ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 276/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 276/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sub nr. x/2019, petenta-reclamanta-pârâtă A. a solicitat pronunțarea unei sentințe prin care tribunalul arbitral să dispună obligarea pârâtei-reclamante la plata către aceasta a sumei de 381.716 RON, sumă ce este compusă din: 264.000 RON reprezentând compensațiile salariale denunțării contractului de management nr. x/29.03.2013 încheiat între reclamanta A., în calitate de Director Executiv și pârâta B. S.A., în calitate de beneficiar, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x/18.04.2013; suma de 43.898 RON calculată de la dată scadentă a sumei precizate la petitul de mai sus, respectiv 10.10.2017, și până la data formulării cererii; 26.400 RON reprezentând remunerația cuvenită reclamantei-pârâte aferentă lunii august 2017, raportat la art. 4.1. din Contractul de management nr. x/29.03.2013; 4.566 RON dobândă legală aferentă drepturilor salariale anterior solicitate, dobândă calculată de la data scadentă, respectiv 15.09.2017, până la formularea cererii; 7.542 RON reprezentând remunerația cuvenită reclamantei-pârâte aferente celor 6 zile lucrate în luna septembrie 2017, raportat la art. 4.1 din Contractul de management nr. x/29.03.2013; 1244 RON dobândă legală aferentă drepturilor salariale celor 6 zile lucrătoare în luna septembrie 2017, dobândă calculată de la data scadentă, respectiv 15.10.2017, până la formularea cererii; 23.885 RON reprezentând contravaloarea celor 19 zile de concediu de odihnă neefectuat până la data încetării contractului de management nr. x/29.03.2013, respectiv data de 10.09.2017; 3.971 RON dobândă legală aferentă contravalorii celor 19 zile de concediu de odihnă neefectuat până la momentul încetării contractului de management, dobândă calculată de la data scadentă, respectiv 10.10.2017, până la formularea cererii.

Prin cererea reconvențională formulată în cauză, pârâta-reclamantă B. S.A. a solicitat în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A.: constatarea nulității absolute a actului adițional înregistrat sub nr. x/18.04.2013, ca fiind încheiat în lipsa consimțământului societății și fundamentat pe o cauză falsă nereală, în fraudarea intereselor legitime ale societății; reducțiunea clauzei aferente actului adițional nr. x/18.04.2013 ca fiind excesiv de oneroasă, dat fiind caracterul său penalizator și compensatoriu.

Prin sentința arbitrală nr. 44/30.07.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta-reclamantă. A admis în parte cererile reclamantei-pârâte și, pe cale de consecință: a) a dispus obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 264.000 RON reprezentând compensații datorate în urma denunțării contractului de management nr. x/29.03.2013; b) a dispus obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 43.898 RON reprezentând dobândă legală calculată cu privire la suma de la pct. a) de la data de 11.07.2017 și până la data formulării acțiunii arbitrale; c) a dispus obligarea pârâtei-reclamante la plata dobânzii legale aferente sumei de la pct. a) de la data formulării acțiunii arbitrale 21.05.2019 și până la data plății; a respins în rest cererile reclamantei-pârâte; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de reclamanta-pârâtă cu privire la cererea reconvențională; a respins în tot cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă; a dispus ca pârâta-reclamantă să achite reclamantei-pârâte suma de 18.657,03 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe arbitrale ambele părți au formulat acțiune în anulare, înregistrată sub număr de dosar x/2020 pe rolul Curții de Apel București – secția a V-a Civilă.

În motivarea acțiunii în anulare, reclamanta-pârâtă A. a invocat incidența motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., susținând, în esență, că tribunalul arbitral a încălcat dispozițiile imperative ale legii reprezentate de art. 1166, art. 1270, art. 1350 C. civ., toate prin raportare la contractul de management, contract ce reprezintă legea părților.

În motivarea acțiunii în anulare, pârâta-reclamantă B. S.A. a arătat că sentința arbitrală atacată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor legale imperative, atât ale Legii nr. 31/1990, cât si ale C. civ., precum si cu o vădită greșită interpretare a acestora prin raportare la situația de fapt existentă in cauza, fiind operante dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Reclamanta-pârâtă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii în anulare formulată de pârâta-reclamantă B. S.A., arătând, în esență că tribunalul arbitral nu a încălcat nicio normă imperativă, care să ocrotească un interes general, ci doar a interpretat voința părților exprimată în cuprinsul contractului în litigiu.

