ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2422/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. x/2020, la 04.03.2020, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a formulat acțiune civilă în dezdăunare solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 293.000 RON (majorată la 365.230 RON) pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor izvorând din Contractul de închiriere nr. x/09.01.2014; cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1530-1533 C. civ.

Prin întâmpinare s-a invocat excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru daunele solicitate pentru anii 2014, 2015, 2016, 2017, 2018 în raport de art. 2520 alin. (1) pct. 3 C. civ. în subsidiar, în măsura în care se constată că nu sunt îndeplinite prevederile art. 2520 C. civ., s-a solicitat constatarea prescripției pentru daunele interese solicitate pentru anii 2014- 2015 în conformitate cu art. 2517 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 53/21.04.2022 pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.

A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., având ca obiect acțiune în daune contractuale; a fost obligată pârâta S.C. B. S.A. Focșani la plata sumei de 365.230 RON cu titlu de despăgubiri către reclamantă; a fost obligată pârâta la plata sumei de 14.459,4 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta societatea B. S.A.., care, prin decizia nr. 17/2023 din 19 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a fost admis, cu consecința schimbării sentinței apelată în sensul că a fost admisă, în parte, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de societatea pârâtă în privința pretențiilor aferente perioadei 2014-21.10.2016; a fost respinsă, ca fiind prescrisă, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., având ca obiect daune interese contractuale aferente perioadei 2014-21.10.2016; totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., având ca obiect daune-interese contractuale aferente perioadei ulterioare datei de 21.10.2016.

Împotriva deciziei nr. 17/2023 din 19 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, recurenta-reclamantă A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a considerat că decizia Curții de Apel Galați este nelegală și profund injustă față de modul în care pârâta a refuzat îndeplinirea obligațiilor sale contractuale, atât în faza prealabilă litigiului, cât și ulterior, ignorând pur și simplu hotărârile judecătorești care o obligau să-îi predea spațiul convenit și acționând împotriva sa, în mod deliberat, pentru a îi împiedica prestarea activității profesionale, în sistem independent.

S-a susținut că instanța de apel a aplicat greșit art. 1266 - 1269 C. civ. privind interpretarea contractului și, în mod coroborat cu aceste prevederi, art. 1350 Cod.civ. privind răspunderea contractuală, subliniind că interpretarea contractului și a efectelor sale trebuie să se facă în mod concordant cu voința părților exprimată prin asumarea clauzelor contractuale și stabilirea obiectului contractului.

Raportat la prevederile legale precizate, instanța de apel a ignorat voința contractantă a părților care au dat, prin convenția lor, specificului și particularităților spațiului contractat, o importanță determinantă pentru contract. Cu alte cuvinte, date fiind particularitățile imobilului, pentru reclamantă era esențial acel spațiu, obiect al contractului, astfel agreat de comun acord, pentru a-și desfășura activitatea exclusiv în sistem independent.

După redarea unor pasaje ale deciziei recurate (paragrafele 1-4, fila x), recurenta a susținut că analiza efectuată de instanța de apel a ignorat scopul încheierii contractului și comportamentul părților ulterior încheierii acestuia, în sensul art. 1266 alin. (2) C. civ., în funcție de care se determină voința reală sau internă a părților, sub aceste aspecte considerentele deciziei fiind nelegale.

Astfel, prin contractul de locațiune încheiat, care a stat la baza hotărârilor judecătorești de obligare a pârâtei la predarea spațiului contractat, s-a prevăzut în mod expres că imobilul respectiv va fi folosit "exclusiv și numai cu destinația de servicii medicale, interzicându-se și subînchirierea", pentru ca reclamanta să desfășoare activități independente specifice profesiei, în calitatea sa de medic specialist în diabet zaharat și nutriție (art. 3 din contract).

Scopul încheierii unui contract, așa cum este conturat în speță, nu poate fi disociat de efectele pe care acest scop îl produce asupra părților, respectiv de efectele răspunderii contractuale în caz de neexecutare.

În acest context, trebuie avut în vedere că, ulterior încheierii contractului, reclamanta nu a renunțat niciodată la a reclama de la pârâtă predarea spațiului în vederea desfășurării activității sale în sistem independent, consecvent poziției sale subiective inițiale, când și-a exprimat acordul cu privire la modelul de contract propus de pârâtă, acord determinat de particularitățile imobilului: poziționarea la stradă, în imediata apropiere a Spitalului Județean (cca 100 m), cu spații generoase și locuri de parcare, într-o zonă reputată cu spații medicale și farmaceutice, un perimetru imobiliar specializat.

