ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 80/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 80/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 23 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 35.728,66 RON reprezentând despăgubiri, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data formulării acțiunii și până la data plății efective. De asemenea, reclamanta a cerut obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350 C. civ., însă, reclamanta a considerat că, în speță, sunt relevante și dispozițiile legale care reglementează raporturile dintre o societate și administratorii săi, respectiv directorul general al acesteia, sens în care a indicat dispozițiile art. 72, art. 144

1

alin. (1), art. 144

2

alin. (1) și (2), art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția necompetenței materiale procesuale a secției a VI-a Civilă a Tribunalului București, excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din data de 28.05.2020, verificându-și competența, instanța a constatat că a fost sesizată cu o acțiune prin care o societate a chemat în judecată directorul general care are atribuții de administrare, sens în care a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 63 din Legea nr. 31/1990 și art. 119 C. proc. civ., nefiind vorba de pretenții rezultate din raporturi de muncă.

Prin sentința civilă nr. 631 din 11 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției extinctive și, pe cale de consecință, a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, solicitând desființarea hotărârii atacate iar, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1664/2021 din 11 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 631 din 11 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. și a respins cererea apelantei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată. Totodată, a obligat apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.800 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă, respectiv art. 2500 alin. (1), art. 2517, art. 2523 și art. 2528 C. civ., precum și art. 2532 pct. 3 C. civ. privitor la suspendarea prescripției extinctive. Totodată, s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin decizia nr. 1070 din 10 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1664 din 11 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei de casare, Înalta Curte a reținut că, în stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune, instanța de apel s-a raportat în mod greșit doar la momentul comunicării adresei din partea CASMB, care este terț față de raportul juridic litigios, fără a avea în vedere în mod concret criticile formulate în apel și temeiul de drept al acțiunii derivat din răspunderea întemeiată pe contractul de mandat.

Prin urmare, a statuat că, în rejudecare, instanța de apel urmează să analizeze soluția primei instanțe cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune privind atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului B., pentru modul de îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, urmând a examina și a răspunde criticilor invocate de reclamantă în apel conform cărora termenul de prescripție începe să curgă de la data revocării contractului de mandat, care a avut loc prin Hotărârea C.A. nr. 14/25.10.2017.

Totodată, în ceea ce privește apărarea pârâtului invocată în recurs în legătură cu calificarea răspunderii ca rezultând dintr-un contract de muncă, Înalta Curte a reținut că aceasta reprezintă o chestiune ce a fost deja tranșată de prima instanță, nefiind atacată cu apel și recurs, astfel încât această dezlegare a dobândit autoritate de lucru judecat.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a Civilă la 27 iulie 2022, sub nr. x/2019*.

Prin decizia civilă nr. 40/2023 din 16 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 631/11.06.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. și în consecință:

- a anulat sentința apelată și, rejudecând, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 35.479,56 de RON, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume începând cu data de 18.10.2019 și până la data plății efective a debitului datorat;

- a obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 1772,38 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâtul B. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii pronunțate de către Curtea de Apel București și trimiterea cauzei în vederea rejudecării la aceeași instanță de apel sau la prima instanță învestită.

Susținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a apreciat că instanța în mod eronat a apreciat că, în cauză, a operat suspendarea prescripției dreptului material la acțiune împotriva pârâtului grefat pe dispozițiile art. 2528 alin. (3) C. civ.

Detaliind, recurentul-pârât a arătat că intimata-reclamantă nu a invocat la fond, în cursul cercetării judecătorești, dispozițiile art. 2532 pct. 3 din C. civ. care reglementează cazul de suspendare între cel care administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, precizând că nici în cuprinsul cererii de apel nu a susținut suspendarea termenului de prescripție al dreptului material la acțiune grefat pe art. 2528 alin. (3), invocând doar art. 2524 C. civ. care reglementează altă instituție juridică.

Cu toate acestea, însă, recurentul arată că, acționând ca un veritabil apărător al apelantei, instanța de control judiciar a apreciat că, în speță, sunt incidente prevederile art. 2528 alin. (3) C. civ., sens în care a evocat anumite considerente din decizia atacată, apreciate ca fiind relevante.

Totodată, a conchis că, în realitate, prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă de la data de 20.11.2014, data emiterii adresei răspuns nr. 31331 T comunicată de către Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București intimatei-pârâte A. S.A., împlinindu-se la data de 20.11.2017.

În acest sens, a învederat că instanța de control judiciar a omis a valorifica prevederile art. 2535, art. 2512 și art. 2513 C. civ., susținând că suspendarea prescripției putea fi invocată numai de partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere și că prescripția poate fi opusă numai de către cel în folosul căruia curge și numai în fața primei instanțe, prin întâmpinare sau cel târziu până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate.

Mai mult decât atât, afirmând că indemnizațiile pentru incapacitate de muncă au fost achitate în perioada ianuarie 2013- iulie 2013, iar cererea către C.A.S.M.B. a fost depusă în data de 21.05.2014, în opinia recurentului, conducerea societății trebuia să cunoască faptul că s-a depășit termenul legal de 90 zile și să procedeze conform art. 254 din Codul muncii, context în care amintește faptul că a încheiat contractul de mandat cu societatea în anul 2015.