În ceea ce privește susținerile referitoare la faptul că actul adițional ar fi fost încheiat având la baza o cauză ilicită/cauză nereală, în temeiul unei conivențe frauduloase, acestea rămân la stadiu de simple afirmații, nefiind dovedite în niciun fel. Astfel, așa cum corect a reținut și tribunalul arbitral, probele administrate de pârâta-reclamantă nu atestă în mod direct existența unei cauze false sau ilicite sau elemente specifice mecanismului fraudei la lege.

Nici susținerile în sensul că actul adițional a fost încheiat cu nesocotirea dispozițiile actului constitutiv al societății B. S.A., precum și cu nesocotirea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 nu pot fi primite. S-a arătat că dispozițiile art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 ocrotesc un interes privat, prin urmare o pretinsă încălcare a acestor dispoziții nu ar putea atrage decât cel mult sancțiunea nulității relative, iar nu cea a nulității absolute. În sensul celor amintite mai sus, trebuie avută în vedere cu putere de lucru judecat și sentința arbitrală nr. 5/2019 în care a fost tratată această problematică, acțiunea în anularea acestei sentințe arbitrale fiind respinsă de către Curtea de Apel (dosar civil nr. x/2019).

Reclamanta-pârâtă A. a mai susținut că, prin acțiunea în anulare formulată, partea adversă încearcă să se prevaleze de dispozițiile mandatului aparent pentru a paraliza cele statuate de tribunalul arbitral. Cu toate acestea, în prezenta cauză, în principal, nu putem vorbi de un mandat aparent, iar în subsidiar, chiar daca am fi în prezența unui mandat aparent, condițiile acestuia ar fi pe deplin aplicabile astfel încât să nu fie paralizată eficacitatea actului adițional, deoarece reclamanta, în calitate de terț de bună-credință, a încheiat cu Președintele Consiliului de Administrație un act perfect valabil care este opozabil față de societate, chiar dacă limitele mandatului au fost depășite de către mandatar.

Referitor la reducțiunea clauzei din actul adițional nr. x/18.04.2013 încheiat la contractul de management, corect a reținut tribunalul arbitral că este vorba de o clauză de dezicere. Pentru a ne regăsi în prezența unei clauze penale trebuie să existe o obligație principală neexecutată de către debitor. Or, pârâta-reclamantă nu a precizat care este obligația principală pe care reclamanta-pârâtă nu a executat-o, pentru a fi în prezența unei clauze penale.

Referitor la calculul penalităților de întârziere, s-a arătat că în litigiul arbitral nu s-a contestat cuantumul penalităților de întârziere, ci dimpotrivă, la interpelarea arbitrilor pârâta-reclamantă a susținut, prin reprezentant convențional, că nu contestă calculul ci doar temeinicia debitului principal și implicit al penalităților. Mai mult decât atât, cuantumul pe care îl învederează în fața instanței este unul eronat.

Pârâta-reclamantă a formulat întâmpinare la acțiunea în anulate intentată de reclamanta-pârâtă A., prin care a solicitat respingerea acesteia, susținând că demersul procesual inițiat de către reclamanta - pârâta reconvențională este inadmisibil, având în vedere faptul că sunt supuse analizei instanței aspecte care țin de fondul cauzei. Nu poate fi reținută susținerea reclamantei în sensul că sarcina probei in materie procesuala i-ar reveni angajatorului, similar unui raport conflictual izvorât dintr-un raport de muncă, întrucât contractul de management este un contract de sine stătător (sui generis), cu particularitățile sale, netangențiale cu specificitatea unui contract de muncă, și se caracterizează prin lipsa oricărei subordonări a părților (părțile sunt pe poziții contractuale de egalitate), acestea putând negocia și stabili de comun acord drepturile si obligațiile ce constituie conținutul contractului, iar modalitatea de încetare a contractului nu este subsumată concedierii (la inițiativa angajatorului) sau demisiei (la inițiativa angajatului), ci încetează prin revocare sau ajungere la termen.