Specificul acestui perimetru imobiliar este confirmat și se coroborează cu însăși clauza de la art. 3 din contract, conform cu care spațiul va fi folosit "exclusiv și numai cu destinația de servicii medicale, interzicându-se și subînchirierea".

Or, atâta timp cât scopul încheierii contractului de locațiune dintre pârâtă și reclamantă a fost acela ca reclamanta să-și desfășoare activitatea ca medic specialist, în sistem independent, în spațiul respectiv cu particularitățile și specificul său, în egală măsură și răspunderea contractuală trebuie să se grefeze pe îndeplinirea sau neîndeplinirea de către pârâtă a obligației sale, raportat la acest scop prefigurat al contractului.

Așadar, demersul instanței de apel de interpretare a convenției și a efectelor sale cu privire la răspunderea părților în caz de neexecutare ar fi trebuit să aibă în vedere poziția subiectivă a părților, voința internă a lor, atunci când acestea au ales să contracteze, în raport de specificul obiectului contractului.

Contrar acestor exigențe, instanța de apel a analizat prejudiciul și relația de cauzalitate dintre fapta culpabilă a pârâtei și prejudiciu prin raportare la elemente exterioare contractului și voinței reale a părților, respectiv la o pretinsă activitate profesională independentă ce s-ar fi desfășurat de către reclamantă într-un alt imobil, diferit, prin particularitățile sale, de spațiul contractat, particularități apreciate ca fiind esențiale de către părți la momentul încheierii contractului. Imobilul deținut de S.C. C. S.R.L. nu are nicio legătură cu contractul de locațiune, nerespectat de către pârâtă, și cu obiectul specific determinat al acestui contract. Pentru stabilirea existenței prejudiciului și a relației de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu nu este relevantă împrejurarea că reclamanta a obținut venituri (derizorii) din activitatea independentă, desfășurată sporadic într-un alt imobil. Cele două imobile, cel contractat de la pârâtă și sediul S.C. C. S.R.L., nu sunt echivalente din perspectiva obiectului contractului, așa cum acest obiect a fost definit de părți, pentru a avea relevanță în stabilirea relației de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Recurenta a mai susținut că, din perspectiva modului de abordare cuprins în decizia motivată, care nu acordă importanța cuvenită obiectului contractului de locațiune și specificului acestuia așa cum a fost avut în vedere de părți la data încheierii convenției, ar apărea ca nejustificat inclusiv refuzul său de a prelua un spațiu "oferit" de pârâtă lângă birourile personalului său administrativ, în timpul demersurilor întreprinse de aceasta prin executorul judecătoresc, de executare silită a hotărârii judecătorești de predare a spațiului contractat.

Din aceeași perspectivă, litigiul dintre părți (Dosar nr. x/2017) privind amplasarea exactă a spațiului contractat ar apărea ca fiind unul inutil.

Or, prin decizia civilă nr. 137/2019 din 8 mai 2019 a Tribunalului Vrancea (Dosar nr. x/2017), în acord cu importanța deosebită pentru contract a locului situării imobilului, se confirmă poziționarea/amplasamentul spațiului în sensul arătat de reclamantă, dovadă a importanței deosebite, esențiale, a amplasamentului acestui spațiu în economia contractului de locațiune încheiat de părți. Cu alte cuvinte, importanța deosebită pe care părțile contractante au dat-o amplasării spațiului și particularităților acestuia sunt tranșate cu puterea lucrului judecat, iar această împrejurare trebuie să se reflecte inclusiv asupra stabilirii răspunderii contractuale.

Este evident că neexecutarea contractului de locațiune de către pârâtă a avut un efect cel puțin disuasiv asupra reclamantei, care, contrar planurilor sale de a-și desfășura activitatea în sistem exclusiv independent, în imobilul cu particularitățile definite de părți, aflat într-un perimetru specializat, cu destinație exclusiv medicală și farmaceutică (deci cu premise lucrative evidente, reputate), și-a desfășurat activitatea în mod cvasi-exclusiv ca salariat. Prejudiciul și relația cauză-efect, ca elemente ale răspunderii civile, trebuie analizate din această perspectivă.

