă este aplicabilă numai cererilor conexe, accesorii sau incidentale, ipoteze neincidente în speță.

În susținere, a arătat că în cauză este vorba despre aceeași cerere care are însă o fundamentare subsidiară în drept, astfel că, față de dispozițiile art. 389 C. proc. civ., instanța de apel avea obligația de a se pronunța și asupra temeiurilor subsidiare de drept indicate de reclamant.

În plus, a afirmat că o astfel de interpretare a textului de lege de la art. 444 C. proc. civ. este incompatibilă cu procedura de completare a hotărârii judecătorești, întrucât, în ipoteza în care prima instanță ar respinge cererea pentru temeiul juridic principal, iar, ulterior, cu ocazia soluționării unei cereri de completare, ar găsi întemeiat temeiul juridic subsidiar al acțiunii, aceasta ar trebui să desființeze hotărârea și să pronunțe o soluție de admitere a acțiunii.

În ceea ce privește încheierea recurată, a susținut că aceasta a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 58, raportate la cele ale art. 80 alin. (4) C. proc. civ., având în vedere că între reprezentantul intimatei, C. și recurent, precum și între societate și C. există un conflict de interese, astfel încât este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La data de 31.03.2023, intimata S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, combătând apărările intimatei.

Analizând actele dosarului, încheierea și decizia atacate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat litigiul de față derivă din numirea recurentului A., alături de coasociatul societății pârâte S.C. B. S.R.L. (în continuare B.) - C., ca administratori ai societății, fără ca prin actul juridic de numire ori prin vreun act juridic ulterior să se stabilească vreo remunerație aferentă acestei funcții. S-a reținut de asemenea și că aceștia au deținut, pe lângă calitatea de administratori, și funcții manageriale, cele din urmă fiind însă remunerate. Eliberat din funcția de director general al societății B. la data de 30 mai 2018, urmare a încetării contractului de muncă nr. x/2001 prin pensionare și apreciind că ar fi îndreptățit la plata unei remunerații pentru exercitarea, în continuare, a atribuțiilor de administrator, recurentul-reclamant A. a inițiat demersul judiciar de față.

Soluția de respingere a pretențiilor, adoptată de prima instanță, a fost confirmată în apel cu motivarea că, raporturile dintre administratori și societate au natură contractuală, fiind reglementate de regulile referitoare la mandat, acestea din urmă acoperind toate drepturile și obligațiile părților, inclusiv obligațiile societății față de administratori, cu excepția situației în care prin lege s-au stabilit prevederi derogatorii, reținându-se astfel deplina aplicabilitate a prevederilor art. 209 alin. (3) C. civ., respectiv ale art. 72 din Legea nr. 31/1990. În consecință, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2010 alin. (1) C. civ. ce prezumă caracterul oneros al mandatului, dar și că această prezumție legală relativă a fost răsturnată prin probatoriul administrat, care a relevat natura gratuită a mandatului administratorilor, context în care, răspunderea civilă contractuală imputată societății pârâte B., pentru nestabilirea și neplata remunerației pretinse, nu a fost angajată.

Soluționarea recursului presupune, așadar, în principal, verificarea conformității cu legea a răsturnării prezumției, instanța supremă subliniind faptul că reevaluarea, în sine, a materialului probator administrat nu mai este posibilă în această etapă a procesului, în care căii extraordinare de atac nu i se acordă valențe devolutive, așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., text potrivit căruia recursul urmărește să supună "examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Titularul căii de atac a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, sau când aceasta a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul aduce în dezbatere înlăturarea prezumției legale de onerozitate cu încălcarea art. 328 C. proc. civ., în absența dovezii unei derogări exprese a părților, arătând că este necesară o manifestare de voință comună și explicită din partea acestora pentru a se concluziona în contra prezumției. Or, instanța de apel, cu încălcarea cerințelor legale în materie de motivare, statuate de prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și în lipsa unei analize complete a situației de fapt, nu a arătat care sunt condițiile în care prezumția legală poate fi răsturnată și dacă acestea sunt întrunite în speță, statuând că sunt suficiente manifestări de voință neechivoce. De asemenea, invocând motivarea contradictorie a instanței de apel, autorul căii de atac relevă că aceasta a reținut caracterul gratuit al mandatului, concomitent cu împrejurarea că, pe de o parte, diligența cu care el este chemat să acționeze în calitate de administrator este cea prevăzută de art. 2018 C. civ., pentru ipoteza mandatului cu titlu oneros, iar pe de altă parte, că oricum, mandatul a fost remunerat prin rezultatul final al muncii sale, concretizat în încasarea dividentelor. Totodată, se reproșează instanței de prim control judiciar faptul că, deși a reținut împrejurarea că cel mai puternic argument pentru răsturnarea prezumției de onerozitate a mandatului este modalitatea în care s-au desfășurat efectiv raporturile juridice dintre administratori și societate, în concret nu detaliază care au fost reperele acestei maniere de derulare a relațiilor menționate.

