Decizia nr. 1141/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 46/2020 a Tribunalului Vrancea

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal, în data de 12 martie 2019, sub nr. x/2019, astfel cum a fost precizată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligarea pârâtei la plata sumei de 582.049 RON, plus TVA (total 692.639 RON TVA inclus) cu titlu de despăgubiri în urma accesiunii artificiale imobiliare asupra depozitului hală depozitare produse preambalate, situat în Focșani, str. x, reprezentând dreptul de creanță pe care îl deține împotriva acesteia, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 494 alin. (3) din C. civ. de la 1864. Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, lipsei calității procesuale active și necompetenței secției a II-a civile și, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiate. Prin sentința civilă nr. 46 din 26 august 2020, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal a respins excepția prescripției, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, a admis cererea reclamantei și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 257.257 RON, reprezentând drepturi de creanță și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 RON, reprezentând onorariu expert, 9520 RON, reprezentând onorariu avocat și 10531 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru. Împotriva hotărârii pronunțate în cauză, dar și împotriva încheierii de ședință din data de 12 iunie 2019, pârâta a declarat apel. Prin decizia civilă nr. 14 din 20 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția I civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admis apelul declarat de pârâtă și a fost anulată încheierea din data de 12 iunie 2019 și sentința civilă nr. 46 din 26 august 2020, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal, și s-a trimis cauza spre soluționare la Tribunalul Vrancea, secția I civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția I civilă, în data de 29 martie 2021, sub nr. x/2019*.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 443 din 18 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Vrancea – secția I civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare. A fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 243.455 RON, cu titlu de spor de valoare adus de reclamantă prin edificarea unei construcții pe terenul în suprafață de 1168 mp, situat în Focșani, Calea x, T56, P235, proprietatea pârâtei. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14.474 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 48/A din 21 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta- pârâtă S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 443 din 18 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Vrancea – secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea excepției dreptului material la acțiune; în subsidiar, în ipoteza respingerii excepției prescripției, a solicitat modificarea hotărârii cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 137322 RON. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că este o contradicție în considerentele hotărârii în ceea ce privește momentul de început al prescripției. Astfel, pe de-o parte se reține că reclamanta ar fi trebuit să cunoască paguba din patrimoniul său de la momentul recunoașterii pe cale judecătorească a accesiunii imobiliare artificiale (moment marcat de legea civilă și jurisprudență ca fiind unul de debut al prescripției dreptului la acțiune), iar pe altă parte, se reține că reducerea efectivă a patrimoniului este momentul care marchează începutul prescripției, pe care îl determină în raport de pierderea efectivă a posesiei construcției. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material incidente cauzei. Potrivit art. 58 din Legea nr. 71/2011 privitoare la punerea în aplicare a noului C. civ., în toate cazurile în care accesiunea imobiliară presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii vor fi guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării. Or, în cauză, lucrarea a fost demarată la 16.08.2006, fiind așadar, aplicabil C. civ. din 1864, care recunoaște un drept de opțiune în favoarea proprietarului terenului, iar pe de altă parte, pe același fond legislativ, dreptul potestativ nu este supus confirmării, operând de iure. A mai arătat că, potrivit practicii judecătorești, termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care proprietarul terenului ridică pretenții cu privire la construcții, în temeiul art. 494 C. civ. din 1865. Așadar, percepția asupra dreptului de creanță al constructorului în raport de proprietarul terenului este prezumată în momentul primirii notificării de evacuare a clădirii edificate cu bună-credință. Faptul că ulterior a fost înregistrată acțiunea în evacuare a reclamantei, fiind