Din perspectiva celor arătate anterior, recurenta a arătat că înțelege să critice decizia atacată pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 1266 - 1269 C. civ. privind interpretarea contractului, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., subliniind că prevederile art. 1266 - 1269 C. civ. trebuie interpretate în mod coroborat cu prevederile privind răspunderea contractuală, art. 1350 C. civ.

A susținut recurenta că nu se poate face o apreciere legală asupra prejudiciului/răspunderii contractuale în condițiile în care se ignoră voința concordantă a părților contractante, conform acestui text de lege. Coroborat cu art. 1266 C. civ. trebuie avute în vedere și art. 1267 (interpretarea sistematică), art. 1268 (interpretarea clauzelor îndoielnice), art. 1269 (regulile subsidiare de interpretare) din C. civ., inclusiv regula potrivit căreia stipulațiile înscrise în contractele de adeziune (cum este contractul de locațiune propus de pârâtă și încheiat ca atare) se interpretează împotriva celui care le-a propus.

Pentru motivele arătate anterior, decizia recurată este nelegală și din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală, în acest context subliniindu-se că acest tip de răspundere trebuie să aibă în vedere obiectul contractului, în specificul său, așa cum voința internă/reală a părților a generat încheierea lui.

Într-o altă critică, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit art. 2500 - 2516 C. civ. privind prescripția extinctivă, coroborat cu art. 1516 C. civ., privind drepturile creditorului.

Apreciază că nu operează prescripția dreptului la acțiune pentru nicio perioadă din răstimpul cuprins între ianuarie 2014 și ianuarie 2019.

Prescripția extinctivă este instituită de legiuitor pentru a sancționa starea de pasivitate a creditorului nediligent, care nu acționează în vederea valorificării drepturilor sale în intervalul de timp prescris de lege.

În consecință, textele legale care reglementează prescripția dreptului la acțiune trebuie interpretate din această perspectivă.

În concret, creanța sa se referă la un drept de folosință pe care pârâta se obligase să i-l asigure prin Contractul de închiriere nr. x/2014.

În legătură cu acest drept de folosință arată că a formulat cererea de chemare în judecată în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Focșani, care a pronunțat sentința civilă nr. 914 din 6 aprilie 2015, definitivă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 70/2016 a Tribunalului Vrancea, prin care pârâta a fost obligată față de aceasta "...să predea spațiul în suprafața de 35 mp, situat in Focșani, str. x către reclamanta conform Contractului de închiriere nr. x/9 ianuarie 2014".

Ulterior, a formulat cerere de executare silită în vederea predării imobilului în Dosarul de executare al D. nr. x/2016 și în care a solicitat, inclusiv reluarea executării în iunie 2017 (a se vedea procesele-verbale din 9 mai 2016 și 4 iulie 2017 ale executorului judecătoresc, depuse odată cu acțiunea). De asemenea, între părți s-au purtat litigii în legătură cu executarea obligației cuprinse în titlul executoriu (contestații în dosarele nr. x/2016, nr. y/2016, nr. z/2017, nr. w/2017*).

După redarea art. 1516 din C. civ., recurenta a apreciat că sintagma "fără a pierde dreptul la daune-interese", prevăzută în acest text legal, are semnificația conservării, sub toate aspectele sale (textul legal nefăcând în acest sens nicio distincție), a dreptului de despăgubire care derivă din neexecutarea obligației cuprinse în titlul executoriu.

Pe de altă parte, temeiul de drept al acțiunii de față este reprezentat de art. 1530 - 1533 din C. civ. (privind daunele-interese și prejudiciul), prevederi care fac parte din Secțiunea a 4-a denumită "Executarea prin echivalent" (în Capitolul II - Executarea silită a obligațiilor" din cadrul Titlului V -,Executarea obligațiilor").

Cu alte cuvinte, solicitarea sa din acțiunea introductivă constituie un echivalent al obligației din titlul executoriu care nu a fost executată de către pârâtă, s-a mai arătat.

Atâta timp cât cursul prescripției extinctive a dreptului de a cere executarea obligației cuprinse în titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 914/2015 a fost întrerupt de fiecare dată prin notificări, cereri de chemare în judecată și cereri de executare silită, în aceeași măsură și cursul prescripției extinctive a dreptului de a cere echivalentul acestei obligații (obiectul cauzei de față) a fost întrerupt de fiecare dată, nepierzând astfel "dreptul la daune-interese".