Prealabil, Înalta Curte notează că nu orice inadvertență pretins identificată de către recurent în cuprinsul considerentelor hotărârii are aptitudinea de a determina casarea acesteia. Dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere lipsa cu desăvârșire a motivării, ori o contradicție de o asemenea amploare încât să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată. Este cazul, cu titlu de exemplu, al situației în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluții care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv, ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat al două cereri, deși acestea s-ar exclude reciproc, aspecte reținute constant de instanța supremă în jurisprudența sa. Din această perspectivă, prin raportare la conținutul argumentelor dezvoltate în precedent, cu trimitere la prevederile art. 425 alin. (1) și ale art. 328 C. proc. civ., instanța de recurs va subsuma analiza acestor critici și prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, sub cel dintâi aspect invocat de recurent, cel al lipsei unei derogări exprese a părților, critica se dovedește a fi lipsită de consistență și valoare juridică, deoarece, dacă părțile ar fi prevăzut în mod expres faptul că mandatul este oneros ori cu titlu gratuit, problema aplicării prezumției legale instituite de art. 2010 alin. (1) teza finală C. civ. ar fi fost superfluă.

Sub cel de al doilea aspect, Înalta Curte ia act că, potrivit art. 328 C. proc. civ., "(1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel".

În cazul prezumției legale instituite de art. 2010 alin. (1) teza finală C. civ., nu există o dispoziție care să interzică proba contrară, prezumția în discuție fiind una relativă, iuris tantum, iar în contra acesteia este îngăduit a fi administrat orice mijloc de probă permis de lege. Aceasta deoarece, pe de o parte, beneficiarul prezumției trebuie să dovedească faptele care justifică concluzia impusă de lege - probă care de cele mai multe ori este foarte facilă -, iar pe de altă parte, prezumția în discuție stabilește un fapt juridic, respectiv mandatarea unei persoane pentru exercitarea unei activități profesionale, în folosul mandantului, în schimbul unei sume de bani.

Cu alte cuvinte, prevalându-se de contractul de mandat, a cărui existență și efecte sunt recunoscute, recurentul-reclamant s-a pus la adăpostul prezumției de onerozitate a acestuia, invocând prevederile art. 2010 alin. (1) C. civ. Incidența în cauză a acestei norme legale a intrat în puterea lucrului judecat, după cum în mod just a remarcat chiar beneficiarul prezumției, nefiind contestată.

Reiterând faptul că valoarea procesuală a materialului probator administrat de societatea B., în vederea răsturnării prezumției, nu mai poate fi reanalizată în recurs întrucât ar presupune o reevaluare a situației de fapt reținute în fazele devolutive ale procesului, instanța supremă subliniază faptul că dovada contrară prezumției de onerozitate a mandatului de administrator nu se impunea a fi făcută exclusiv printr-un acord bilateral de voințe neechivoce, consacrat într-o clauză contractuală derogatorie, idee pe care recurentul a încercat să o acrediteze pe tot parcursul procesului.

Două sunt argumentele în sprijinul acestei statuări. Primul se referă la faptul că, după cum s-a arătat, obiectul probatoriului este reprezentat de un fapt juridic ce poate fi dovedit, potrivit legii, prin orice mijloc de probă și că, tocmai inexistența unei clauze exprese în sensul arătat a generat litigiul de față. Al doilea se referă la faptul că, deși prin art. 17 din actul constitutiv al societății, ce reprezintă o transpunere a art. 77 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală a asociaților este abilitată să stabilească în favoarea administratorilor o "eventuală’’ remunerație, această prerogativă nu s-a materializat, dovadă fiind imposibilitatea adoptării unei hotărâri în acest sens, datorită poziției radical diferite a celor doi asociați care dețin fiecare 50% din capitalul social al societății, după cum rezultă din procesul-verbal al adunării generale a asociaților din 27.06.2018.