În continuare, printr-o altă critică, recurentul-pârât a susținut că instanța de control judiciar în mod eronat a reținut existența faptei ilicite în sarcina recurentului B., raportându-se la elemente care excedează limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată.

Detaliind, recurentul arată că, așa cum în mod corect reține instanța de control judiciar, cererea de chemare în judecată are ca obiect atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului B. pentru modul de îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, în temeiul art. 72, 144, 152 alin. (1) și 155 din Legea nr. 31/1990, apelanta-reclamantă arătând că faptele ilicite săvârșite de către intimatul-pârât constau în omisiunea de a efectua demersuri pentru tragerea la răspundere a angajaților responsabili de nerecuperarea unor sume și de a sesiza consiliul de administrație în acest sens.

Totodată, reiterând descrierea faptei ilicite din cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul-pârât susține că, în descrierea acesteia, reclamanta nu invocă împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune pentru atragerea răspunderii persoanelor responsabile de depunerea tardivă a declarațiilor 112, ca fiind temeiul juridic al răspunderii pârâtului-recurent, ci doar faptul că acesta nu a efectuat demersuri pentru recuperarea sumei de 35.728,66 RON de la persoanele responsabile.

Mai arată că fapta, așa cum a fost analizată de către instanța de apel, respectiv că pârâtul-recurent nu a luat măsurile necesare pentru recuperarea sumelor de la persoanele responsabile în termenul general de prescripție, a fost menționată prima dată în cererea de apel, nefiind amintită în cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, afirmă că abia prin apelul soluționat prin decizia nr. 40 din data de 16.01.2023, ce face obiectul recursului pendinte, reclamanta-apelantă a făcut trimitere, în mod neechivoc, la răspunderea pârâtului-intimat pentru neluarea măsurilor legale în termenul general de prescripție, respectiv neinformarea Consiliului de Administrație de existența prejudiciului.

Or, în acest context, recurentul apreciază că instanța de apel nu trebuia să ia în dezbatere aceste aspecte, ci trebuia să respecte limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță (tantum devolutum quantum iudicatum), sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Susținând, așadar, că, în apel, nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe și nici cauza cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că instanța de prim control judiciar era obligată să se limiteze doar la motivele invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Cu toate acestea, însă, în opinia recurentului, instanța de control judiciar a devenit un veritabil apărător al reclamantei, inclusiv în analiza instituției prescripției dreptului material la acțiune având ca obiect atragerea răspunderii persoanelor responsabile de depunerea tardivă a cererii la C.A.S.M.B., sens în care reproduce anumite considerente apreciate ca fiind relevante.

În continuare, recurentul arată că, în contradicție cu cele reținute de către instanța de control judiciar, principiul disponibilității prevăzut la art. 9 C. proc. civ. nu permite instanței învestite cu soluționarea unei cereri grefate pe răspunderea contractuală să analizeze îndeplinirea termenului de prescripție a acțiunii în răspunderea patrimonială a salariaților responsabili de depunerea tardivă a cererii la C.A.S.M.B. pentru că, pe de o parte, nu a fost învestită cu acest aspect prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, această analiză se poate realiza doar în contradictoriu cu persoanele susceptibile a fi culpabile de depunerea cu întârziere, cu respectarea principiilor care guvernează judecata (contradictorialitate, oralitate, publicitate), în opinia recurentului, prescripția putând fi stabilită doar în cadrul unui proces derulat în contradictoriu cu persoanele în beneficiul cărora operează, respectiv salariații responsabili de depunerea cu întârziere a cererii.

În continuare, printr-o altă critică, recurentul-pârât a susținut că instanța de control judiciar în mod eronat a reținut, în cauză, existența prejudiciului.

Evocând anumite considerente din decizia recurată, apreciate ca fiind relevante, recurentul afirmă că, atât în ceea ce privește existența prejudiciului, cât și în analiza acestei condiții a răspunderii contractuale, instanța de control judiciar acționează ca un veritabil apărător al reclamantei, formându-și convingerea intimă asupra certitudinii prejudiciului doar pe faptul că pârâtul nu a contestat valoarea prejudiciului, fără a observa că pârâtul, pe de o parte, chiar a contestat valoarea prejudiciului, iar, pe de altă parte, că acesta a contestat existența răspunderii contractuale, implicit, și componenta prejudiciului.

Astfel, potrivit afirmațiilor recurentului, instanța de apel a omis să observe, pe de o parte, că cererea formulată de către reclamantă la C.A.S.M.B. este pentru suma de 30.731 RON, și nu pentru 35.479,56 RON, iar, pe de altă parte, deși suma de 35.479,56 RON se referă la indemnizații pentru incapacitate temporară de muncă ce au fost plătite de către reclamantă în baza certificatelor de concediu medical aferente perioadei martie 2013- iulie 2013, la dosarul cauzei nu sunt dovezi/înscrisuri din care să rezulte că aceste sume au fost achitate.