pronunțată hotărârea din 29.10.2015, și că executorul judecătoresc a fost învestit, acestea nu pot fi apreciate ca acte exprese de manifestare a dreptului potestativ, ci ca mijloace de realizare a dreptului de accesiune, acesta nefiind supus confirmării. Făcând referire la decizia nr. 2244/13 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta a arătat că termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire, în speță fiind aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani. Or, acțiunea promovată de reclamantă, având ca obiect pretenții, a fost formulată la mai bine de 3 ani de la data la care reclamanta a cunoscut despre intenția fermă a pârâtei de a prelua construcția. Astfel, momentul exprimării opțiunii de preluare a fost în 28.07.2015, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în 12.03.2019, depășind termenul de prescripție. Astfel, instanța de apel a ignorat dispozițiile de drept material care determină momentul de început al prescripției ca fiind cel în care creditorul trebuia să cunoască că în patrimoniul său s-a născut dreptul de creanță împotriva proprietarului. A mai arătat recurenta că nu sunt justificate considerentele instanței raportat la pierderea efectivă a posesiei, dat fiind că refuzul de excutare de bunăvoie a unei hotărâri judecătorești indică rea-credință și nu poate fi folosit ca argument în ceea ce privește incidența prescripției. Prin urmare, momentul opțiunii proprietarului terenului de a prelua construcția reprezintă momentul de început al dreptului material la acțiune al constructorului cu privire la recuperarea investiției, indiferent de soluția pronunțată în cauza având ca obiect evacuarea. În ceea ce privește valoarea la care a fost obligată recurenta, aceasta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ. de la 1865, dând o cu totul altă conotație sintagmei "valoarea materialelor încorporate și prețul muncii" decât cea avută în vedere de legiuitor. Astfel, recurenta a opinat că singura manieră onestă de a stabili valoarea materialelor și prețul muncii este cea declarată de beneficiarul construcției, indicată și de expertul parte că se regăsește în contabilitatea constructorului, fiind greșită stabilirea unei valori mai mari decât cea contabilă și declarată. Concluzionând, recurenta a susținut că argumentul instanței de apel în sensul că nu se poate aprecia că prejudiciul este compus din valoarea materialelor și a muncii din anul 2007, paralizează dreptul confirmat de lege al proprietarului terenului de opțiune între cele două ipoteze prezentate de art. 494 C. civ., motiv pentru care pârâta, în calitate de proprietar al terenului, nu poate fi împiedicată în alegerea sumei de 137322 RON.

Apărările formulate în cauză În data de 18 ianuarie 2023, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanțele de fond au reținut corect că termenul de prescripție a început să curgă la 11 mai 2016, dată la care a pierdut folosința și când s-a produs o reducere efectivă a patrimoniului. În ceea ce privește solicitarea de diminuare a cuantumului pretențiilor, a arătat că acestea nu pot fi reduse în calea de atac a recursului, care vizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea de recurs, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat, în esență, aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează prescripția extinctivă, mai exact stabilirea momentului de început al termenului de prescripție. În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă a invocat că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 28.07.2015, când aceasta și-a exprimat opțiunea de preluare a construcției prin notificarea trimisă reclamantei, iar cererea de chemare în judecată (formulată la 12.03.2019) a fost introdusă cu depășirea termenului general de 3 ani. Critica, deși poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată. Situația de fapt reținută în cauză de către instanțele de fond și necontestată de către părți, relevă că prin decizia civilă nr. 139/23.11.2010, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2010, reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să-i lase pârâtei în deplină proprietate și posesie suprafața de 1168 mp situată în Calea x, Focșani, fiind respinsă, ca neîntemeiată, cererea privind ridicarea construcției. În cuprinsul aceleiași hotărâri, s-a reținut că societatea A. S.R.L., reclamanta din cauza pendinte, va putea valorifica drepturile care decurg din edificarea cu bună-credință a construcției în condițiile art. 494 alin. (3) teza finală din C. civ., respectiv printr-o cerere de despăgubiri, fie cu valoarea cu care a crescut valoarea fondului, fie cu contravaloarea materialelor de construcție și a muncii înglobate. Așadar, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanta este constructor de bună-credință, edificând construcția în baza unei