Prin sentința civilă nr. 34/F din 10 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă au fost respinse acțiunile în anulare formulate de petenta reclamantă-pârâtă A., împotriva sentinței arbitrale nr. 44/30.07.2020, pronunțată de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul arbitral nr. x/2019, și de petenta pârâtă-reclamantă B. S.A., împotriva sentinței arbitrale menționate și a încheierii din 13.12.2019, pronunțate în dosarul arbitral nr. x/2019, ca neîntemeiate.

În termen legal, pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 34/F din 10 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate.

În opinia recurentei, Curtea de Apel București a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 153 ind. l8 ale Legii nr. 31/1990 a societăților, respectiv dispozițiile art. 1541 Noul C. civ., care reglementează reducerea cuantumului penalității.

Apreciază ca fiind eronate reținerile Curții de Apel București conform cărora: "În raport de constatarea în fapt a tribunalului arbitral că actul adițional a fost încheiat de președintele consiliului de administrație (iar nu de consiliul de administrație, conform atribuțiilor date prin art. 153

18

din Legea nr. 31/1990) nu poate fi primită critica petentei - pârâtă – reclamantă în sensul că în mod greșit s-ar fi reținut o depășire a limitelor mandatului conferite acestuia, nesancționabilă cu nulitatea absolută. A mai susținut petenta pârâta - reclamantă că încălcarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 atrage în mod obligatoriu nulitatea absolută a actului adițional nr. x/18.04.2013, însă în mod corect a reținut tribunalul arbitral că această chestiune a primit deja o dezlegare în sens contrar prin sentința arbitrală nr. 5/29.01.2019, opunându-se efectul autorității de lucru judecat".

Precizează că își susține poziția exprimată că Tribunalul Arbitral a nesocotit dispozițiile imperative ale art. 153

18

din Legea nr. 31/1990, cât și cele statutare ale art. 12.9 alin. (5) și (6) din Actul Constitutiv al S.C. B. S.A. în vigoare la momentul semnării Actului Adițional nr. 2555/18.04.2013.

Astfel cum a arătat și în cuprinsul întâmpinării formulate în fața Tribunalului Arbitral, actul adițional contestat este lipsit de o cauza reală, având una ilicită, fiind rezultatul unei conivențe fraduloase în scopul obținerii unor avantaje injuste în detrimentul societății, care astfel se vede prejudiciată, tocmai de persoanele care aveau obligația ca în virtutea obligațiilor de manageri asumate să acționeze cu maximum diligență și să acționeze similar unui bun proprietar în privința executării mandatului acordat și protejării intereselor societății.

Mai susține că actul adițional ce constituie obiectul prezentei acțiuni privind constatarea nulității absolute a fost încheiat cu nesocotirea evidentă a dispozițiilor art. 153

18

din Legea 31/1990 și a dispozițiilor statutare cuprinse in art. 12.9 alin. (5) și (6) din Actul Constitutiv al B. S.A. din data de 17.02.2011.

Redând dispozițiile art. 11.7 lit. i) alin. (5) și (6) din Actul Constitutiv al Societății, în forma sa actualizată, subliniază că Președintele Consiliului de Administrație avea nevoie de o hotărâre a Consiliului de Administrație în acest sens, sau, cel puțin de o hotărâre a aceluiași for decizional care să confirme (ratifice) actul adițional de completare a contractului de management, or Consiliul de Administrație al societății nu a emis nici o hotărâre.

Reluând cele susținute în cuprinul acțiunii în anulare, arată că înfrângerea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 atrage în mod obligatoriu nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat, lipsindu-l de efecte juridice cu efect retroactive, ex tunc, considerându-se că actul respectiv nu a fost încheiat niciodată. Acest fapt este susținut de conținutul art. 12.9 alin. (5) și (6) din Actul Constitutiv al B. S.A. (din data de 17.02.2011).

Cu toate că emolumentul sumei acordate reclamantei, potrivit contractului de management, depășește pragurile menționate, chiar și în aceste condiții nu a fost aprobată nici numirea în funcție și nici semnarea unui asemenea contract de către Consiliul de Administrație.

A mai arătat recurenta că se verifică modalitatea nelegală în care tribunalul arbitral a înțeles să soluționeze prezenta cauză, nesocotind dispozițiile imperative ale art. 153

18

din Legea nr. 31/1990.