În continuare, recurentul a învederat că, uzând de prezumții și fără să solicite depunerea la dosarul cauzei a certificatelor medicale și a dovezilor de plată a sumei de 35.479,56 RON către beneficiari, precum și înregistrarea creanței în contabilitatea societății la nivelul anului 2015, instanța de control judiciar apreciază că, prin înscrisurile depuse, reclamanta a făcut dovada că are dreptul la recuperarea sumei de 35.479,56 de RON, cu toate că nu exista niciun înscris care să ateste că avea dreptul la recuperarea sumelor respective.

Totodată, recurentul subliniază că, pentru existența prejudiciului în răspunderea subsecventă, cea a pârâtului, reclamanta trebuia să facă dovada existenței prejudiciului în răspunderea principală, cea a persoanelor responsabile de depunerea cu întârziere a declarației 112, respectiv plata acestor sume cu titlu de concedii medicale către beneficiari, în consonanță cu prevederile art. 38 și art. 40 din O.U.G. nr. 158/2005, context în care solicită a se observa că C.A.S.M.B. nu a efectuat o asemenea analiză, constatând doar că termenul de depunere a declarației 112 a fost depășit. Din această perspectivă, recurentul apreciază că, deși în materie de răspundere delictuală sau contractuală, practica judiciară relevă că pagubele trebuie să fie o consecință directă a faptei păgubitoare, în speță, prejudiciul nu este unul direct.

Totodată, recurentul subliniază că, așa cum rezultă din Hotărârea nr. 4/27.03.2013 anexată cererii de chemare în judecată, aceste creanțe au fost preluate de la un terț, de la Complexul Energetic Oltenia, prin încheierea unui contract de novație având ca obiect schimbarea debitorului C. S.A. cu A. S.A., pentru o creanță în cuantum de 28.709.475 RON. În acest context, revenind la temeiul răspunderii contractuale, respectiv contractul de mandat nr. x/12.03.2015, recurentul a susținut că nu există niciun document din care să rezulte că, odată cu preluarea funcției de director general, a preluat în gestiune și creanța în cuantum de 35.479,56 de RON.

Față de cele expuse mai sus, recurentul apreciază că prejudiciul nu este unul cert, inacțiunea pârâtului nefiind de natură să cauzeze pierderea unei șanse de a o obține un avantaj, respectiv suma de 35.479,56 RON, atâta vreme cât instanța de fond nu a desfășurat o analiză concretă bazată pe înscrisuri, din care să rezulte că cererile depuse la C.A.S.M.B. aveau vocația de a fi admise dacă erau depuse în termenul legal, cu atât mai mult cu cât inclusiv C.A.S.M.B. atestă că cererile nu sunt însoțite de documente justificative.

Or, în condițiile în care din adresa răspuns nr. 31331T emisă de C.A.S.M.B. rezultă că cererea nu a fost însoțită de documentele justificative (certificatele de concediu medical sau documentele contabile din care să rezulte plata sumei de 35.479,56 RON către beneficiari-salariați și înregistrarea creanței în contabilitatea instituției), iar, în cauză, reclamanta nu a depus aceste documente pentru a dovedi temeinicia cererii, recurentul arată că nu înțelege care sunt probele pe baza cărora instanța de control judiciar a stabilit că reclamanta are dreptul să recupereze suma de 35.479,56 de RON.

Susținând că, așa cum atestă art. 1532 C. civ., prejudiciul poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului, recurentul conchide că, în speță, pretinsul prejudiciu, în cuantum de 35.479,56 RON, a fost înregistrat în contabilitatea instituției ca și creanță de recuperat, după formularea cererii de chemare în judecată, în balanța de verificare depusă odată cu cererea de chemare în judecată, fiind individualizată doar suma de 4.848,56 RON, sumă care nu a fost solicitată spre decontare către C.A.S.M.B.

În continuare, printr-o ultimă critică, recurentul-pârât a susținut că, în mod eronat instanța a reținut că există legătură de cauzalitate între inacțiune și pretinsul prejudiciu, învederând că reclamanta și-a fundamentat existența prejudiciului pe pierderea șansei de a recupera suma ce face obiectul cererii de chemare în judecată, iar, așa cum a reținut Înalta Curte, termenul de prescripție de 3 ani, de atragere a răspunderii salariaților responsabili, curge de la data de 10 noiembrie 2014, iar de la data de 25 octombrie 2017 începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani în care poate fi angajată răspunderea contractuală a pârâtului.

Așadar, raportându-se la raționamentul instanței și la cele evidențiate mai sus, recurentul arată că termenul de prescripție pentru atragerea răspunderii salariaților vinovați de depunerea cu întârziere a cererii adresate C.A.S.M.B. se împlinește la data de 10 noiembrie 2017, după 15 zile de la revocarea mandatului pârâtului (25 octombrie 2017), astfel încât, în aceste condiții, pierderea șansei de a evita paguba produsă în patrimoniul societății se datorează culpei reclamantei prin noile organe de conducere, aceasta neputându-se prevala de propria culpă pentru a valorifica un drept.