Rezultă că, în cauză, creditoarea a stăruit în permanență pentru executarea în natură și integrală a obligației ce revine pârâtei, în acord cu scopul pentru care a fost instituită prescripția extinctivă și cu o interpretare coroborată și teleologică a prevederilor legale privind această instituție juridică.

În speță, pârâta a refuzat în permanență să-și execute obligațiile contractuale în toată această perioadă, aducând o atingere continuă dreptului subiectiv al creditoarei.

În ultima parte a memoriului de recurs (la punctele 4-7), autoarea căii extraordinare de atac a expus circumstanțele cauzei.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, invocând, totodată, excepția lipsei calității procesuale active a recurentei și excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu anumite critici din recurs (respectiv pentru motivele invocate la pct. 4 și 7).

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea excepției lipsei calității procesuale active a recurentei, iar, în privința excepției nulității pentru motivele invocate la punctele 4-7, a susținut că acestea nu sunt motive de recurs, ci reprezintă o expunere exhaustivă a circumstanțelor procesului.

În ședința publică din 21 noiembrie 2023, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în raport cu anumite critici din recurs și excepția lipsei calității procesuale active a recurentei, invocate de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, pentru considerentele prezentate în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Observând conținutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deși marea majoritate a criticilor expuse de recurenta-reclamantă aduc în dezbatere chestiuni privind situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, există și anumite critici de nelegalitate, respectiv cele referioare la prescripția extinctivă, care pot fi analizate de instanța de recurs prin prisma motivului de casare invocat, însă, acesta este nefondat.

Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de o acțiune în răspundere civilă contractuală fundamentată pe neexecutarea culpabilă a pârâtei de a pune la dispoziția reclamantei spațiul convenit prin Contractul de închiriere nr. x/2014 în vederea desfășurării activității specifice de medic specialist, diabet, boli de nutriție (cerere întemeiată pe dispozițiile art. 1530-1533 C. civ.) și se supune regulilor de prescripție extinctivă potrivit art. 2501 C. civ. și art. 2517 din același cod.

Este de menționat, sub aspect factual, că între părți au avut loc mai multe procese civile pentru a se stabili dacă acordul pârâtei cu privire la obiectul contractului de închiriere a fost dat în legătură cu un spațiu situat la parterul imobilului aparținând pârâtei B. sau la etajul acestui imobil, procesele extinzându-se pe o perioadă 2014 - 2019, astfel încât termenul de 5 ani prevăzut în contractul de închiriere a expirat.

În speță, se observă că, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că termenul general de prescripție de 3 ani și momentul la care acesta a început să curgă, prin raportare la dispozițiile art. 2523 C. civ., nu au fost contestate de niciuna dintre părți.

Ceea ce s-a contestat, prin cel dintâi motiv al cererii de apel, a vizat aprecierea primei instanțe în sensul întreruperii termenului de prescriție raportat la dispozițiile art. 2537 pct. 2 C. civ., prin introducerea cererilor de chemare în judecată formulate de către reclamantă în perioada 2014 - 2019.

Relativ la acest motiv, instanța de apel a schimbat sentința atacată în sensul admiterii, în parte, a excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile anterioare datei de 21.10.2016.

Nemulțumită fiind de această dispoziție, dar și de soluția dată pe fondul cauzei, recurenta a formulat prezenta cale extraordinară de atac, susținând, în esență, referitor la prescripția dreptului la acțiune, că aceasta nu operează pentru nicio perioadă din răstimpul cuprins între ianuarie 2014 și ianuarie 2019, că sintagma "fără a pierde dreptul la daune-interese", prevăzută în art. 1516 din C. civ., are semnificația conservării dreptului de despăgubire care derivă din neexecutarea obligației cuprinse în titlul executoriu, precum și că atâta timp cât cursul prescripției extinctive a dreptului de a cere executarea obligației cuprinse în titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 914/2015 a fost întrerupt de fiecare dată prin notificări, cereri de chemare în judecată și cereri de executare silită, în aceeași măsură și cursul prescripției extinctive a dreptului de a cere echivalentul acestei obligații a fost întrerupt de fiecare dată, nepierzând astfel dreptul la daune-interese.

Aceste critici sunt nefondate.