autorizații de construire emise în perioada în care deținea în proprietate terenul în suprafață de 1168 mp. Prin notificarea nr. x/28.07.2015, emisă de BEJ Asociați C. și D., pârâta a notificat reclamanta cu privire la evacuarea imobilului construcție situat pe terenul în suprafață de 1168 mp, ce a făcut obiectul revendicării în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Vrancea, arătând că asupra construcției edificate pe teren a invocat accesiunea imobiliară artificială, fiind proprietară de drept. Reclamanta a răspuns acestei notificări, învederând că refuză eliberarea imobilului, întrucât instanța nu a fost învestită cu o acțiune în revendicarea construcției edificate pe teren, ci doar cu un capăt de cerere privind ridicarea construcției, care, de altfel, a fost respins. Un alt aspect important de reținut este că evacuarea propriu-zisă s-a produs în data de 11 mai 2016, potrivit procesului-verbal întocmit la acea dată în dosarul de executare nr. x/2015 al BEJ E. și F.. În analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că se cuvine a se menționa că, deși este real că, după cum recurenta afirmă, dreptul de creanță al constructorului cu privire la despăgubirile rezultate din edificarea construcției este supus unui termen de prescripție de 3 ani care începe, de regulă, de la data la care proprietarul terenului și-a manifestat intenția de a-și apropria construcția, păstrând-o pentru sine prin invocarea accesiunii, totuși în speță nu s-ar putea ignora împrejurarea dacă cel care a edificat construcția avea încă stăpânirea ei în fapt, și se bucura, așadar, de posesia și folosința acesteia. În cauza dedusă judecății, o astfel de situație se regăsește, în condițiile în care reclamanta a avut folosința bunului până la momentul evacuării, în data de 11 mai 2016. Totodată, trebuie remarcat că instanța de apel a statuat că pentru acțiunile izvorând din îmbogățirea fără justă cauză termenul de prescripție începe să curgă de la un moment subiectiv, respectiv din momentul în care cel care și-a micșorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire și împotriva căruia se îndreaptă cu acțiunea în pretenții bănești. Având în vedere acest cadru al analizei, în condițiile în care această ultimă statuare anterior evocată nu a făcut obiectul criticilor aduse de recurentă, Înalta Curte constată că, contrar susținerilor din recurs, chiar dacă pronunțarea hotărârii de evacuare și învestirea executorului judecătoresc sunt mijloace folosite de recurenta-pârâtă în realizarea dreptului de accesiune, acestea nu pot reprezenta momentul de început al termenului de prescripție în considerarea celor expuse anterior. Prin urmare, așa cum a apreciat și instanța de apel, nu se poate reține că termenul de prescripție a început să curgă de la data notificării reclamantei, respectiv data de 28.07.2015, întrucât reclamanta a avut posesia și folosința imobilului teren și a construcției aferente până la data de 11.05.2016, când a fost evacuată. Astfel, ceea ce au subliniat instanțele de fond este că momentul esențial este cel la care reclamanta a pierdut efectiv atributele dreptului de proprietate, întrucât atunci i s-a produs în mod efectiv paguba, constând în imposibilitatea de a mai folosi construcția pe care a edificat-o, dreptul său la acțiune nenăscându-se înainte de a fi evacuată din construcție. În acest context, nu se poate reține nici că instanța de apel ar fi ignorat sintagma ce determină momentul de început al prescripției ca fiind cel în care creditorul "trebuia să cunoască" faptul că în patrimoniul său s-a născut dreptul de creanță împotriva proprietarului terenului. Răspunzând acestei critici invocate și în apel, instanța de prim control judiciar a distins în mod corect între momentul obiectiv și cel subiectiv și a observat că patrimoniul reclamantei nu s-a micșorat la data notificării de evacuare, când pârâta a invocat dreptul de proprietate asupra construcției dobândit prin accesiune imobiliară artificială, dat fiind faptul că posesia și folosința au rămas la reclamantă până la data de 11.05.2016. În continuare, instanța de apel a analizat și momentul obiectiv al pronunțării hotărârii executorii de evacuare, apreciind că termenul de prescripție nu curge nici de la acest moment pentru că și ulterior acestei date reclamanta a avut posesia și folosința construcției. Acesta este raționamentul în raport cu care soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune apare ca legală, regăsindu-se expus în considerentele instanței de apel, în condițiile în care prin acestea s-a afirmat, în legătură cu excepția prescripției, că termenul a început să curgă de la data pierderii efective a posesiei și a folosinței imobilului, respectiv în 11.05.2016, dată față de care cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanței judecătorești în data de 12.03.2019 este