Mai mult, art. 23 din actul constitutiv al societății B., care se constituie practic în contractul de mandat disputat, împuternicind pe cei doi asociați în funcția de administrator, nu face vreo referire în sensul remunerării acestora, ceea ce denotă faptul că voința socială unanimă, la formarea căreia a participat și recurentul, a fost în sensul neremunerării mandatului administratorilor. Altfel spus, la încheierea contractului de mandat, voința recurentului-reclamant a fost exprimată neechivoc în sensul neremunerării mandatului de administrator, statut acceptat tacit pe parcursul derulării mandatului, până în momentul pierderii calității de director general pe care o cumula.

Concluzia este susținută și de împrejurarea că, ambii asociați și administratori tind la stabilirea în viitor a unei remunerații, în schimbul îndeplinirii atribuțiilor pe care calitatea de administrator le presupune, însă în anumite condiții strict și expres statuate prin hotărâre a adunării generale a asociaților, după cum relevă conținutul aceluiași proces-verbal din 27.06.2018, aspect care este de natură să întărească ideea că, pe tot parcursul derulării raporturilor juridice stabilite între societatea B. și administratorii săi, aceștia din urmă nu au încasat vreo sumă de bani cu titlu de remunerație aferentă contractului de mandat exercitat.

În acest context, cum clauzele actului constitutiv și, în consecință, ale contractului de mandat, reprezintă practic numai o transpunere fidelă a normelor legale în materia analizată, înglobând doar posibilitatea pentru societatea B. de a remunera mandatele administratorilor, iar nu o obligație în acest sens în sarcina acesteia, dovada faptului juridic contrar celui prezumat, al mandatării cu titlu gratuit a administratorilor, putea fi făcută cu orice mijloc de probă, cum corect a apreciat și curtea de apel. Așadar, societatea pârâtă B. avea de răsturnat o prezumție legală relativă, consacrată printr-o normă de natură legală și nu contractuală, prin proba contrară, iar nu prin clauza contrară.

În acest moment al analizei, Înalta Curte impune părților concluzia că în cauză nu există o obligație statuată legal sau contractual în sarcina societății pârâte B. de a stabili și, corelativ, de a plăti o remunerație în favoarea administratorilor săi pentru îndeplinirea atribuțiilor de către aceștia în exercitarea mandatului, ceea ce echivalează cu inexistența îndreptățirii acestora de a o pretinde și încasa. Valorificarea vocației administratorilor la stabilirea și încasarea unei remunerații se poate realiza printr-o manifestare de voință a societății în sensul așteptat, care până la acest moment nu a intervenit, manifestare care condiționează modificarea contractelor de mandat prin acordul părților.

Din această perspectivă, contrar susținerilor recurentului, se observă că instanța de apel a realizat o analiză judicioasă și completă a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză, reținând răsturnarea prezumției de onerozitate a mandatului prin manifestări neechivoce de voință transpuse în conținutul actului constitutiv și susținute de cel al procesului-verbal al Hotărârii AGA din 27.06.2018, ca și de uzanțele curente acceptate în desfășurarea normală a activității societății.

În acest context, Înalta Curte amintește că motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă o problemă de conținut, instanța fiind îndrituită să grupeze criticile invocate și argumentele aduse de părți în susținerea acestora, pentru a le putea răspunde printr-un considerent comun.

Așa fiind, faptul neindicării caracterului unilateral sau bilateral al manifestării de voință exprimate pentru înlăturarea gratuității prezente a mandatului, ca și momentul intervenirii acesteia, nu echivalează cu un viciu esențial al motivării, în condițiile în care manifestarea de voință a societății B. este valabilă doar prin exprimarea voinței ambilor asociați cu părți sociale egale, respectiv și a asociatului-administrator A., fiind puțin probabil ca acesta din urmă să-și exprime inițial votul în favoarea remunerării mandatului, pentru ca ulterior să refuze modificarea contractului de mandat în acest sens.

