ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 165/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 04.11.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să constate nulitatea înscrisului reprezentat de contractul nr. x/07.09.2012.

Prin sentința civilă nr. 1657/11.06.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea ca nefondată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Sentința primei instanțe a fost apelată de S.C. A. S.R.L., iar prin decizia civilă nr. 189 A/10.02.2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul și a obligat apelanta să achite intimatei suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Printr-un prim motiv de casare, recurenta a invocat încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; s-a prevalat, astfel, de ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, autoarea căii de atac a contestat măsura instanței de apel de a nu încuviința cererea de verificare a înscrisului contestat, considerând că aceasta ar echivala cu o antepronunțare asupra motivului de apel care viza respingerea, de prima instanță, a cererii de administrare a aceleiași probe.

A afirmat că dispoziția curții de apel încalcă art. 476 C. proc. civ., obiectul judecății în calea de atac fiind reprezentat de cererea de constatare a nulității înscrisului contestat și nu de verificarea refuzului primei instanțe de a administra proba.

De asemenea, a relevat că vătămarea produsă prin încălcarea art. 302 - a cărui aplicare era fundamentală pentru soluționarea cauzei -, a art. 476 și 478 C. proc. civ. este reprezentată de imposibilitatea de a se apăra și a administra probe în sprijinul susținerilor sale și nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului procedural.

A doua critică a vizat greșita interpretare și aplicare art. 1.196 alin. (2) și (1).240 alin. (2) C. civ.; aceasta se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deși autoarea căii de atac a indicat incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a negat că acceptarea unor clauze contractuale poate fi dedusă din acceptarea unui document în care se menționează numărul și data încheierii contractului din care se pretinde că ele fac parte.

A indicat că dispoziția amintită este aplicabilă exclusiv când comportamentul nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efecte juridice corespunzătoare, că tăcerea este lipsită de valoare juridică și că inacțiunea nu valorează consimțământ, potrivit art. 1.196 alin. (2) C. civ.

A relevat că probatoriul administrat reflectă că practica părților a fost de a determina atât obiectul prestației, cât și prețul, prin încheierea unor devize, singurele documente în baza cărora avea loc prestarea serviciilor și, deși începând cu anul 2018, a realizat plata serviciilor pe baza unor facturi, a considerat nerelevante mențiunile înscrise pe acestea de intimată.

A conchis că decizia recurată este dată cu greșita aplicare și interpretare a art. 1.196 alin. (2) și (1).240 alin. (2) C. civ., împrejurare de natură a atrage casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la 13.06.2023, S.C. B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 04.07.2023, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat atât nepronunțarea în cursul judecății în apel asupra unei cereri de probe - deopotrivă respinsă de prima instanță, a cărei dispoziție face și obiectul căii de atac -, cât și încălcarea art. 302 C. proc. civ., al cărui caracter imperativ obliga instanța să procedeze la verificarea înscrisului.

Instanța supremă notează că, prin cererea introductivă, reclamanta, actuala recurentă, a solicitat constatarea nulității contractului nr. x/07.09.2012, invocând nesemnarea acestuia de reprezentantul său legal.

Prin încheierea din 27.05.2021, prima instanță a respins proba cu expertiză grafoscopică, solicitată de reclamantă pentru a determina autenticitatea semnăturii reprezentantului legal; subsecvent, respingând acțiunea, a reținut că manifestarea de voință a părților în sensul încheierii actului juridic civil se poate obiectiva inclusiv prin executarea contractului, ipoteză prezentă în cauză sub forma îndeplinirii obligației de plată a facturilor emise în temeiul convenției.

Apelul promovat de autoarea demersului judiciar a fost construit pe două paliere; primul a combătut echivalarea plății cu consimțământul, iar al doilea a vizat respingerea expertizei grafoscopice și susținerea că semnătura aplicată pe contract de beneficiar nu aparține reprezentantului său legal.

Totodată, a solicitat administrarea probei cu expertiză, cerere reiterată la 10.02.2023, în temeiul art. 302 C. proc. civ.

La acest din urmă termen, instanța de apel a încuviințat apelantei numai proba cu înscrisuri și nu s-a pronunțat asupra expertizei; a evocat că, în caz contrar, s-ar putea plasa într-o ipoteză de antepronunțare și a arătat că dezlegarea criticii din calea de atac are prioritate.

Recurenta contestă tranșarea concursului dintre motivul de apel îndreptat împotriva respingerii unui mijloc de probă și cererea de administrare a lui, formulată în apel.

Critica va fi înlăturată, întrucât, deși greșită, nepronunțarea asupra probei cu expertiză grafoscopică nu este de natură să atragă casarea hotărârii recurate.

Articolele 470 și 478 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 9/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, recunosc dreptul părților de a propune, în susținerea și combaterea apelului, atât probele ce nu au fost invocate în fața primei instanțe, cât și cele ce au fost respinse, indiferent de motiv.

Ipoteza decelată în cauză este subsumată noțiunii de probe noi, expertiza fiind solicitată legal în prima instanță - dar respinsă ca lipsită de utilitate - și cerută din nou în apel, potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., judecata apelului presupune, distinct de prerogativa instanței de a dispune refacerea sau completarea probelor administrate în fața primei instanțe, pronunțarea asupra celor noi, solicitate de părți în calea de atac.

Legea impune, așadar, judecătorului să soluționeze acestei cereri, iar eventuala sa preocupare că, astfel, și-ar afecta imparțialitatea, nu poate avea drept remediu nici perturbarea cronologiei procesuale, nici ignorarea solicitărilor părților.

