ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 67/2023

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15 mai 2018, sub număr de dosar x/2018, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 517.250,88 RON, reprezentând facturi emise și neachitate în baza contractului comercial nr. 15/12.08.2010 încheiat între B. S.R.L. și C. S.R.L., facturi ce au fost cesionate către reclamantă în baza contractului de factoring nr. x/25.03.2013; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente facturilor emise și neachitate, calculată de la data scadentă până la data plății efective, dobândă în cuantum de 243.266,19 RON, calculată până la data de 17.04.2018; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției. De asemenea, a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2019, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției.

Prin sentința civilă nr. 1046 din 9 iulie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea expertului de majorare a onorariului provizoriu și a dispus majorarea onorariului provizoriu cu suma de 1.000 de RON și obligarea reclamantei la achitarea sumei de 1.000 de RON cu titlu de onorariu de expert suplimentar; a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 13.859,63 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

Reclamanta A. S.A. a declarat apel principal împotriva sentinței civile nr. 1046 din 9 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Pârâta B. S.R.L. a declarat apel incident împotriva încheierii din 16 ianuarie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 1001 A din 4 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul incident declarat de către apelanta-pârâtă incidentă B. S.R.L., împotriva încheierii din data de 16 ianuarie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

A respins apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1046 din 9 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei principale privind cheltuielile de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs principal reclamanta A. S.A. și recurs incident B. S.R.L.

La 29 iulie 2021, reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, recursul principal a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că prin cererea de apel a invocat și următorul aspect:

"Rațiunea instanței privind aplicabilitatea art. 1582 alin. (2) C. civ. privind plata efectuată către un creditor aparent este una greșită deoarece pârâtul știa de la momentul notificării cine este creditorul real, nefiind vreun dubiu cu privire la cesiune sau vreo nelămurire cu privire la identitatea creditorului", iar instanța de apel nu s-a pronunțat asupra lui.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamental soluția adoptată.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Prin urmare, prima chestiune vizează faptul că instanța de apel nu a analizat o apărare formulată prin calea de atac, cu privire la incidența prevederilor art. 1582 alin. (2) C. civ., aceasta prevedere legală fiind în fapt argumentul principal reținut prin sentința nr. 1046/2020.

A doua chestiune invocată de recurenta-reclamantă, vizează faptul că există contradicții între considerente, astfel, instanța de apel a reținut la fila nr. x din hotărâre:

"în aceste condiții, trebuie considerate valabile și plățile făcute în alte conturi decât cel indicat în notificare, mai ales că art. 8.3 din contractul de factoring prevede clar că respectivele sume "aparțin de drept factorului", care avea mandat expres de a le retrage oricând din conturile aderentului(...);

"Dacă prezenta acțiune ar fi admisă, reclamanta ar fi proprietara de drept și a sumelor plătite în alte conturi ale aderentului (conform art. 8.3 din contractul de factoring) și ar pune în executare o eventuală hotărâre în favoarea sa, în timp ce pârâta ar trebui să plătească de două ori, ceea ce nu poate fi acceptat."

A arătat că instanța a reținut în primul paragraf faptul că sumele plătite în alte conturi i-ar aparține reclamantei în baza contractului de factoring, în schimb, în al doilea paragraf în baza altui raționament logico-juridic concluzionează că în ipoteza în care prezenta acțiune ar fi admisă, recurenta-reclamantă ar deveni proprietara de drept și a sumelor plătite în alte conturi ale aderentului.

Recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de apel prezintă un raționament contradictoriu în sensul că, constată într-un paragraf că este proprietara acelor sume în baza contractului de factoring, ulterior, apreciind că ar dobândi această calitate numai în măsura admiterii prezentei acțiuni și dacă s-ar admite ar putea solicita încă o dată suma, sumă pe care nu a încasat-o deloc.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a apreciat că, în baza art. 1281 teza a doua C. civ., intimata din prezenta cauză se poate prevala de efectele art. 8.3 din contractul de factoring, însă nu le-a analizat în mod corespunzător, fapt ce duce la o aplicare greșită a textului de lege din C. civ.