Tribunalul arbitral nu și-a însușit în mod corect scopul pentru care pârâta a invocat lipsa actului adițional din cadrul evidentelor Biroului de Resurse Umane al societății, dovadă stând faptul că a nesocotit esența acestei alegații. Practic, pârâta a intenționat să evidențieze atât caracterul conjugat si insidios al reclamantei și managerului general C., care în complicitate au încercat să îi procure în mod fraudulos reclamantei un avantaj material substanțial, cauzând astfel un prejudiciu bugetului societății.

Este cel puțin criticabilă motivarea tribunalului arbitral în sensul că nu s-au depus probe din care să rezulte că încheierea actului adițional a fost aprobată în prealabil de Consiliul de Administrație sau de Adunarea Generală, ci apare ca fiind încheiat de către Președintele Consiliului de Administrație. Prin prisma dispozițiilor Actului Constitutiv și ale Legii Societăților, concluzia este aceea ca Președintele Consiliului de Administrație a încheiat acest act adițional cu depășirea limitelor mandatului ce i-a fost conferit.

Aceasta afirmație pe care și-a fundamentat tribunalul arbitral soluția pronunțată este eronată, neputând intra în discuție o eventuală depășire a limitelor mandatului ce i-a fost conferit, în raport de conținutul art. 153

18

din Legea nr. 31/1990.

În consolidarea acestui raționament se constituie și dispozițiile art. 11.7 lit. i) alin. (5) și (6) din actul constitutiv al societății, în forma sa actualizată.

A mai susținut recurenta-pârâtă că nu ne aflăm în prezenta unui act juridic încheiat cu depășirea limitelor mandatului încredințat managerului general, C., ci în fața unui act nelegal, încheiat de o persoană care nu avea calitatea și competența necesare încheierii unui astfel de act, întrucât, potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990, precum și ale actului constituțional al societății, competența exclusivă îi revenea Consiliului de Administrație, motiv pentru care sancțiunea care intervine este nulitatea absolută.

Arată că în ceea ce privește modalitatea de soluționare a capătului de cerere privind reducerea cuantumului penalității, stabilite prin clauza curprinsă în actul adițional nr. x/18.04.2013, Curtea de Apel București a menționat că nu se poate reține incidența motivul de nulitate prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

De la regula stabilită la art. 1538 C. civ. potrivit căreia în caz de neexecutare, debitorul datorează penalitatea prevăzută în contract, legiuitorul a dispus două excepții: 1. reducerea ei când obligația principală a fost executată în parte, iar executarea a profitat creditorului; 2. reducerea ei când clauza penală este excesivă, instanța constatând că penalitatea este mult disproporționată față de prejudiciul pe care părțile l-ar fi putut anticipa la încheierea contractului.

Cu privire la a doua excepție de la regula enunțată, art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. prevede că instanța poate reduce penalitatea în mod excepțional, atunci când este mult disproporționată față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Legiuitorul a vizualizat astfel în clauza penală un profund caracter punitiv, de natură a prevala caracterului reparatoriu în noua reglementare.

Clauza penală din actul adițional are un caracter excesiv, deoarece oferă o compensație și în afara situațiilor care reclamă activarea unei astfel de cauze, modalitatea de reglementare fiind in extenso, situată în afara circumstanțelor în care operează sau își produce efectele o asemenea clauză. Plecând de la modalitatea în care s-a redactat clauza din art. 8, preconstituit evident și redactat strict în interesul reclamantei cu caracter retroactiv, aceasta ar fi îndreptățită să primească această sumă indiferent de cauza încetării contractului, chiar și în cazul în care ar fi în culpă sau singură și-ar denunța contractul, ceea ce ar echivala cu o situație particulară de instituire a unei clauze și a unui drept potestativ pur și simplu în favoarea acesteia.

După cum se poate observa, părțile au înțeles să se refere la acordarea unei "remunerații" și nu au instituit obligația de plata aferentă unei "despăgubiri", ca echivalent al unui prejudiciu încercat de către reclamantă, în calitatea sa de director executiv.

Singurul caz în care nu ar fi fost datorată această sumă cu titlu de remunerație ar fi fost acela în care contractul de management ar fi încetat prin efectul denunțării unilaterale de către directorul executiv.