Totodată, menționarea lipsei unei diferențe semnificative între dispozițiile art. 17 și cele ale art. 23 din actul constitutiv al societății a fost justificată corect de instanța de apel, prin prisma pretențiilor deduse judecății, fundamentate pe obligația de stabilire și plată a remunerației administratorilor, apreciere găsită în recurs ca fiind corectă și lipsită de confuzie, în condițiile în care niciuna din normele contractuale în discuție nu legitimează pretențiile reclamantului.

Instanța de apel nu a realizat nicio confuzie între încasarea dividentelor de către asociații-administratori și caracterul remunerat al mandatului acestora. S-a apreciat nerelevanța distincției între dividende și remunerație, în contextul particular al cauzei, asociații fiind liberi să decidă oricând remunerarea muncii prestate ca administratori, independent de încasarea/neîncasarea dividentelor, întrucât contractul de societate nu interzice expres remunerarea mandatului. Sublinierea instanței de apel se referă, în realitate, la prezumtiva rațiune pentru care actul constitutiv nu stabilește un mandat remunerat pentru administratorii-asociați, animați și cointeresați, cel puțin la nivel teoretic, într-o manieră superioară terților-neasociați, de creșterea performanțelor economice ale societății și obținerea unui profit sporit care, indubitabil, le profită. În acest context cauzal, nu se poate reține vreo contradicție între statutul de administrator-neremunerat și obligația stabilită în sarcina acestuia de a acționa cu diligența unui bun proprietar, deoarece, deși aceasta din urmă este esențială și neechivocă în cazul mandatului cu titlu oneros, apare firesc ca ea să fie dezirabilă și în cazul mandatului cu titlu gratuit unde, potrivit legii, limita minimă a diligenței se raportează la cea manifestată în propriile afaceri. Simpla instituire în sarcina administratorilor a unei diligențe sporite nu dă naștere și nu este o dovadă, prin ea însăși, a unei obligații de remunerare a lor. Astfel, instanța supremă confirmă apărarea pârâtei intimate în sensul că, nimic nu se opune ca un mandat cu diligența unui bun proprietar sau cu diligența cea mai mare în interesul societății să fie gratuit, mai ales în situația în care administratorii sunt și asociați, situație care ar trebui să presupună un atașament deosebit pentru bunul mers al societății, iar nu neapărat pentru câștigarea unei sume de bani cu titlu de remunerație de administrator.

Cu referire la pretinsa absență a motivării în ceea ce privește modalitatea în care s-au desfășurat în concret raporturile juridice dintre asociații-administratori și societate, instanța supremă remarcă că această observație nu se confirmă, în condițiile în care sublinierea instanței de apel referitoare la maniera în care s-au derulat relațiile contractuale dintre părți, în susținerea răsturnării prezumției, trebuie interpretată sistematic, în contextul tuturor considerentelor deciziei recurate referitoare la lipsa asumării de către societate a vreunei obligații de remunerare a activității asociaților-administratori, dedusă din conținutul actului constitutiv, al procesului-verbal al adunării generale a asociaților din 27.06. 2018, precum și la împrejurarea că singura remunerație de care au beneficiat aceștia a fost cea reprezentată de drepturile salariale acordate în temeiul unui contract de muncă, în virtutea căruia cei doi au exercitat funcțiile de directori generali. Acest ultim aspect dă relevanță, în opinia instanței de recurs, uzanțelor societății pârâte B., prin acestea înțelegându-se practicile dezvoltate pe parcursul unei perioade relevante de timp și vine să infirme critica recurentului formulată din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanța de prim control judiciar nu ar fi analizat susținerea sa referitoare la identitatea de servicii desfășurate de cei doi asociați, atât în calitate de administratori, cât și în calitate de directori generali ai societății pârâte. Dimpotrivă, Înalta Curte remarcă în acest context faptul că, instanța de apel a examinat critica vizând așa-zisa disociere artificială realizată între funcția de administrator și cea de director general, simultan deținute de recurent, înlăturând argumentul circumscris ideii că încheierea contractului de management și de muncă ar fi reprezentat mijlocul prin care asociații-administratori ar fi beneficiat de remunerație în schimbul activităților prestate ca administratori, în condițiile în care actul constitutiv nu interzice recompensarea reală și efectivă a administratorilor, ca formă de manifestare concretă a mandatului oneros, cu respectarea cerințelor legale.