Mai mult decât atât, în accepțiunea recurentului, sumele ce fac obiectul prezentei cauze au caracter fiscal, sens în care a invocat o decizie de speță (233/13.02.2018 a Curții de Apel Galați), precum și concluziile Comisiei pentru aplicarea unitară a prevederilor legale aplicabile în activitatea Curții de Conturi nr. 2/6.03.2019, context în care, apreciind că, fiind supuse unui termen special de prescripție de 5 ani, acest termen se împlinea în anul 2018.

În continuare, recurentul susține că, din analiza probelor existente la dosarul cauzei, se poate observa că reclamanta nu a inițiat niciun demers pentru recuperarea sumelor de la Fondul Național Unic de Asigurări Sociale în termenul de prescripție de 5 ani sau pentru recuperarea presupusului prejudiciu de la persoanele responsabile, ambele termene de prescripție pentru aceste demersuri împlinindu-se după revocarea sa din funcție.

Concluzionând, recurentul arată că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între inacțiunea pârâtului și generarea prejudiciului în patrimoniul reclamantei, pe de o parte pentru că, după revocarea mandatului, reclamanta avea posibilitatea de a acționa, iar, pe de altă parte, acest impediment de ordin juridic, respectiv intervenirea prescripției, nu a fost constatat de către o instanță de judecată.

În plus, în opinia recurentului, instanța învestită cu soluționarea prezentei cauze nu putea stabili că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune pentru recuperarea sumelor de la persoanele responsabile, pentru că această chestiune se putea stabili doar în contradictoriu cu respectivele persoane, prescripția fiind o instituție de ordine privată.

Evocând în continuare argumentele instanței de apel în combaterea tezei mai sus amintite, recurentul precizează că A. S.A. este persoană juridică română, având forma juridică de societate pe acțiuni, administrată în sistem unitar de un Consiliu de Administrație compus din 5 membri, conform art. 19 alin. (1) din Actul Constitutiv al societății.

De asemenea, arată că art. 144

2

alin. (4) din Legea 31/1990, la care face referire instanța de control judiciar, reglementează obligațiile administratorilor (cei 5 administratori ai C.A.), nicidecum obligațiile Directorului General, calitate deținută de recurent în baza contractului de mandat nr. x/12.03.2015.

În continuare, susține că, și dacă s-ar admite că recurentul deținea calitatea de administrator, prevederile art. 144

2

alin. (4) din Legea 31/1990 sunt inaplicabile în speță, având în vedere că legiuitorul reglementează răspunderea administratorului în funcție și solidaritatea acestuia cu predecesorii săi, nicidecum răspunderea predecesorilor și solidaritatea acestora cu administratorul în funcție.

Or, având în vedere că termenul de prescripție privind dreptul material la acțiune în răspunderea persoanelor responsabile de depunerea tardivă a declarației la C.A.S.M.B. nu s-a împlinit în mandatul recurentului-pârât, ci în mandatul următorului administrator, la data de 10 noiembrie 2017, după 15 zile de la revocarea mandatului pârâtului (25 octombrie 2017) și având în vedere că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată împotriva persoanei care deținea funcția de administrator la data împlinirii termenului de prescripție, în accepțiunea recurentului, nu sunt aplicabile prevederile art. 144

2

alin. (4) din Legea 31/1990, care reglementează solidaritatea dintre administratori.

În ceea ce privește solidaritatea prevăzută de art. 1443 C. civ., recurentul susține că instanța este din nou într-o gravă eroare juridică, întrucât textul citat în motivarea hotărârii se referă strict la debitorii solidari obligați în cadrul unei obligații civile, fiind vorba de regimul juridic al obligațiilor solidare privite din punctul de vedere al garantării unei creanțe.

În altă ordine de idei, arată că, și dacă instanța ar fi invocat prevederile art. 1446 C. civ., care stipulează că solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel, textul de lege tot nu se grefa pe situația premisă din prezenta cauza, având în vedere că, pentru a opera solidaritatea, ar fi fost necesar ca recurentul să exercite aceleași atribuții de serviciu concomitent cu persoana care i-a urmat în funcție, ceea ce nu era cu putință.

În schimb, potrivit afirmațiilor recurentului, solidaritatea prevăzută de art. 1446 C. civ. poate opera în cazul celor 5 administratori care compun Consiliul de Administrație și care și-au încălcat obligațiile de supraveghere a directorului general, prevăzute la art. 20 alin. (2) lit. d) din Actul Constitutiv și în consonanță cu cele reținute de către instanța de fond/Tribunalul București.

În încheiere, față de toate aspectele menționate, recurentul-pârât reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea hotărârii pronunțate de către Curtea de Apel București și trimiterea cauzei în vederea rejudecării la aceeași instanță de apel sau la prima instanță învestită.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8, art. 483 și art. 485 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 496 alin. (2) și 497 din același cod, precum și pe actele normative evocate în motivarea recursului.

La 18 mai 2023, intimata-reclamantă a formulat în termen legal întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, nul sau ca nefondat, excepțiile invocate fiind respinse de Înalta Curte la termenul de judecată stabilit în cauză.

