ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 141/2025

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 5 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând să se constate nulitatea contractului nr. x/12.09.2011.

Prin sentința civilă nr. 2518 din 27 octombrie 2022 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.500 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 594 A din 3 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat, fiind obligată la plata către intimată a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de apel, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea normelor de drept procedural privind aprecierea probelor.

În acest sens, în raport de art. 264 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanța de apel nu a examinat ansamblul probatoriu administrat în cauză, considerând relevantă doar o mică parte a acestor înscrisuri și înlăturând o parte importantă a probatoriului administrat, pe baza unor susțineri ilogice și nejuridice.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, deși instanța de apel a remarcat la ultimul paragraf de la pag. 5 din decizia atacată că a depus la dosarul cauzei, pentru termenul de judecată din 10.06.2021 de la fondul cauzei, aproape 250 de pagini de documente ce acopereau perioada 2011-2015, care contraziceau susținerile intimatei și din care rezulta în mod indubitabil faptul că aceasta a facturat servicii ce nu aveau legătură cu obiectul presupusului contract nr. x/12.09.2011, respectiv închirierea de echipamente de filmat, acest probatoriu a fost ignorat.

Potrivit recurentei-reclamante, recurgând la silogisme defectuoase, instanța de apel a apreciat că nu s-ar fi interzis prestarea orelor suplimentare și astfel, în lipsa unei astfel de interdicții, acestea ar face parte și ele din obiectul contractului, chiar dacă nu sunt menționate expres.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că, în raport de logica greșită a instanței de apel, ar rezulta că obiectul unui contract este format nu doar din bunul sau prestația avută de părți în vedere la încheierea acestuia, ci din orice alt bun sau prestație ce nu a fost interzisă în expres de părți prin contract.

Recurenta-reclamantă apreciază că acest raționament al instanței de apel presupune că obiectul unui contract nu este cel determinat inițial de către părți, ci include orice fel de bun sau prestație ce nu a fost interzisă de către acestea, anulând astfel orice distincție între tipurile de contracte civile reglementate de lege, ce se diferențiază între ele tocmai pe baza obiectului lor (prestația caracteristică).

Potrivit recurentei-reclamante, al doilea silogism al instanței de apel pleacă de la faptul că prin art. 5 din presupusul contract nr. x/12.09.2011 se prevede dreptul beneficiarului de a i se pune la dispoziție echipamente în condiții tehnice optime și personalul de specialitate aferent, instanța de apel reținând că echipamentele de filmare erau închiriate cu personalul care le opera.

În raport de acest considerent, recurenta-reclamantă susține că această premisă ar fi condus în mod logic la concluzia că facturarea unor ore suplimentare are legătură cu presupusul contract, doar dacă împreună cu aceste ore suplimentare, s-ar fi facturat și închirierea echipamentului care a fost deservit pe perioada închirierii de către personajul tehnic pentru care se facturau orele suplimentare.

Or, în cazul de față nu ne aflăm într-o astfel de situație, după cum rezultă chiar din probele ignorate de către instanța de apel, din facturile proforma și din devizele depuse la dosarul cauzei, reieșind că intimata a facturat în perioada 2011-2015 exclusiv ore suplimentare, fără să factureze nicio închiriere a vreunor echipamente de filmare.

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că lipsa de examinare a probatoriului în ansamblul său a condus la vătămarea directă a drepturilor sale procesuale, din moment ce soluționarea apelului a avut loc pe baza unui probatoriu trunchiat din care nu rezultă situația de fapt reală.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă afirmă că, așa cum a arătat și în fața instanței de apel, înscrisul contestat nu putea da naștere la raporturi juridice între părți, întrucât nu conținea elementele esențiale formării unui contract, respectiv: obiectul obligației, perioada locațiunii și prețul locațiunii.

În raport de dispozițiile art. 1.182 din noul C. civ., în lipsa unui acord asupra acestor elemente esențiale, recurenta-reclamantă afirmă că înscrisul contestat nu putea fi pus în executare, după cum în mod eronat a considerat instanța de apel, ci că, în fapt, părțile au derulat relații comerciale pe baza unei serii de acorduri contractuale, încheiate pentru fiecare proiect derulat (ce era identificat chiar pe facturile proforme), prin convenirea în mod separat de înscrisul contestat, a elementelor esențiale ale contractului (obiectul obligației, prețul, durata).

Mai susține recurenta-reclamantă că, așa cum reiese din probele administrate în cauză, înscrisul contestat nu conținea consimțământul său (nefiind semnat de reprezentantul societății, conform expertizei grafoscopice administrată în cauză), nici obiectul obligației (adică prestația la care se angajează debitorul, respectiv echipamentele care urmau să fie date în locațiune), nici durata locațiunii și nici prețul acesteia.

Mai susține recurenta-reclamantă că, potrivit art. 1.226 din noul C. civ., dacă obiectul obligației (adică prestația la care se angajează debitorul) nu este determinat, contractul este lovit de nulitate absolută și că obiectul obligației nu se confundă cu obiectul contractului, care în conformitate cu prevederile art. 1.225 din noul C. civ. este reprezentat de operațiunea juridică convenită de părți (vânzare, schimb, locațiune).