Contiguu, Înalta Curte reține că pronunțarea asupra probelor și soluționarea apelului - etape distincte ale judecății căii de atac - presupun analiza unor circumstanțe factuale distincte și aplicarea unor prevederi legale diferite și, deci, nu atrag de plano cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. O atare situație se verifică numai dacă judecătorul și-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă care se judecă, nu însă și când pune în discuția părților, din oficiu, chestiuni de fapt și de drept, încuviințează sau respinge probe sau se pronunță asupra pertinenței unor chestiuni prejudiciale.

Considerentele precedente relevă că, refuzând să se pronunțe asupra probei cu expertiză grafoscopică - solicitată de apelanta-reclamantă prin memoriul de apel și reiterată prin cererea depusă la 10.02.2023 -, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 479 C. proc. civ.

În absența indicării de către legiuitor a sancțiunii nulității pentru nesocotirea acestor dispoziții, nulitatea care poate interveni este una virtuală și, întrucât ipoteza analizată nu se încadrează în vreunul dintre cazurile de nulitate necondiționată de existența unei vătămări, devin incidente dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, neregularitatea produsă nu a fost aptă să producă apelantei-reclamante o vătămare, câtă vreme, prin decizia recurată, instanța de apel a statuat că proba nu era utilă, întrucât exteriorizarea consimțământului reclamantei a fost probată într-o altă manieră decât prin valorificarea semnăturii de pe contract.

Prin aceste considerente s-a motivat respingerea motivului de apel, dar ele sunt deopotrivă lămuritoare și în legătură cu lipsa de pertinență a aceleiași probe în raport cu calea de atac ordinară, context în care este nefondat și argumentul prin care recurenta susține că art. 302 C. proc. civ. obliga instanța de apel să efectueze verificarea de scripte.

Instanța de prim control judiciar a subordonat pronunțarea asupra probei unei eventuale soluții de anulare a sentinței primei instanțe; refuzul său de a declanșa verificarea de scripte nu este, așadar, consecința aplicării art. 302 C. proc. civ. și, ca urmare, obiecția recurentei privind caracterul imperativ al normei nu interesează legalitatea deciziei atacate.

Deși instanța de recurs nu poate cenzura aprecierea judecătorilor apelului asupra concludenței și utilității mijlocului de probă - cu privire la care, potrivit art. 479 C. proc. civ., instanța de control judiciar devolutiv este suverană - va analiza legalitatea validării manifestării tacite de voință, în contextul criticii ce vizează aplicarea art. 1.240 C. civ., subsumată în mod greșit de autoarea căii de atac motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât vizează aplicarea normei de drept material reglementată de art. 1.240 alin. (2) C. civ., critica va fi reîncadrată și examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta afirmă că dispoziția legală este incidentă numai în cazul în care comportamentul nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efecte juridice corespunzătoare, că tăcerea este lipsită de valoare juridică, iar inacțiunea sa nu avea vocația de fi echivalată cu consimțământul.

Înalta Curte reține că instanța de apel nu a dat efect juridic tăcerii sau inacțiunii autoarei demersului judiciar - neîncălcând, deci, art. 1.196 alin. (2) C. civ. -, ci a expus, a analizat și a validat un întreg complex comportamental de acțiuni - achitarea facturilor, semnarea și ștampilarea unor procese-verbale de recepție - care, suprapuse necontestării operațiunii juridice încheiate, legitimează aplicarea art. 1.240 alin. (2) C. civ.

Aprecierea pe care curtea de apel a dat-o circumstanțelor factuale - al cărei rezultat este validarea consimțământului tacit al reclamantei - privește probatoriul și nu poate face obiectul cenzurii în recurs.

Criticile aduse modului de aplicare a legii sunt nefondate, întrucât ignoră distincția dintre negotium iuris, manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice și instrumentum probationis, suportul material care o consemnează.

Reclamanta a invocat lipsa totală a consimțământului și nulitatea absolută a înscrisului defăimat - privit, deci, ca instrumentum, prin trimitere la art. 1.254 alin. (1) C. civ., însă susținerile sale au fost dintru început antagonice, întrucât prin actul sesizator recunoștea, totodată, operațiunea juridică, arătând că "A. a colaborat în perioada 2006-2019 exclusiv cu firma C., închiriind de la aceasta echipamente de filmare și accesorii aferente (…)".

Astfel conturată, operațiunea juridică reprezintă o locațiune de bunuri mobile, care poate fi valid încheiată consensual, în raport cu art. 1.781 C. civ., prin exteriorizarea consimțământului părților în oricare dintre cele trei forme prevăzute de art. 1.240 C. civ., verbal, în scris sau tacit.

Aceasta este rațiunea pentru care, în raport cu starea de fapt conturată de prima instanță și pe care a confirmat-o, curtea de apel a statuat că este irelevantă verificarea semnăturii de pe instrumentum, câtă vreme voința pentru încheierea negotium, în sensul art. 1.240 alin. (2) C. civ., rezultă din ansamblul factual reliefat chiar de autoarea demersului judiciar.

Așadar, opus susținerilor recurentei, decizia recurată nu afirmă că, prin plata facturilor pe care s-a menționat numărul și data unui contract, partea și-a însușit conținutul lui, ci că, prin această conduită inechivocă, și-a manifestat consimțământul tacit pentru încheierea operațiunii juridice.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul și, în baza art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimată a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 189A/10.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta S.C. A. S.R.L. la plata către intimata S.C. B. S.R.L. a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2024.