Totodată, intimata-reclamantă a arătat că, în opinia sa, doar la punctul 1 sunt indicate veritabile critici de nelegalitate, iar la punctele 2-4 sunt critici de fond, de netemeinicie a deciziei recurate.

De asemenea, a solicitat a se reține faptul că, prin prezenta cerere de recurs, se reiau aceleași apărări deja respinse prin decizia de casare 1070/10.05.2022 în ceea ce privește calificarea răspunderii ca rezultând dintr-un contract de muncă, iar criticile cu privire la prescripție sunt deopotrivă neîntemeiate și nelegale pentru că se încalcă autoritatea de lucru judecat raportat la considerentele de la pagina 5 din decizia de casare mai sus amintită.

Prin urmare, intimata apreciază că, în rejudecare, instanța de apel a analizat soluția primei instanțe cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune privind atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului B. pentru modul de îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat și a examinat și a răspuns criticilor invocate în apel, conform cărora termenul de prescripție începe să curgă de la data revocării contractului de mandat care a avut loc prin Hotărârea C.A. nr. 14/25.10.2017.

Tot în legătură cu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, intimata a arătat că instanța de apel a reținut în mod corect necesitatea analizării prevederilor art. 2532 pct. 3 din C. civ., acest caz de suspendare a cursului prescripției fundamentându-se pe natura specială a raporturilor de administrare, fiind invocat de reclamantă în sensul că numai după revocarea pârâtului din funcția de director, la data de 25.10.2017, a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în răspundere.

Prin urmare, arată că acestea au fost considerentele pentru care în mod corect instanța de apel a apreciat că excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată.

Cu privire la punctele 2-4 din cererea de recurs, intimata solicită a se avea în vedere că sunt invocate aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, fiind aduse chiar elemente noi în acest stadiu procesual, respectiv faptul că reclamanta niciodată nu a invocat incidența prescripției față de persoanele care au depus tardiv declarațiile 112, ceea ce înseamnă că, practic, recurentul condiționează admisibilitatea prezentei acțiuni de constatarea, în prealabil, a incidenței prescripției dreptului material la acțiune față de persoanele angajate din cadrul societății, angajate pe bază de contract individual de muncă.

Totodată, intimata arată că, dincolo de faptul că recurentul nu indică, în concret, din ce text de lege rezultă obligația de a urma respectiva procedură prealabilă, acesta nu a invocat respectivele apărări prin întâmpinarea depusă la cererea de apel din primul ciclu procesual.

De asemenea, intimata învederează că niciodată nu a schimbat obiectul acțiunii judecătorești, iar din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1350 din C. civ., art. 72 și art. 152 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care reglementează răspunderea civilă contractuală și răspunderea administratorilor unei societăți, instanța de apel a reținut că, pentru a se angaja acest tip de răspundere, este necesară întrunirea cumulativă a faptei ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație asumată prin contractul de mandat, săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii, existența unui prejudiciu patrimonial și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, iar din punctul de vedere al repartizării sarcinii probei între creditor și debitor, creditorul care pretinde executarea obligației trebuie să dovedească existența ei, sarcina de a proba executarea revenindu-i debitorului.

În continuare, intimata a evocat ceea ce a statuat instanța de apel cu privire la faptele ilicite imputate recurentului-pârât și a celorlalte elemente necesare pentru a se angaja acest tip de răspundere, arătând și ceea ce s-a reținut din probatoriul administrat, iar în încheiere a conchis în sensul că, în privința punctelor 2-4 din cererea de recurs sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

La 12 iunie 2023, recurentul-pârât, prin avocat, a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepția inadmisibilității/nulității cererii de recurs, având în vedere dispozițiile art. 497 C. proc. civ., precum și dispozitivul Deciziei nr. 79/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, în ceea ce privește fondul cererii de recurs, a arătat că menține toate argumentele invocate în cuprinsul acesteia și că înțelege să nu răspundă argumentelor invocate de către intimată în cuprinsul întâmpinării, având în vedere că acestea nu se circumscriu motivelor de recurs, ci unor elemente exterioare acestora.

În cauză, în baza rezoluției din 13 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată la 19 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care membrii completul inițial învestit au declarat că se abțin.

Ca urmare a admiterii declarației de abținere, s-a procedat la repartizarea aleatorie a dosarului, iar prin rezoluția din 12 octombrie 2023, în cauză, s-a stabilit termen de judecată la 23 ianuarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța de recurs a rămas în pronunțare.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Având în vedere că, în ședință publică, apărătorul recurentului-pârât a invocat excepția de ordine publică a inadmisibilității cererii de chemare în judecată raportat la prevederile art. 254-255 din Codul muncii, întrucât are calitate de salariat, se cuvine amintit faptul că, așa cum s-a reținut și în decizia de casare nr. 1070/10.05.2022, calificarea raportului juridic dintre părți, ca rezultând dintr-un contract de mandat iar nu un contract de muncă, a fost deja tranșată de prima instanță și întrucât această chestiune nu a fost atacată cu apel și recurs, dezlegarea a dobândit autoritate de lucru judecat între părți în prezentul litigiu, motiv pentru care nu mai poate fi reținută în analiză în cadrul acestui recurs.