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1.781 din noul C. civ., contractul de locațiune se consideră încheiat dacă părțile au convenit asupra bunului și asupra prețului, or, în condițiile în care părțile nu au agreat prin înscrisul contestat bunurile ce urmau să fie date în locațiune și nici prețul locațiunii, acestea fiind convenite în mod separat, ulterior pentru fiecare proiect în parte, nu avea cum să pună în executare acest înscris.

Potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel a ignorat prevederile legale menționate anterior, considerând că, în fapt, relațiile contractuale dintre părți ar fi fost supuse Codului comercial de la 1887, precum și prevederilor C. civ. de la 1864.

Recurenta-reclamantă arată că determinarea legii aplicabile contractului a fost efectuată de instanța de apel strict prin referirea la data înscrisului contestat, respectiv 12.09.2011, în ciuda faptului că instanța a constatat, prin intermediul deciziei atacate, că acesta nu a fost însușit de către reclamantă prin semnarea sa.

Recurenta-reclamantă apreciază că, în condițiile în care instanța de apel a ajuns la concluzia că înscrisul contestat nu a fost însușit prin semnătură, ci printr-o anumită conduită, data înscrisă pe actul juridic, nu este data încheierii contractului.

Deși instanța de apel nu a menționat explicit când începe această presupusă conduită atribuită reclamantei, din probele aflate la dosarul cauzei, reiese faptul că aceasta nu poate avea loc decât după data de 01.10.2011, dată la care prevederile noului C. civ. au intrat în vigoare.

Or, în conformitate cu prevederile noului C. civ. menționate anterior, înscrisul contestat nu putea da naștere la raporturi juridice între părți, lipsindu-i elemente esențiale pentru formarea unui contract, neputând pune în executare un înscris ce nu produce niciun efect juridic.

Chiar și în cazul în care se consideră că înscrisului contestat i-ar fi aplicabile prevederile art. 60 din Codul comercial de la 1887, recurenta-reclamantă susține că acest text legal a fost aplicat și interpretat eronat de către instanța de apel.

În acest sens, potrivit recurentei-reclamante, echivalarea locațiunii unor bunuri mobile cu o vânzare este greșită, aceste operațiuni juridice fiind total diferite. De asemenea, noțiunea de vânzare unor servicii nu există în dreptul românesc, prestarea de servicii fiind subsumată contractului de antrepriză.

În aceeași ordine de idei, recurenta-reclamantă afirmă că instanța de apel a echivalat în mod greșit stabilirea unor criterii pentru determinarea prețului locațiunii, cu stabilirea acestuia prin intermediul unor devize încheiate ulterior, devize însă ce presupun exprimarea din nou a consimțământului celor două părți.

Astfel, se poate observa cu ușurință că înscrisul contestat nu conține niciun criteriu pentru determinarea prețului locațiunii, contrar susținerilor instanței de apel, prin deviz părțile stabilind atât obiectul locațiunii (echipamentele date în locațiune), prețul acesteia și durata ei, acesta reprezentând acordul contractual convenit de părți.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă susține că, pe când inacțiunea intimatei de a menționa contractul pe documentele pe care susține că le-a emis în baza acestuia, nu îi este imputată în niciun fel de instanța de apel, în ceea ce o privește, i-a fost imputată inacțiunea de a nu contesta înscrisul mai devreme, fie la momentul plății facturilor, fie la momentul notificării de neplată transmisă de către intimată în care preciza în abstract plata unor penalități nedeterminate, această inacțiune fiind echivalată chiar cu o acceptare a acestuia.

La 08.10.2024, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 04.11.2024, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. sunt invocate formal.

Din perspectiva incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că, instanța de apel nu a examinat ansamblul probator administrat, ignorând înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește probele administrate în cauză și modul în care acestea au fost valorificate de curtea de apel, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanța a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Întrucât temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurenta-reclamantă.

Totodată, referitor la motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Deși recurenta-reclamantă susține că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.182, art. 1.226, art. 1.781 din noul C. civ., art. 60 Codul comercial, argumentele expuse, referitoare la modul de derulare a raportului comercial, precum și cele ce vizează lipsa consimțământului său, sens în care face trimitere la expertiza grafoscopică, sunt, în exclusivitate, aspecte de netemeinicie.

Recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea acestor critici, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

De altfel, nu poate fi reținută încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.182, art. 1.226, art. 1.781 din noul C. civ., câtă vreme, astfel cum precizează chiar recurenta-reclamantă, acestea nu au făcut obiectul analizei instanței de apel, care a apreciat ca fiind incidente dispozițiile vechiul C. civ., respectiv ale Codului comercial de la 1887.

Critica ce vizează momentul intrării în vigoare a contractului, în raport de conduita părții, reprezintă, de asemenea, o critică de netemeinicie, câtă vreme acest moment nu poate fi determinat decât prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 594 A din 3 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 594 A din 3 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.000 RON către intimata-pârâtă B. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2025.