Per a contrario, în orice alt caz extinctiv al raportului de management, în orice situație de natură a fi încetat contractul de management, această sumă a fost recunoscută Directorului Executiv, ca fi îndrituit la plată.

Prin excluderea denunțării contractului de către Directorul Executiv sunt incluse toate celelalte situații juridice de natura a atrage desființarea raportului juridic, ca și cauze de ineficacitate sau de încetare a acestuia.

Pentru a putea aprecia că ne aflăm în fața unei simple clauze penale ar fi trebuit ca această sumă instituită cu titlu de remunerație fie datorată de societate doar în cazul în care se punea în discuție culpa societății care a stat la baza încetării raporturilor contractuale.

Însă, criteriul acordării acestei sume cuprinde orice "alt motiv" de încetare a contractului, îndepărtându-se astfel de condițiile obiective specifice "culpei civile" constând în neexecutarea unor obligații sau executarea necorespunzătoare a acestora, de natură a afecta extinctiv raportul juridic.

De aici rezultă și caracterul abuziv excesiv al unei astfel de clauze, dat fiind faptul că în aceasta se cuprind toate situațiile care pot duce la încetarea unui astfel de contract și nu doar cele care presupun de plano stabilirea culpei societății.

Dat fiind ca instituirea clauzei depășește sfera și limitele reglementării unei simple clauze penale, suma fiind stabilită cu titlu de "remunerație", în orice situație de încetare a contractului, deci nu numai subsumat culpei societății, aceasta are în primul rând un caracter remuneratoriu sau compensatoriu, apărând chiar ca o clauza de "bonificare".

În virtutea acestor argumente, motivarea tribunalului arbitral din cuprinsul paragrafului al 75-lea al considerentelor devine complet neîntemeiată.

În ceea ce privește pretențiile reclamantei A., reprezentate de plata dobânzii legale in cuantum de 43.898 RON, Tribunalul Arbitral a dispus obligarea pârâtei- reclamante la plata sumei de 43,898 RON reprezentând dobânda legală calculată cu privire la suma de la pct. a) de la data de 11.07.2017 și până la data formulării acțiunii arbitrale, motivându-și soluția pronunțată prin argumentele expuse la paragraful 83 în care a susținut că "într-adevăr, neplata la scadență conferă reclamantei-pârâte dreptul de a încasa dobânda legală aferentă sumei neachitate. În ceea ce privește modul de calcul al dobânzii legale, Tribunalul Arbitral reține și că acesta nu a fost contestat de către pârâta - reclamantă. De asemenea, Tribunalul Arbitral va admite și capătul de cerere privind obligarea pârâtei-reclamante la plata dobânzii legale între momentul formulării acțiunii arbitrale și până la data plății efective a sumei de 264.000 RON."

Așa fiind, în opinia recurentei, Tribunalul Arbitral a pronunțat o hotărâre eronată cu privire la acest capăt de cerere, de vreme ce însuși capătul de cerere privind acordarea sumei de 264.000 de RON cu titlu de compensație, în baza actului adițional nr. x/18.03.2013 (prin care s-a instituit clauza penală a acordării a zece salarii compensatorii în favoarea reclamantei în cazul încetării contractului din alte cauze decât denunțarea unilaterală a acestuia din inițiativa reclamantei) este lovit de nulitate absolută, or accesoriun sequitur principale, ceea ce înseamnă că nici penalitățile nu ar fi început sa curgă.

Chiar și în ipoteza în care aceste penalități au fost considerate ca fiind datorate, cuantumul acestora este disproporționat de mare, iar instanța motivează modalitatea în care a ajuns la un astfel de cuantum, în sensul că acesta nu a fost contestat de către pârâta-reclamantă.

Maniera în care au înțeles arbitrii învestiți să soluționeze prezentul capăt de cerere este cât se poate de reprobabilă, de vreme ce nu au cuprins în motivarea soluției de admitere nici măcar datele elementare cu privire la procentul aplicat pentru fiecare zi de întârziere și nici nu au precizat numărul de zile de întârziere, astfel încât să confere veridicitatea soluției pronunțate asupra acestuia capăt de cerere.