În speță, se constată că, în mod corect, instanța de apel, în acord, de altfel, cu susținerile apelantei-pârâte, a avut în vedere dispozițiile art. 1516 alin. (2) pct. 1 C. civ. din conținutul cărora rezultă că un creditor poate introduce o acțiune prin care să solicite executarea obligației, fără ca prin aceasta să-i fie negat dreptul de a introduce și o acțiune în daune-interese, fiecare fiind supusă unei prescripției extinctive distincte.

Trebuie amintit că prescripția extinctivă este o sancțiune de drept civil îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv civil, care constă în stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul prevăzut de lege, precum și că, potrivit art. 2537 C. civ., cursul prescripției poate fi întrerupt.

În acest context, se observă că recurenta a invocat existența unor situații juridice care afectează cursul prescripției sub aspectul întreruperii acestuia, prin notificări, cereri de chemare în judecată și cereri de executare silită, privind executarea obligației cuprinse într-un titlu executoriu, or, acestea nu pot reprezenta cauze de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubiri, care face obiectul cererii introductive.

Și aceasta, întrucât, așa cum, în mod corect, a reținut instanța de apel, pe de o parte, nu poate fi făcută confuzie între întreruperea cursului prescripției dreptului de a cere executarea obligației cuprinse într-un titlu executoriu și întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubiri, iar, pe de altă parte, însuși legiuitorul a prevăzut că dreptul la executarea prin echivalent a obligațiilor este astfel conservat în toate cazurile, aceasta fiind alternativă sau complementară executării în natură, după cum daunele-interese vizează un prejudiciu derivând din neîndeplinirea obligației ori din neîndeplinirea la timp a acesteia ori în maniera agreată de părți.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reține că încercările recurentei de a obține executarea în natură nu sunt în măsură să întrerupă termenul de prescripție aferent acțiunii în despăgubiri pendinte, executarea în natură fiind posibilă doar pentru o perioadă următoare, viitoare, în timp ce executarea prin echivalent este posibilă pentru o perioadă anterioară, trecută. Așa fiind, demersurile de executare în natură, care privesc o perioadă următoare, nu au aptitudinea de a întrerupe prescripția dreptului material la acțiune vizând daunele-interese pentru o perioadă anterioară.

În aceste condiții, în mod legal a reținut instanța de apel că întreruperea dreptului material la acțiune prin cererile de chemare în judecată, respectiv prin executările silite formulate sau efectuate de către reclamantă în perioada 2014 - 2019 au avut efect întreruptiv de prescripție doar în privința executării în natură a obligației de face, în condițiile art. 2537 pct. 2 și 4 C. civ., respectiv de predare a bunului obiect derivat al locațiunii, iar nu și în privința acțiunii în despăgubiri.

De altfel, trebuie amintit și faptul că, deși, prin memoriul de recurs, se apreciază că nu operează prescripția dreptului la acțiune pentru nicio perioadă din răstimpul cuprins între ianuarie 2014 și ianuarie 2019, prin întâmpinarea formulată în stadiul procesual al apelului, reclamanta a menționat, printre altele că: "în ipoteza în care operează prescripția dreptului la acțiune așa cum susține pârâta, aceasta este incidentă doar pentru perioada anterioară datei de 21 octombrie 2016 (trei ani anteriori notificării)".

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, constată că nu sunt fondate criticile recurentei, sens în care motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu își găsește incidența.

În ceea ce privește celelalte susțineri ale recurentei, circumscrise de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și care privesc nemulțumirea părții față de soluția dată pe fondul cauzei, așa cum s-a arătat deja, Înalta Curte subliniază că argumentele expuse în fundamentarea recursului, cuprind o serie de referiri critice la situația de fapt și probele administrate fiind, astfel, aduse în dezbatere doar aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate; or, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În acest context, se reține că întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În concret, recurenta nu arată care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, în motivele de recurs neregăsindu-se considerații cu privire la modalitatea în care instanța de apel a justificat schimbarea soluției primei instanțe pe fondul cererii de chemare în judecată, ci aprecieri generale și factuale legate de interpretarea contractului și de răspunderea contractuală.