Concluzionând, toate aceste critici nu pot fi primite, urmând a fi înlăturate.

Circumscris aceluiași motiv de recurs, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu interpretarea greșită a cererii de chemare în judecată, realizând o confuzie și reținând că ar fi fost numit administrator prin hotărârea adunării generale a asociaților, iar nu prin actul constitutiv al societății, cu încălcarea principiilor contradictorialității și al rolului activ al judecătorului.

Analizând considerentele deciziei atacate, se constată însă că instanța de apel a statuat fără echivoc în sensul că recurentul reclamant a fost numit în calitate de administrator prin actul constitutiv al societății, fiindu-i aplicabile prin urmare dispozițiile art. 23 din acest act. Ceea ce s-a subliniat însă în apel, a fost lipsa unei diferențe semnificative între consecințele dispozițiilor art. 17 și cele ale art. 23 din actul constitutiv, care vizează desemnarea administratorilor, prin raportare la obiectul acțiunii, la pretențiile deduse judecății în prezentul cadru procesual, concluzionându-se că prevederile actului constitutiv nu se opun, în mod explicit, remunerării asociaților administratori însă, pentru aducerea la îndeplinire a acestui deziderat, este necesară o manifestare explicită și neechivocă a voinței societare.

Așa fiind, nici această critică nu va fi reținută.

Subsumat ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a înțeles să critice și încheierea instanței de apel din 26.10.2022, arătând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 58, raportate la cele ale art. 80 alin. (4) C. proc. civ., în condițiile în care a fost respinsă cererea sa de numire a unui curator pentru societatea intimată, deși în cauză există un conflict de interese atât între el și reprezentantul societății intimate B., C., cât și între acesta din urmă și societate.

Respingând cererea recurentului-reclamant de numire a curatorului, instanța de apel a arătat că nu există un conflict de interese între asociatul C. și societate.

Înalta Curte subliniază, în primul rând, împrejurarea că, în faza procesuală a recursului, recurentul nu a înțeles să mai reitereze cererea de numire a unui curator pentru societatea B., fundamentată pe conflictul de interese pretins. În al doilea rând, notează inaplicabilitatea textului art. 58 alin. (1) C. proc. civ. raportului juridic dintre părțile litigante ale unui proces, în speță recurentul-reclamant A. și intimata-pârâtă - prin reprezentant C., care, prin natura și în esența lui, este unul conflictual, generând demersul judiciar. Sfera de aplicare a dispoziției legale citate vizează relația dintre reprezentantul legal și cel reprezentat, care poate fi vulnerabilizată în anumite situații prin existența unui conflict de interese. În al treilea rând, se reține că de vreme ce autorul căii de atac critică faptul că instanța de apel a evaluat greșit, în sensul inexistenței unui conflict de interese între societatea B. și reprezentantul legal al acesteia C., el își exprimă practic nemulțumirea față de modul de apreciere asupra unei situații de fapt, prin prisma pertinenței și concludenței probatoriului administrat. Or, această chestiune nu are valențe de nelegalitate, ci de eventuală netemeinicie, care scapă cenzurii în etapa procesuală a recursului, neputând fi reevaluată.

Așadar, nici această critică nu este fondată, instanța de recurs confirmând legalitatea încheierii atacate.

Circumscris motivelor de recurs reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurentul a învederat reținerea în considerente, de către instanța de prim control judiciar, a unor motive străine de natura cauzei, prin sugerarea creării unei disimulări a remunerației administratorilor sub forma salariului acordat directorilor generali, justificată prin obținerea unor facilități fiscale. A invocat dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., solicitând înlăturarea respectivelor considerente.

Înalta Curte notează că, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ., "(...) în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate".