A susținut că, pentru ca un terț să se poată prevala de efectele pozitive ale Contractului de factoring, implicit de art. 8.3 trebuie să fie analizate condițiile acestuia, respectiv: prima condiție este ca plata să fie efectuată din eroare, condiție neîndeplinită având în vedere faptul că debitorul a fost notificat cu privire la titularul plății și contul unde urma să fie efectuată, în data de 25.03.2013; a doua condiție vizează remiterea sumelor achitate din eroare factorului în termen de 24 ore de la data încasării lor, lucru care nu s-a întâmplat, factorul nu a încasat nicio sumă achitată în alt cont, aspect reținut și într-una din variantele de răspuns oferite de expertul contabil.

Astfel, a considerat că instanța de apel s-a rezumat la a relua o parte din argumentele prezentate de instanța de fond, dând o aplicare și interpretare eronată prevederilor art. 1281 C. civ., efectele contractului astfel cum sunt prevăzute în art. 8.3 nu sunt aplicabile intimatei, pentru că aceasta nu a efectuat nicio plată din eroare.

A mai susținut și faptul că instanța de apel a fost învestită cu analiza și interpretarea art. 1582 C. civ. coroborat cu art. 8.3 din Contractul de Factoring (interpretare în baza căreia instanța de fond a respins acțiunea) și că aceasta nu s-a pronunțat prin menținerea în limitele apelului principal, însă soluția de respingere a fost fundamentată pe un alt temei de drept, respectiv pe aplicarea prevederilor art. 1281 C. civ.

A arătat că prevederile art. 1281 C. civ. nu au un caracter derogatoriu de la art. 1578 alin. (1), art. 1475 și art. 1477 C. civ., astfel că efectele punerii în aplicare a acestei prevederi legale nu pot consta în încălcarea altor prevederi legale.

În condițiile în care: pârâta-debitoare cedată a acceptat cesiunea de creanță și s-a angajat în mod irevocabil să efectueze plata creanțelor cesionate în contul indicat de reclamantă - aspect dovedit prin Notificarea nr. x/23.05.2013 și necontestat de către pârât sau de către instanțele de fond și apel; plățile efectuate nu au profitat recurentei-reclamante- chiar dimpotrivă, plățile efectuate de către pârâtă cu încălcarea flagrantă a instrucțiunilor de plată au prejudiciat-o, fiind efectuate cu scopul ca acestea să ajungă în patrimoniul cedentului, nu al reclamantei; pârâta-debitoare cedată nu poate solicita punerea în executare a prevederilor art. 8.3 și nici nu poate aduce atingere drepturilor de creanță dobândite de reclamantă prin Contractul de Factoring.

Modul în care instanța de apel a pus în aplicare prevederile art. 1281 C. civ. nu numai că a condus la încălcarea prevederilor art. 1578 alin. (1) C. civ., privind momentul de la care debitorul cedat este obligat să efectueze plata cesionarului, dar și a prevederilor art. 1475 și art. 1477 C. civ. privind persoanele îndreptățite să primească plata și condițiile în care plata efectuată unui terț poate fi considerată valabilă.

De asemenea, instanța a avut în vedere numai teza finală a art. 1281 C. civ., fără a avea în vedere că terții, inclusiv instanța de judecată, nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute din contract. Or, prin validarea plăților efectuate în mod intenționat de către debitorul cedat în alte conturi decât cel notificat de către recurentă, instanța a lipsit de orice efect cesiunea de creanță încheiată în baza Contractului de Factoring.

La 20 septembrie 2021 intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului și menținerea ca legală a deciziei recurate, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 6 octombrie 2021, recurenta-reclamantă A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare.

La 23 septembrie 2021, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei recurate și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă a precizat că nu înțelege să învestească instanța de recurs cu privire la soluția pronunțată asupra apelului principal formulat de A. S.A.. pe care o consideră legală, ci doar cu privire la soluția pronunțată asupra apelului incident.