formulată cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani. Nu poate fi reținută nici existența unor motive contradictorii, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raționamentul instanței de apel trebuind înțeles potrivit celor sus-menționate. Circumscris acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a susținut că sunt contradictorii considerentele instanței de apel prin care, pe de-o parte, a reținut că reclamanta ar fi trebuit să cunoască paguba din patrimoniul său de la momentul recunoașterii pe cale judecătorească a accesiunii imobiliare artificiale, iar, pe altă parte, a reținut că reducerea efectivă a patrimoniului este momentul care marchează începutul prescripției, pe care îl determină în raport de pierderea efectivă a posesiei construcției. Este adevărat că instanța de apel a reținut că reclamanta ar fi trebuit să cunoască paguba din patrimoniul său de la momentul recunoașterii pe cale judecătorească a accesiunii imobiliare artificiale, însă, cu toate acestea, a apreciat că termenul de prescripție nu a început să curgă până la 11.05.2016, dată la care s-a produs reducerea efectivă a patrimoniului reclamantei odată cu pierderea tuturor atributelor proprietății construcției, acela fiind momentul la care a pierdut folosința și posesia efectivă. Astfel, instanța de apel, așa cum s-a arătat anterior, a prezentat, spre deosebire de prima instanță, o distincție între momentul subiectiv și cel obiectiv al termenului de la care începe să curgă prescripția, iar ceea ce a subliniat constant pe parcursul motivării deciziei recurate a fost că termenul de prescripție a început să curgă la data la care reclamantei i s-a produs efectiv paguba prin pierderea folosinței și a posesiei construcției, respectiv de la data evacuării propriu-zise. Prin urmare, faptul că susținerile recurentei nu sunt în acord cu raționamentul expus de instanța de apel nu poate echivala însă cu o motivare contradictorie, fiind posibil controlul hotărârii în calea de atac a recursului datorită considerentelor specifice, expuse în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. În continuare, luând în examinare critica cu privire la fondul cauzei, recurenta a învederat că instanța de apel a dat o greșită interpretare dispozițiilor art. 494 din C. civ. de la 1864 din perspectiva valorii la care a fost obligată către reclamantă, arătând că, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, proprietarul terenului este cel care are opțiunea să opteze pentru suma cea mai mică, astfel că nimic nu îl împiedică în alegerea sumei de 137322 RON, care surprinde exact investiția înregistrată și declarată de către constructor. Această critică, așa cum a fost dezvoltată și după cum chiar recurentul afirmă, a fost invocată din perspectiva cuantumului valorii despăgubirii la care recurenta a fost obligată la plată către intimata-reclamantă. Se reține că valoarea de 137322 RON a fost cea indicată de expertul parte desemnat de pârâtă, iar valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuat la solicitarea instanței a fost de 243455 RON, reprezentând sporul de valoare adus fondului, respectiv de 257257 RON, reprezentând contravaloarea materialelor și a muncii înglobate în imobil. Astfel, nu se poate aprecia că prin obligarea pârâtei la plata sumei de 243455 RON, reprezentând sporul de valoare, instanța de apel a aplicat sau interpretat eronat dispozițiile art. 494 C. civ. de la 1864, întrucât în lipsa unei manifestări exprese de voință din partea proprietarului terenului, respectiv a pârâtei, instanța a apreciat că se impune obligarea acesteia la plata sumei celei mai mici, dintre cele două valori indicate în raportul de expertiză. Însă, critica adusă cuantumului despăgubirilor, din perspectiva valorii la care a fost obligată pârâta, nu este o critică de nelegalitate care să poată fi analizată de instanța de recurs, ci se circumscrie aspectelor de netemeinicie care nu pot fi reapreciate în prezenta cale de atac. De asemenea, critica recurentei în sensul că reclamanta a fost de rea-credință, prin refuzul de executare de bună-voie a hotărârii judecătorești, se circumscrie tot sferei de netemeinicie, reaua-credință putând să rezulte doar din analiza efectivă a circumstanțelor particulare ce conturează situația de fapt din speță. În ceea ce privește referirea recurentei la practica judiciară a instanței supreme, se reține că nu poate fi avută în vedere în examinarea legalității deciziei de apel, întrucât recurenta nu a demonstrat că vizează o situație identică, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. Cu privire la cererea formulată de intimat de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 4500 RON, potrivit chitanței nr. 22/15.06.2023, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei de 4500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.