Dincolo de împrejurarea că, în aplicarea textului legal citat, prin intermediul acestei căi procesuale nu este posibilă decât o înlocuire a considerentelor cu unele noi, proprii instanței de control judiciar, ulterioară înlăturării celor atacate cu menținerea soluției, Înalta Curte constată că, în cauză, statuarea pretins prejudiciabilă a fost generată chiar de susținerile recurentului-reclamant care a învederat împrejurarea că, modalitatea de remunerare prin intermediul unor contracte individuale de muncă și nu prin indemnizația de administrator, a fost aleasă având în vedere stabilitatea fiscală a salariului, mai puțin supus modificărilor fiscale și mai ușor de administrat din punct de vedere fiscal de către societate. Pe de altă parte, instanța supremă observă, la o analiză atentă a considerentelor deciziei atacate, că aceste susțineri ale părții nici nu au fost reținute de către instanța de apel în sprijinul soluției pronunțate, fundamentată pe răsturnarea prezumției de onerozitate a mandatului administratorilor, fiind respinse ca nerelevante. În acest context, având în vedere și împrejurarea că recurentul tinde în realitate și la o reformare a dispozitivului hotărârii atacate, criticile invocate pe calea recursului la considerente, în conformitate cu prevederile art. 461 alin. (2), art. 494 și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu pot fi primite.

În continuare, vor fi analizate criticile subsumate de către recurent motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care, în opinia instanței supreme, se impun a fi înlăturate.

Invocând acest motiv de casare, recurentul-reclamant aduce în dezbatere, prealabil, încălcarea de către instanța de prim control judiciar a prevederilor art. 2010 alin. (1) teza finală și ale art. 2018 din C. civ., apreciind, în esență, că prezumția de onerozitate a mandatelor administratorilor putea fi răsturnată numai dacă gratuitatea ar fi fost stipulată în mod expres de către părți și că, onerozitatea este consolidată prin instituirea în sarcina sa, prin actul constitutiv, a formei de răspundere stabilite de lege pentru mandatul cu titlu oneros. Aceste critici au fost însă examinate, în cele ce preced, așa încât Înalta Curte nu va relua, în această etapă a considerentelor, argumentele deja expuse, reiterând doar și impunând părților concluzia potrivit căreia, art. 2010 alin. (1) teza finală C. civ. nu se constituie într-o clauză bilaterală, rămânând o normă de drept substanțial care consacră o prezumție legală relativă, ce poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, iar nu doar printr-un acord bilateral de voințe. Efectele prezumției se produc doar în ipoteza în care aceasta este valorificată, dându-i-se eficiență prin intermediul voinței sociale - expresie a principiului libertății contractuale -, transpusă în actul constitutiv sau hotărârea adunării generale a asociaților, posibilitate pe care însă, în cauză, societatea B., prin coasociații săi A. și C., nu a înțeles să o exploateze în interesul acestora din urmă.

În continuare, recurentul a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 1268 alin. (3), art. 1270 alin. (2) și art. 1403 C. civ., arătând că, printr-o observare și implementare eronată a normelor de interpretare a clauzelor îndoielnice din actul constitutiv al societății B., s-a generat o încălcare a principiului forței obligatorii a contractului de societate, în condițiile în care acesta nu interzice, ci permite remunerarea administratorilor-asociați. A mai arătat că, statuarea instanței de apel, în sensul că nu există o obligație de plată a remunerației administratorilor-asociați stabilită în sarcina societății-intimate B., plata rămânând la latitudinea acesteia din urmă, echivalează cu instituirea unei condiții pur potestative în favoarea societății, deși temeiul juridic al raporturilor dintre administratori și societate îl constituie acordul bilateral de voințe transpus în contractul de mandat, ce nu poate fi modificat unilateral.