A apreciat că este nelegală, în parte, decizia recurată, deoarece dreptul material la acțiune al A. S.A. este prescris, motiv pentru care invocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, potrivit art. 2500 alin. (1) C. civ. în concret, stingerea prin prescripție a dreptului la acțiune constituie o sancțiune a neglijenței titularului acelui drept care, manifestând o pasivitate nejustificată, nu a exercitat dreptul la acțiune un timp îndelungat.

În cauză, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata facturilor pretins neîncasate, care constituie prestații succesive, în executarea contractului comercial nr. 15/12.08.2010 încheiat de pârâtă cu C. S.R.L.

În aceste condiții, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care prestația a devenit exigibilă.

Conform art. 2501 alin. (1) C. civ., "Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel," iar potrivit art. 2517 C. civ. "Termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen."

Art. 2523 C. civ. dispune că:

"Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Când este vorba despre prestații succesive, precum cele pretinse în prezenta cauză, recurenta-pârâtă susține că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă (art. 2526 C. civ.).

În aceste condiții, a solicitat să se constate faptul că dreptul A. S.A. de a obține obligarea recurentei-pârâte la achitarea contravalorii facturilor cu nr. x/20.04.2013 - x/19.09.2013 s-a prescris, data împlinirii prescripției extinctive fiind anul 2016, respectiv cu aproximativ 2 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată (15.05.2018).

În raport de aceste considerente, rezultă că o cerere de chemare în judecată formulată de către A. S.A. la data de 15.05.2018 este lipsită de efecte juridice, întrucât efectul împlinirii termenului de prescripție constă în liberarea de obligație.

Efectul prescripției dreptului la acțiune privind dreptul principal se răsfrânge și asupra drepturilor accesorii.

Astfel, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. În aceste condiții, a solicitat să se constate că, urmare a stingerii prin prescripție a dreptului A. S.A. de a obține contravaloarea facturilor pretins a fi neachitate, s-a prescris și dreptul acesteia de a pretinde dobânda legală.

Prescripția dreptului la acțiune se constată pe cale jurisdicțională, de către instanțele de judecată.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în cauză, nu a intervenit o întrerupere a cursului prescripției, dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nefiind incidente.

Pentru a opera întreruperea prescripției potrivit art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: 1. cererea trebuie să fie introdusă la o instanță judecătorească sau alt organ cu atribuții jurisdicționale; 2. cererea trebuie să privească fondul dreptului; 3. cererea trebuie să fie serioasă; 4. cererea trebuie să fie admisă printr-un act irevocabil al organului competent.

În prezenta cauză, consideră că nu sunt îndeplinite condițiile de la pct. 2 și 3.

Recurenta-pârâtă a mai susținut și faptul că, cererea de emitere a unei ordonanțe de plată nu a privit fondul dreptului.

Prin formularea unei cereri de chemare în judecată susceptibilă a produce efectul întreruptiv de prescripție, reclamantul trebuie să urmărească o recunoaștere a dreptului suspus prescripției extinctive.

Or, cererea de emitere a unei ordonanțe de plată nu putea produce acest efect, ea fiind formulată în cadrul unei proceduri sumare, caracterizate de expeditivitate.

În acest sens, în doctrina recentă s-a opinat că în procedura ordonanței de plată, judecătorul nu va cerceta raportul juridic din care a luat naștere obligația de plată, astfel că nu va stabili în acest cadru procesual existența sau inexistența creanței. Or, fondul litigiului nu constă doar în determinarea și identificarea înscrisurilor care atestă creanța pretinsă, ci privește însăși existența acestei creanțe.

Extrem de relevant este și faptul că, potrivit art. 1021 alin. (3) C. civ., încheierea prin care este respinsă ordonanța de plată nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește fondul cauzei într-o cerere de chemare în judecată formulată potrivit dreptului comun.

Ca atare, prin modalitatea de reglementare a procedurii speciale a ordonanței de plată, legiuitorul a exclus-o din sfera acțiunilor care ar putea fi întreruptive de prescripție în sensul art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., iar A. S.A. nu a manifestat o intenție serioasă de realizare a dreptului său pe calea ordonanței de plată.