Sub un prim aspect, trebuie amintit, atât principiul disponibilității specific procesului civil, care cuprinde, printre altele, dreptul reclamantului de a trasa inițial cadrul procesual, cât și conținutul reglementării care se regăsește în primul alineat al art. 22 C. proc. civ., anume aceea că "judecătorul soluționează litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile", precum și principiul iura novit curia (judecătorul cunoaște legea), care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

În acest context, se observă că, privitor la interpretarea contractului, recurenta-reclamantă indică expres mai multe norme de drept material greșit interpretate sau aplicate, în opinia sa, (art. 1266 C. civ., art. 1267 - interpretarea sistematică, art. 1268 - interpretarea clauzelor îndoielnice, art. 1269 - regulile subsidiare de interpretare din C. civ.), or, aceste chestiuni nu au făcut obiect de analiză în apel, în condițiile în care, instanța nu a fost învestită în acest sens, reclamanta pretinzând, în fapt, un beneficiu de care a fost lipsită prin nepredarea spațiului ce a făcut obiectul contractului de locațiune, beneficiu care ar fi constat în veniturile obținute din activitatea independentă, în spațiul având amplasarea convenită de părți, respectiv parterul imobilului din Focșani, str. x - 53, județul Vrancea.

În acest sens, se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanța de control judiciar în fundamentarea acesteia.

Oricum, dincolo de aceste aspecte, criticile vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1350 din C. civ. privind răspunderea contractuală, prin raportare la faptul că acest tip de răspundere trebuie să aibă în vedere obiectul contractului, în specificul său, așa cum voința internă/reală a părților a generat încheierea lui, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la modul cum s-a realizat acordul de voință al părților cu referire la evaluarea comportamentului acestora, fiind astfel aspecte de netemeinicie și de stabilire a situației de fapt.

O altă critică prin care recurenta tinde să demonstreze o aplicare greșită a normelor de drept incidente, are în vedere susținerea potrivit căreia, instanța de apel a analizat prejudiciul și relația de cauzalitate dintre fapta culpabilă a pârâtei și prejudiciu prin raportare la elemente exterioare contractului și voinței reale a părților, respectiv la o pretinsă activitate profesională independentă ce s-ar fi desfășurat de către reclamantă într-un alt imobil, diferit, prin particularitățile sale, de spațiul contractat, particularități apreciate ca fiind esențiale de către părți la momentul încheierii contractului.

Or, prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situația de fapt reținută de către curtea de apel, precum și la modul în care instanța de prim control judiciar a înțeles să procedeze la aprecierea probatoriului, iar aceste aspecte nu pot face obiect de analiză în recurs.

De asemenea, stabilirea culpei, pe care o aduce în discuție recurenta, este o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a dispozițiilor legale prin raportare la obligațiile contractuale asumate de părți prin convenție, recurenta-reclamantă tinde la schimbarea situației de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

În aceeași cheie trebuie privite și susținerile recurentei legate de importanța deosebită pe care părțile contractante au dat-o amplasării spațiului și particularităților, câtă vreme examinarea voinței părților și stabilirea scopului contractului impun o interpretare a clauzelor contractului, prin urmare, evaluarea unor aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Așa cum s-a arătat, anterior, deși recurenta indică încălcarea sau aplicarea greșită a anumitor dispoziții legale, în motivarea cererii formulate, aceasta s-a rezumat la a-și exprima nemulțumirea cu privire la soluția instanței de apel, prin susținerea ignorării de către instanță a regulilor de interpretare a clauzelor unei convenții, respectiv a examinării prejudiciului și relației de cauzalitate dintre fapta culpabilă a pârâtei și prejudiciu prin raportare la elemente exterioare contractului și voinței reale a părților, aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanța de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanțele cauzei, aceste chestiuni.

Marea majoritate a alegațiilor recurentei nu au valența unor critici concrete de nelegalitate, ci se constituie într-o înșiruire de aprecieri personale, nesusținute juridic, care exprimă, în realitate, doar nemulțumirea acesteia față de soluția pronunțată în cauză.

Așa fiind, toate aceste argumente expuse de recurentă sunt chestiuni care privesc situația de fapt și probele administrate, aspecte care nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reține, astfel că, pe de o parte, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, întrucât criticile recurentei nu susțin încălcarea unor norme de de drept material, iar, pe de altă parte, criticile subsumate de recurentă aceluiași motiv de casare, nu pot fi examinate, acestea vizând aspecte de netemeinicie, respectiv de apreciere a probelor și de stabilire a situației de fapt, care excedează analizei instanței de recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că prin recursul dedus judecății nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 17/2023 din 19 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2023.