În primul rând, instanța supremă notează prevederile art. 1268 alin. (3) C. civ., potrivit cărora "clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul". Așadar, premisa aplicării acestui text de lege este cea a existenței unor clauze îndoielnice, susceptibile de mai multe înțelesuri, în sensul alin. (1) al aceluiași articol. Or, în cauză, la o analiză atentă a prevederilor art. 17 și ale art. 23 din actul constitutiv, se constată, dimpotrivă, că acestea sunt clare și precise, statuând de o manieră neechivocă doar posibilitatea remunerării mandatelor de administratori, prin folosirea sintagmei "eventuala lor remunerație", transpunere fidelă a prevederilor art. 77 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. În acest context, Înalta Curte constată că instanțele devolutive au realizat o corectă aplicare a regulilor stabilite de lege pentru interpretarea convențiilor, analizând clauzele contractuale în mod sistematic, unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, ținând seama de voința concordantă a părților, de scopul contractului și de comportamentul lor ulterior încheierii acestuia, în conformitate cu prevederile art. 1266-1269 C. civ., conchizând, în primul rând, în sensul inexistenței unei obligații asumate de societatea B., în favoarea administratorilor-asociați, de a stabili și plăti o remunerație în schimbul îndeplinirii de către aceștia din urmă a atribuțiilor la care s-au angajat în exercitarea mandatului și, corelativ, în al doilea rând, în sensul neantrenării răspunderii civile contractuale a societății pârâte, concluzie ce va fi confirmată de instanța supremă în prezenta fază procesuală.

Astfel, Înalta Curte reafirmă că societatea pârâtă B. nu a înțeles să-și asume vreo obligație contractuală în sensul de a stabili și plăti vreo remunerație în favoarea administratorilor, fiind create doar premisele materializării unei astfel de posibilități, respectiv premisele concretizării vocației legale și contractuale a administratorilor la remunerarea mandatului. În acest context, instanța de recurs impune părților concluzia că societatea pârâtă B. nu are, în raport cu recurentul-reclamant, calitatea de debitor al obligației de stabilire și/sau plată a vreunei remunerații aferente mandatului de administrator, aceasta nenăscându-se în sarcina sa în absența unei stipulări exprese în conținutul actului constitutiv sau al unei hotărâri a adunării generale a asociaților, împrejurare ce ar da, în mod evident, expresie principiului libertății contractuale și voinței societare.

Cu alte cuvinte, obligația recurentului-reclamant, administrator al societății pârâte, de a acționa cu diligența cea mai mare în interesul acesteia, a fost și este una necondiționată de acordarea unei remunerații, mandantului revenindu-i doar obligațiile de drept comun, referitoare la punerea la dispoziție a mijloacelor rezonabile și necesare executării mandatului, în lipsa unei stipulații contrare.

Altfel spus, în cauză nu se poate vorbi despre o greșită aplicare a prevederilor art. 1403 C. civ., ce consacră lipsirea de efecte a obligațiilor contractate sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului, de vreme ce această normă este inaplicabilă în condițiile lipsei premisei legale, constând în inexistența unei obligații în sarcina societății B., pretins debitoare, de stabilire și/sau plată a remunerației de administrator, a cărei eficacitate ar depinde de un eveniment viitor și nesigur, la latitudinea acesteia. Dimpotrivă, ceea ce este exclusiv la latitudinea societății pârâte, în acord cu prevederile legale în materie și cu cele contractuale, este împrejurarea când, dacă și în ce condiții își va asuma obligația de a stabili remunerarea activității administratorilor, iar nu plata efectivă a acesteia, în ipoteza concretizării acestei obligații.

Așa fiind, și aceste critici de nelegalitate urmează a fi respinse.

Recursul este însă întemeiat urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Circumscris motivului de nelegalitate statuat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant supune atenției Înaltei Curți și împrejurarea că instanțele devolutive nu i-au cercetat toate temeiurile juridice pe care el a înțeles să-și fundamenteze pretențiile deduse judecății și nu s-au pronunțat asupra acestora, cu încălcarea prevederilor art. 9, art. 13, art. 22 alin. (6) și art. 389 C. proc. civ. Deși a invocat această neregularitate săvârșită de tribunal, pe calea apelului declarat împotriva sentinței, instanța de prim control judiciar a înlăturat-o, cu motivarea că neajunsurile pot fi remediate pe calea instituției "completării hotărârii", prevăzute de art. 444 C. proc. civ. și în condițiile stabilite de art. 445 din același cod, întrucât prima instanță nu a analizat defel capetele de cerere subsidiare, vizând gestiunea de afaceri și îmbogățirea fără justă cauză.

Critica apare ca fiind fondată.

Astfel, potrivit art. 444 alin. (1) teza I C. proc. civ., "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare".