La 1 noiembrie 2021, în termen legal, recurenta-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de casare invocate în cuprinsul cererilor de recurs, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul principal declarat de reclamanta A. S.A., motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat.

Prima situație invocată de recurenta reclamantă a vizat faptul că instanța de apel nu a analizat o apărare formulată prin calea de atac, cu privire la incidența prevederilor art. 1582 alin. (2) C. civ., aceasta prevedere legală fiind în fapt argumentul principal reținut prin sentința nr. 1046/2020.

În ceea ce privește această critică, Înalta Curte o apreciază ca nefiind fondată, față de faptul că motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

O a doua susținere, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 a vizat faptul că, în opinia recurentei-reclamante instanța de apel a prezentat un raționament contradictoriu în sensul că, a constatat într-un paragraf că este proprietara acelor sume în baza contractului de factoring, ulterior, apreciind că ar dobândi această calitate numai în măsura admiterii prezentei acțiuni și dacă s-ar admite ar putea solicita încă o dată suma, sumă pe care nu a încasat-o deloc.

Critica nu este întemeiată deoarece contradicția la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când privește doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, aspecte care nu se regăsesc în litigiul de față.

În realitate, prin decizia atacată prima instanță de control judiciar nu a făcut altceva decât să explice, prin raportare la prevederile art. 1281 C. civ. și art. 8.3 din contractul de factoring, clauzele contractului și implicațiile acestora.

În ceea ce privește susținerea unei motivări necorespunzătoare, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi susținute cu temei, în condițiile în care, pe de o parte, instanța de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate de titulara căii de atac în susținerea motivelor de apel, iar pe de altă parte, se aduc, în realitate, în discuție chestiuni vizând situația de fapt, conduita părților, evaluarea comportamentului acestora, stabilirea culpei, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce privește incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă se prevalează de o pretinsă aplicare greșită în baza art. 1281 teza a doua C. civ., însă, în realitate, critică interpretarea efectelor art. 8.3 din contractul de factoring, aducând în discuție chestiuni de fapt, ce nu pot forma obiectul controlului instanței de recurs.

În acest context, recurenta pretinde că plățile efectuate de pârâta A. S.A. nu ar fi valabile, întrucât acestea ar fi fost făcute într-un alt cont decât cel prevăzut în contractul de factoring, însă nu din eroare, iar, pe de altă parte arată că aderentul nu ar fi remis sumele de bani.

Aceste chestiuni de netemeinicie nu pot forma obiectul examenului de nelegalitate din recurs, întrucât rolul instanței de recurs este acela de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și nu reevaluarea contextului factual stabilit de instanțele devolutive.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, însă fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Astfel, recursul nu se poate limita la o indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, însă recurenta nu a procedat în acest mod.

Din această perspectivă, Înalta Curte reamintește că doar criticile care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt vor fi examinate, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de netemeinicie, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, susținerile cu referire la prevederile art. 1475 și art. 1477 C. civ. au fost invocate pentru prima oară în recurs, omisso medio, așa încât acestea nu pot fi examinate, întrucât se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, menținând hotărârea instanței de apel, ca fiind legală.

În ceea ce privește recursul incident, pârâta a apreciat ca fiind nelegală, în parte, decizia recurată, deoarece dreptul material la acțiune al A. S.A. este prescris, dezvoltând critici cu privire la aplicabilitatea dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a dat o corectă eficiență dispozițiilor menționate, reținând cu justețe că acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 (ordonanță de plată) și, ulterior, al dosarului nr. x/2017 (cerere în anulare) a produs efectul de întrerupere conform art. 2537 pct. 2 C. civ., având în vedere că a fost urmată, la mai puțin de 6 luni, de introducerea prezentei acțiuni, fiind respectate prevederile art. 2539 alin. (2) C. civ.

Având în vedere legala aplicare a art. 2539 alin. (2) C. civ. privind întreruperea prescripției, analiza celorlalte critici privind calculul termenul de prescripție, efectele prescripției etc. nu-și mai găsește justificare legală.

Așa fiind, se constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a interpretat și a aplicat corect legea.

Constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, menținând hotărârea instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1001 A din 4 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2023.