Procedând la analiza primei critici din cererea de recurs, prin care recurentul-pârât susține aprecierea eronată a instanței de apel în sensul că, în cauză, ar fi operat suspendarea prescripției dreptului material la acțiune, aceasta întrucât intimata-reclamantă nu ar fi invocat nici la fond și nici în apel suspendarea termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, grefat pe dispozițiile care reglementează cazul de suspendare între cel care administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, Înalta Curte reține că, în realitate, instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 2532 pct. 3 din C. civ., și nu la art. 2528 alin. (3) C. civ., așa cum a indicat, eronat, recurentul.

Totodată, cu privire la această critică, instanța de recurs reține că, prin decizia nr. 1070/10.05.2022, pronunțată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul reclamantei, a reținut că:

". . . . . . . . . . . . .instanța de apel, în stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune s-a raportat în mod greșit doar la momentul comunicării adresei din partea C.A.S.M.B., care este terț față de raportul juridic litigios, fără a avea în vedere în mod concret criticile formulate în apel și temeiul de drept al acțiunii derivat din răspunderea întemeiată pe contractul de mandat".

Prin urmare, prin decizia de casare, Înalta Curte a stabilit ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze soluția primei instanțe cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune privind atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului B., pentru modul de îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, urmând a examina și a răspunde criticilor invocate de reclamantă în apel conform cărora termenul de prescripție începe să curgă de la data revocării contractului de mandat, care a avut loc prin Hotărârea C.A. nr. 14/25.10.2017.

Totodată, față de incidența dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în rejudecare, instanța de apel era ținută să dea curs îndrumărilor date prin decizia de casare, în limitele casării, ansamblu de argumente invocate de recurentul-pârât cu privire la chestiunea prescripției fiind contrare îndrumărilor obligatorii date de instanța supremă prin decizia de casare din primul ciclu procesual.

Cum, prin decizia de casare, s-a reținut că răspunderea directorilor societății pe acțiuni, la fel ca și cea a administratorilor, este guvernată de regulile mandatului, dar și că, în primul ciclu procesual, instanța de apel nu a dezvoltat argumentele din care să rezulte motivul înlăturării criticii formulate de reclamantă, conform căreia termenul de prescripție începe să curgă de la data revocării contractului de mandat, respectiv 25 octombrie 2017, era firesc în rejudecare, în considerarea naturii speciale a raporturilor de administrare, dar și a îndrumărilor obligatorii stabilite prin decizia de casare a instanței supreme din primul ciclu procesual, ca instanța de apel să analizeze și incidența cauzei de suspendare a termenului de prescripție a dreptului material la acțiune prevăzută de art. 2532 pct. 3 C. civ., o astfel de soluție fiind antamată prin decizia de casare.

În altă ordine de idei, chiar dacă reclamanta nu a invocat această cauză de suspendare, Înalta Curte subliniază că, odată invocată excepția relativă a prescripției extinctive, instanța de judecată legal învestită cu această apărare este îndreptățită și obligată să examineze chiar și din oficiu, conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ., ansamblul regulilor legale incidente cu privire la termenul și cursul prescripției, stabilind momentul când a început să curgă acest termen, dacă sunt incidente cauze de suspendare ori de întrerupere și să determine motivat dacă și când s-a împlinit termenul de prescripție, neputându-se susține că aceste reguli ori instituții juridice vor fi analizate doar dacă părțile le invocă. Așadar, odată invocată prescripția în condițiile legii, ea trebuie analizată în ansamblul regulilor sale componente, iar nu fragmentat.

Cu alte cuvinte, instanța nu putea să nu examineze în ce măsură exercitarea funcției de director a pârâtului a determinat amânarea începutului cursului prescripției, prin raportare la natura specială a raporturilor de administrare, la dispozițiile art. 2532 pct. 3 C. civ. dar și la considerentele obligatorii ale instanței de casare cuprinse în decizia pronunțată în recurs în primul ciclu procesual.

Nu se poate primi critica privind pretinsa omisiune a instanței de apel a de a valorifica dispozițiile art. 2535 C. civ., subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a examinat posibilitatea ca reclamanta să facă acte de întrerupere până la momentul revocării mandatului pârâtului și a conchis că abia la data adoptării hotărârii de revocare apelanta a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, o astfel de constatare fiind în acord cu exigențele art. 2535 C. civ., conform cărora suspendarea prescripției poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere. Or, de vreme ce a concluzionat că reclamanta a fost în măsură să facă acte de întrerupere numai de la momentul cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea abia de la data revocării mandatului pârâtului, instanța de apel a pronunțat o soluție în acord cu prevederile legale cuprinse în art. 2535 C. civ.

Cât privește pretinsa omisiune a valorificării dispozițiilor art. 2512 și art. 2513 C. civ., Înalta Curte reține că aceste norme din C. civ. reglementează invocarea prescripției de partea interesată, respectiv momentul până la care se poate invoca prescripția. Or, în condițiile în care nimeni nu a pus la îndoială interesul recurentului în a invoca această instituție juridică, nefiind nici decăzut din dreptul de a o invoca, critica este lipsită de pertinență, mai ales că, în primul ciclu procesual atât prima instanță cât și instanța de apel au valorificat prescripția plecând de la premisa că aceasta a fost invocată în termen, aspect necontestat de niciuna dintre părți pe parcursul procesului.