Din calculele recurentei-pârâte, rezultă o diferență de dobânda în cuantum de 25.346,15 RON. Ca atare, s-a invocat incorecta interpretare și aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, excepție pe care a calificat-o la termenul din 9 februarie 2022 ca fiind excepția nulității recursului.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând, cu prioritate, excepția netimbrării cererii de recurs, invocată de intimata-reclamantă A. la acest termen de judecată, Înalta Curte constată că recurenta a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul solicitat, motiv pentru care, va respinge excepția de netimbrare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A.

Examinând excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., invocată de intimata-reclamantă A. prin întâmpinare, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a o respinge, având în vedere că anumite critici pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă.

Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, fiind limitat numai la motivele de nelegalitate ale hotărârii recurate expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și care se referă strict la aspecte de nelegalitate, simpla reiterare în cererea de recurs a susținerilor din cuprinsul acțiunii în anulare, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea sentinței recurate, neîntrunind cerința ce se cere a fi îndeplinită.

Totodată, hotărârea arbitrală, ca și hotărârea judecătorească (art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.) trebuie să reprezinte sinteza procedurii arbitrale și a raționamentelor logico-juridice, iar nemulțumirea recurentei cu privire la argumentele tribunalului arbitral, nu va putea fi reținută, întrucât criticile invocate reprezintă în realitate un pretext pentru a repune în discuție judecata în fond printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Se impune precizarea faptului că, unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).

Înalta Curte reține în acest sens că principiul autorității de lucru judecat, căruia în mod corect i s-a dat eficiență în cauză, interzice readucerea în fața instanțelor a unor chestiuni litigioase deja rezolvate, împiedicând reanalizarea pe fond a acestora.

Curtea de Apel București a constatat cu justețe că pârâtă-reclamantă B. S.A. a criticat sentința arbitrală sub aspectul nesocotirii dispozițiilor legale imperative ale art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 și ale prevederilor art. 12 alin. (5) și (6) din actul constitutiv al societății (însă acestea din urmă nu reprezintă dispoziții ale legii, cu atât mai puțin imperative), precum și ale 1541 C. civ. referitoare la reducerea cuantumului penalității excesive.

În mod eronat recurenta se prevalează de faptul că, în speță, Curtea de Apel București a interpretat greșit dispozițiile art. 153 ind. l8 ale Legii nr. 31/1990 a societăților, respectiv dispozițiile art. 1541 Noul C. civ., care reglementează reducerea cuantumului penalității.

Aceasta întrucât, constatările făcute prin încheierea din 13.12.2019 (prin care tribunalul arbitral a admis în parte excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cererea reconvențională doar în ceea ce privește cauza juridică reprezentată de încălcarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea 31/1990 și inexistența consimțământului B. pentru încheierea actului adițional în discuție, filele x, vol. II), pronunțată de către tribunalul arbitral, în dosarul nr. x/2019, precum și cele într-o cauza anterioară (sentința arbitrală nr. 5/29.01.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017), cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 nu pot fi ignorate și nici contrazise, astfel încât cele tranșate jurisdicțional se impun în judecata ulterioară (prezenta speță) fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanță de a stabili în mod diferit față de instanța anterioară.

În acest context, în mod legal, Curtea de Apel București a arătat că, deși C. proc. civ. nu reglementează în mod expres autoritatea de lucru judecat a hotărârilor arbitrale, având în vedere caracterul său obligatoriu pentru părți de la data comunicării sale – efect recunoscut nu numai hotărârii judecătorești conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ., ci și hotărârii arbitrale, prin dispozițiile art. 606 din același cod, rezultă că părțile nu pot formula o altă acțiune arbitrală prin care să învestească tribunalul arbitral cu analiza acelorași pretenții – caracterizate prin același obiect și aceeași cauză juridică – tranșate anterior într-un alt dosar arbitral.

Instanța de fond învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a remarcat faptul că tribunalul arbitral a analizat, în esență, apărările petentei pârâtă-reclamantă în raport de dispozițiile art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 în măsura în care acestea se grefau pe motivele de nulitate cu care a rămas învestit pe fond (analiza cererii de constatare a nulității absolute a Actului Adițional pentru cauză falsă și cauză ilicită, precum și pentru fraudarea intereselor legitime ale societății).