Norma are în vedere ipoteza în care instanța a omis să soluționeze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală (minus petita), totalitatea cererilor formulate în cauză constituind cadrul obiectiv al judecății și limitele învestirii instanței, pe care judecătorul este ținut să le respecte întocmai în aplicarea principiilor fundamentale ale procesului civil - garanție a dreptului la un proces echitabil.

În cauză, după cum rezultă în afara oricăror ambivalențe din cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a înțeles să învestească instanța cu următoarele pretenții: stabilirea remunerației lunare cuvenite în calitate de administrator al pârâtei și obligarea pârâtei la plata acesteia; obligarea pârâtei la plata remunerației datorate pentru exercitarea funcției de administrator în perioada 01.06.2018-31.05.2020, cu dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată până la data introducerii acțiunii, precum și în continuare, până la achitarea integrală a tuturor sumelor acordate în cauză.

Temeiurile de drept pe care acesta a înțeles să-și fundamenteze pretențiile deduse judecății sunt, în principal, contractul de mandat iar într-un prim subsidiar, răspunderea civilă contractuală. De asemenea, într-un al doilea subsidiar, acesta a înțeles să invoce ca temei juridic al pretențiilor sale, gestiunea de afaceri și îmbogățirea fără justă cauză.

Așadar, reclamantul nu a învestit instanța cu soluționarea mai multor capete de cerere distincte, având fiecare un obiect și o cauză juridică diferite, astfel cum au reținut instanțele devolutive, ci cu soluționarea pretențiilor indicate în precedent, fundamentate pe mai multe temeiuri juridice, dintre care, în fazele procesuale anterioare au fost cercetate doar cele circumscrise contractului de mandat și răspunderii civile contractuale, rămânând în afara ariei de analiză cele vizând gestiunea de afaceri și îmbogățirea fără justă cauză, cum în mod just a remarcat recurentul, cu încălcarea dispozițiilor legale ce statuează respectarea limitelor învestirii și a principiilor disponibilității, legalității și al rolului activ al judecătorului. Înalta Curte găsește de cuviință să sublinieze că, aceste norme impuneau instanțelor obligația să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, recunoscându-le, totodată și îndreptățirea de a cere părților explicații, punând în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, inclusiv calificarea juridică exactă a actelor și faptelor deduse judecății. În acest context, instanța supremă amintește prevederile art. 389 C. proc. civ., potrivit cărora, " Dezbaterile procesului poartă asupra împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept, invocate de părți în cererile lor sau, după caz, ridicate de către instanță din oficiu".

Or, neprocedând în această manieră și lăsând în afara sferei judecății aceleași pretenții ale recurentului-reclamant, dar fundamentate pe gestiunea de afaceri și, respectiv, pe îmbogățirea fără justă cauză, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, vulnerabilitate ce nu putea fi acoperită pe calea instituției "completării hotărârii", cum greșit a apreciat instanța de apel, aceasta fiind aplicabilă exclusiv în situația în care instanțele omit să se pronunțe asupra unor capete de cerere principale sau accesorii, ori asupra unor cereri conexe sau incidentale, iar nu atunci când omit cercetarea unor temeiuri de drept subsidiare ale uneia și aceleiași cereri, când conduita procesuală de urmat impune analizarea acesteia și prin prisma celorlalte fundamente invocate. Aceasta, din perspectiva efectelor juridice diferite pe care remedierea respectivelor omisiuni le poate genera.

Așa fiind, curtea de apel a pronunțat în acest context o hotărâre nelegală, cu necercetarea fondului cauzei și în raport de care nu se poate realiza controlul judiciar, prin încălcarea normelor de procedură arătate, pricinuind recurentului-reclamant o vătămare - constând într-o soluție nefavorabilă -, ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii, în condițiile art. 175 alin. (1), raportat la art. 179 alin. (1) C. proc. civ., atrăgând astfel incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., respingând, ca nefondat recursul reclamantului îndreptat împotriva încheierii instanței de apel din 26.10.2022, va admite recursul acestuia împotriva deciziei, pe care o va casa, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului reclamantului împotriva sentinței, exclusiv sub aspectul motivului de apel vizând necercetarea de către prima instanță a temeiurilor pretențiilor deduse judecății invocate în subsidiar, referitoare la gestiune