În altă ordine de idei, nu poate fi reținută nici susținerea recurentului în sensul că, în realitate, în speța de față, prescripția dreptului material la acțiune curge de la data de 20.11.2014, data emiterii adresei C.A.S.M.B., deoarece, prin decizia de casare nr. 1070/10.05.2022, Înalta Curte a statuat deja cu autoritate de lucru judecat faptul că, în stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța de apel s-a raportat greșit doar la momentul comunicării adresei C.A.S.M.B. care este terț față de raportul juridic litigios.

Totodată, trimiterea făcută dispozițiile art. 254 din Codul muncii nu poate fi luată în considerare în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, calificarea răspunderii ca rezultând dintr-un contract de mandat iar nu dintr-un contract de muncă a fost deja tranșată de prima instanță cu autoritate de lucru judecat.

În concluzie, reținând că instanța de apel nu a depășit limitele casării, afirmația recurentului, potrivit căreia instanța și-a depășit atribuțiile, acționând ca un veritabil apărător al reclamantei, se dovedește a fi lipsită de temei.

Cât privește critica prin care recurentul susține, în esență, că instanța de apel nu a respectat limitele efectului devolutiv al apelului și nici nu trebuia să permită schimbarea cauzei în apel, întrucât s-a raportat la elemente care exced limitelor învestirii prin cererea de chemare în judecată, cum ar fi răspunderea pârâtului pentru neluarea măsurilor legale, în termenul legal de prescripție, împotriva persoanelor responsabile de depunerea tardivă a cererii la C.A.S.M.B., la care reclamanta a făcut trimitere abia prin apel, nefiind supus judecății la prima instanță, Înalta Curte constată că nici această susținere nu este fondată.

Astfel din lectura cererii de chemare în judecată rezultă că fapta imputată pârâtului-recurent și pentru care s-a solicitat obligarea acestuia la repararea prejudiciului produs este aceea de a nu lua măsurile legale pentru antrenarea răspunderii persoanelor vinovate de neformularea în termenul legal a cererii adresate CASMB și de nu a informa consiliul de administrație despre această neregulă constatată.

Potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (...)"

Având în vedere că ipoteza normei are caracter disjunctiv, fiind permisă invocarea în fața instanței de apel a motivelor, mijloacelor de apărare și dovezilor invocate la prima instanță sau a unor motive, mijloace de apărare și dovezi noi, arătate în motivarea apelului ori prin întâmpinare, rezultă, așadar, că potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., prin motivele de apel, respectiv prin întâmpinarea la apel depuse în termen, pot fi invocate motive și apărări noi.

Or, în analiza făcută, curtea de apel nu a făcut altceva decât să judece în acord cu ipoteza normativă aplicabilă în prezenta cauză, prevăzută de sintagma "sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".

Totodată, interpretarea sistematică a prevederilor art. 478 C. proc. civ., în ansamblul său, impune concluzia că motivele noi invocate în apel nu pot echivala cu motive noi de fapt în susținerea cererii de chemare în judecată, având în vedere că modificarea cauzei cererii este posibilă doar în condițiile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Or, faptul că, prin cererea de apel, reclamanta a subliniat că fapta omisivă a pârâtului de neluare a măsurilor legale pentru atragerea răspunderii persoanelor responsabile în termenul general de prescripție, împotriva angajaților care aveau atribuții în acest sens, nu constituie o modificare a acțiunii și nici o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, ci un motiv (argument) suplimentar pentru a evidenția caracterul cert al prejudiciului astfel produs și care nu mai putea fi reparat prin antrenarea răspunderii persoanelor vinovate în mod direct de cauzarea lui. Prin urmare, examinarea acestor argumente suplimentare, în legătură cu certitudinea prejudiciului invocat și care s-a solicitat a fi reparat, invocate de către reclamantă în apel, în nu echivalează cu nici cu o schimbare a a obiectului ori a cauzei juridice a acțiunii în apel și nici cu o încălcare a limitelor efectului devolutiv de către instanța de apel.

Cât privește criticile prin care se susține că în mod eronat instanța de apel a reținut existența prejudiciului în cauză, Înalta Curte reține că susținerile recurentului cu privire la caracterul cert al prejudiciului nu constituie critici de nelegalitate, care să poată face obiect de analiză în cadrul recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ci reprezintă veritabile critici de netemeinicie, care presupun o reevaluare a probelor administrate și stabilirea unor aspecte de fapt diferite, cu relevanță asupra caracterului cert al prejudiciului, aspecte incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului.

Nici criticile referitoare la aprecierea pretins eronată a instanței de apel cu privire la existența legăturii de cauzalitate între inacțiunea imputată pârâtului-recurent și prejudiciul încercat și solicitat a fi reparat nu pot fi primite atâta vreme cât recurentul se raportează tot la chestiuni de temeinicie și la probele existente la dosarul cauzei.