Astfel, în concordanță cu cele reținute de tribunalul arbitral, s-a apreciat legal că susținerile pârâtei-reclamante în sensul că încălcarea dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 atrage în mod obligatoriu nulitatea absolută a actului adițional nr. x/18.04.2013 reprezintă o chestiune care a primit deja o dezlegare în sens contrar prin sentința arbitrală nr. 5/29.01.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, opunându-se efectul autorității de lucru judecat.

În privința motivelor de nulitate cu care a rămas învestit tribunalul arbitral, Curtea de Apel București a apreciat că probele administrate de pârâta-reclamantă nu atestă în mod direct existența unei cauze false sau ilicite sau elementele specifice ale mecanismului fraudei la lege, stare de fapt ce nu poate fi reevaluată în recurs.

Instanța învestită cu acțiunea în anulare a sentinței arbitrale nr. 44/30.07.2020, pronunțată de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul arbitral nr. x/2019, și a încheierii din 13.12.2019, pronunțată în dosarul arbitral nr. x/2019, a constatat că pârâtă-reclamantă nu a formulat critici de nelegalitate a sentinței arbitrale din perspectiva valențelor pe care tribunalul arbitral le-a dat dispozițiilor art. 153

18

din Legea nr. 31/1990, precizând legal că nu poate analiza în acțiunea în anulare aspecte de fapt, cum sunt cele care se referă la încheierea de către reclamantă a unor acte frauduloase prin care a produs prejudicii societății, interdicțiile și stipulațiile din actul constitutiv al societății, caracterul ascuns al actului adițional și lipsa ratificării lui de către consiliul de administrație.

Or, este de necontestat că acțiunea în anulare nu are caracter devolutiv, ci trebuie să se înscrie în prevederile art. 608 lit. h) C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, s-a apreciat corect că nu poate fi reținută incidența motivului de nulitate prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., nici în ceea ce privește modalitatea de soluționare a capătului de cerere privind reducerea cuantumului penalității stabilite prin clauza cuprinsă în actul adițional nr. x/18.04.2013.

Sunt nefondate susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1538 și art. 1541 prin raportare la "clauza de dezicere".

Conform art. 1538 C. civ.: "clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale".

Dispozițiile art. 1541 C. civ. referitoare la reducerea cuantumului penalității au caracter imperativ numai în măsura în care interzic stipularea între părți a unor clauze contrare situațiilor menționate la alin. (1) ["instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când: a) obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului; b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului."] sau alin. (2) ["în cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligației principale."], concluzie dedusă din conținutul alin. (3): "orice stipulație contrară se consideră nescrisă", iar în speță nu s-a criticat încălcarea art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. din această perspectivă.

Putând fi exercitată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege (care au natura mai mult a unor motive de nelegalitate), acțiunea în anulare nu ar putea fi extinsă și la alte situații, care privesc, în realitate, temeinicia hotărârii, modul cum au fost interpretate probele, cum s-a procedat la interpretarea clauzelor contractuale invocate de recurentă etc.

Astfel, în raport de calificarea juridică a clauzei (clauză de dezicere), calificare făcută de tribunalul arbitral, s-a arătat în mod legal că nu pot fi aplicate unei clauze de dezicere, având altă finalitate/conținut/efecte decât cea penală, prevederi instituite pentru reducerea cuantumului penalității, fiind nefondate și criticile recurentei formulate sub acest aspect.

În ceea ce privește invocarea incorectei aplicări și interpretări a dispozițiilor O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești, de care se prevalează recurenta, instanța a arătat că pârâtă-reclamantă nu a indicat dispozițiile legale imperative din O.G. nr. 13/2011 pretins încălcate de tribunalul arbitral în soluționarea capătului de cerere având ca obiect plata dobânzii legale, astfel că simpla sa nemulțumire cu privire la cuantumul dobânzii legale la plata căreia a fost obligată și la modul de calcul prin care s-a ajuns la acest cuantum nu se circumscrie motivului de nulitate prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Așadar, întrucât instanța de fond a constatat, în mod corect, că nu sunt incidente prevederile art. 608 lit. h) C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate de parte cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 34/F din 10 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea cererii de față și în raport de solicitarea intimatei A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-pârâte B. S.A. la plata sumei de 4760 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția netimbrării și excepția nulității recursului, ca neîntemeiate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 34/F din 10 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.A. la plata sumei de 4760 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2022.