În altă ordine de idei, argumentele referitoare la caracterul fiscal al sumelor ce fac obiectul cauzei pentru care termenul de prescripție ar fi de 5 ani nu influențează stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta constând în inacțiunea/omisiunea pârâtului și prejudiciul produs, întrucât, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, expirarea celor două termene de prescripție după data revocării din funcție a pârâtului nu este de natură a-l absolvi de vinovăție pe pârât care răspunde solidar cu succesorul său.

Cât privește critica referitoare la faptul că în mod eronat instanța de apel a reținut dispozițiile art. 144

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 care, potrivit susținerilor recurentului, reglementează obligațiile administratorilor și solidaritatea între aceștia, nicidecum obligațiile directorului general, instanța supremă constată că, deși formal aceste critici sunt fondate, ele nu sunt de natură a afecta legalitatea deciziei instanței de apel prin care s-a dispus antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului.

În acest sens, Înalta Curte observă că intimata este o societate pe acțiuni administrată în sistem unitar, al cărei regim juridic intră sub incidența de reglementare a Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările ulterioare iar conform art. 143 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 consiliul de administrație poate delega conducerea societății unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general, iar potrivit art. 143

1

din aceeași lege directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație.

Este adevărat că, în acord cu prevederile art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, "directorii sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor. Prevederile art. 137

1

alin. (3), ale art. 144

1

, 144

3

, 144

4

, 150 și ale art. 153

12

alin. (4) se aplică directorilor în aceleași condiții ca și administratorilor."

Se poate observa că, în acord cu aceste dispoziții, reglementând răspunderea și obligațiile directorilor, legea nu face trimitere și la prevederile art. 144

2

alin. (4) din același act normativ - Legea nr. 31/1990 - referitoare la responsabilitatea solidară a administratorilor cu predecesorii lor în ipoteza în care, având cunoștință de neregulile săvârșite de aceștia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni și auditorului financiar. Or, instanța de apel a reținut incidența acestor prevederi legale, cuprinse în art. 144

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și în cadrul raportului juridic dedus judecății, deși pârâtul nu a deținut funcția de administrator al societății reclamante ci pe aceea de director, observația recurentului privitoare la greșita statuare a instanței de apel privitoare la aplicabilitatea acestor prevederi legale la raportul juridic dedus judecății fiind pertinentă.

Cu toate acestea, instanța supremă constată că acest argument eronat al instanței de apel, referitor la incidența în cauză a prevederilor art. 144

2

alin. (4) din legea nr. 31/1990 nu a fost folosit pentru a stabili răspunderea contractuală a pârâtului și pentru a argumenta soluția de admitere a cererii de chemare în judecată ci exclusiv pentru a repudia o susținere invocată în apărare de către pârât.

Pe cale de consecință, deși această alegație a instanței de apel este eronată, întrucât dispozițiile art. 144

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 referitoare la solidaritatea răspunderii administratorilor, nu sunt aplicabile și directorilor, cu toate acestea, critica astfel formulată nu este de natură a reliefa nelegalitatea hotărârii instanței de apel.

În contextul în care, în litigiul dedus judecății, nu s-a pus problema antrenării răspunderii solidare a mai multor directori succesivi, ci a responsabilității contractuale a pârâtului pentru propriile fapte omisive săvârșite, în dezacord cu obligațiile ce îi reveneau conform contractului dar și a prevederilor art. 152 alin. (1) teza I și art. 144

1

alin. (4) din aceeași Lege nr. 31/1990, fapte care au fost de natură a consolida definitiv un prejudiciu cert în patrimoniul reclamantei, această argumentație eronată a instanței de apel se încadrează în sfera considerentelor supraabundente iar nu a celor decisive ori decizorii care susțin temeinicia și legalitatea soluției adoptate, de antrenare a răspunderii civile a pârâtului.

Este de observat în acest sens că, în examinarea ambelor fapte imputate pârâtului - neluarea măsurilor legale de antrenare a răspunderii persoanelor vinovate în mod direct de producerea prejudiciului și respectiv de omisiunea de a sesiza consiliul de administrație cu privire la neregulile generatoare de pagube constatate - instanța de apel s-a întemeiat pe dispozițiile convenționale cuprinse în contractul dintre părți și pe obligațiile ce îi reveneau pârâtului, precum și pe dispozițiile art. 144

1

din Legea nr. 31/1990 aplicabile și în cazul directorilor societăților pe acțiuni.

Altfel spus, antrenarea răspunderii civile a pârâtului nu s-a dispus în temeiul dispozițiilor art. 144

2

din Legea nr. 31/1990, astfel că, eventuala statuare greșită a instanței de apel, referitoare la incidența acestor dispoziții în cadrul raportului juridic dedus judecății, nu este de natură a afecta legalitatea și temeinicia soluției pronunțate pe fondul acțiunii, astfel că nici critica recurentului, întemeiată pe această statuare eronată, nu este în măsură a demonstra nelegalitatea hotărârii atacate în ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul litigiului, aceea de antrenare a răspunderii contractuale a pârâtului.

Reținând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 40/2023 din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 40/2023 din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2024.