ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1606/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1606/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, art. 1530 și art. 1531 C. civ.

La data de 04.06.2019, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei de la art. 15.2 lit. e) din contractul de antrepriză nr. x/16.08.2018, nulitatea notificării nr. x/18.03.2019 transmisă de pârâta B., constatarea rezilierii contractului din culpa pârâtei începând cu 08.05.2019 ca urmare a notificării reclamantei din 24.04.2019, obligarea pârâtei la plata în RON a contravalorii lucrărilor executate (406.211 euro), a prejudiciului cauzat prin reziliere (827.000 euro), a garanției de bună execuție și a garanției pentru restituirea avansului (1.184.166,39 euro), precum și la plata dobânzii legale aferente fiecărei sume și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 256 din 6 februarie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de majorare a onorariului formulată de expertul C., a fost admisă excepția tardivității modificării cererii cu privire la petitul având ca obiect plata sumei de 438.284 RON, invocată de pârâtă și a fost respins acest petit, ca tardiv formulat, a fost admis în parte primul petit al cererii formulate de reclamanta A. S.A., prin administrator special și prin administrator judiciar D.. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a fost declarată nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse în art. 15.2. lit. e) din Contractul de antrepriză nr. x/16.08.2018, respectiv în măsura în care acest articol privește deschiderea procedurii insolvenței cu privire la contractor, a fost respinsă în rest cererea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată și obligată reclamanta la plata sumei totale de 27.000 RON către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1959/2024 din 23 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 26.643,80 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, iar pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.844,54 RON cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu de avocat, fiind compensate în parte cheltuielile. În final, reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 14.799,26 RON.

Criticile formulate prin memoriul de recurs au fost întemeiate pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea unor reguli de procedură sancționate cu nulitatea, susținând, în esență, că instanța de apel a depășit limitele învestirii și a încălcat principiul disponibilității prin validarea notificării de reziliere din 18.03.2019 în temeiul unor împrejurări care nu au fost cuprinse în actul unilateral emis de intimată, completând în mod nepermis voința părții emitente și soluționând cauza cu depășirea cadrului procesual determinat de cererile și apărările părților.

În același context de nelegalitate, titulara memoriului de recurs a criticat soluția prin care s-a menținut respingerea cererii modificatoare privind suma de 438.284 RON, apreciată ca tardiv formulată, susținând că instanța de apel a încălcat normele procedurale privind modificarea cererii de chemare în judecată, prevăzute de art. 204 Cod procedură civilă. Recurenta a arătat că instanța a calificat în mod nelegal solicitarea ca fiind un capăt de cerere nou și tardiv, deși aceasta reprezenta, în realitate, doar o majorare cantitativă a pretențiilor inițiale.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul motivării, arătând că aceasta nu respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, întrucât nu conține o motivare efectivă privind aspecte esențiale ale litigiului sau include considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

Astfel, recurenta a arătat că instanța de apel a respins critica privind nulitatea notificării de reziliere fără a analiza consecințele nulității parțiale a clauzei contractuale asupra actului subsecvent, că a reținut, în mod inconsecvent, cauze diferite ale rezilierii contractului - dificultăți financiare, întârzieri și deficiențe de execuție - fără a identifica cauza juridică determinantă a încetării raportului contractual, precum și că a înlăturat rezilierea invocată de reclamantă printr-o motivare formală, limitată la reluarea considerentelor primei instanțe.

Totodată, s-a susținut că respingerea pretențiilor privind contravaloarea lucrărilor s-a întemeiat pe motive formale, străine de obiectul cererii, respectiv inexistența certificatelor de plată, fără o analiză efectivă a prestației executate, și că respingerea pretențiilor patrimoniale a fost dispusă fără examinarea argumentelor și temeiurilor juridice invocate.

În cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material, criticile sale vizând, în esență întinderea nulității clauzei de reziliere prevăzute la art. 15.2 lit. e) din contract, prin raportare la dispozițiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, precum și la regulile de interpretare a contractului și regimul nulității, legalitatea notificării de reziliere nr. x/18.03.2019, respingerea rezilierii invocate de reclamantă din culpa beneficiarului, consecințele patrimoniale ale încetării contractului.

Sub un prim aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, reținând în mod nelegal doar nulitatea parțială a clauzei de la art. 15.2 lit. e), deși, în opinia sa, aceasta era lovită de nulitate absolută în integralitate. S-a arătat că distincția făcută de instanță între "insolvență" și "insolvabilitate" ar fi una formală și ar avea ca efect eludarea interdicției legale privind desființarea contractelor pentru motivul deschiderii procedurii insolvenței.

Totodată, recurenta a invocat aplicarea greșită a regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 1266-1269 C. civ., precum și a dispozițiilor art. 1255 din același act normativ, arătând că prevederea contractuală este indivizibilă și produce un efect juridic unitar, ceea ce exclude soluția nulității parțiale. În plus, recurenta a susținut că instanța de apel a omis aplicarea unor norme speciale și principii invocate ca relevante, inclusiv cu trimitere la art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013, apreciind că stipulația ar avea caracter abuziv/excesiv în raporturile dintre profesioniști, prin crearea unui dezechilibru semnificativ contrar bunei-credințe.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1254, art. 1549 și art. 1552 din C. civ., respingând în mod nelegal cererea de constatare a nulității notificării de reziliere nr. x/18.03.2019. În esență, aceasta a arătat că notificarea a fost emisă în temeiul unei clauze contractuale lovite de nulitate absolută, astfel încât actul subsecvent era, la rândul său, afectat de nulitate, iar chiar și în ipoteza unei nulități parțiale, cauza reală a rezilierii rămânea una prohibată de art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Totodată, recurenta a criticat interpretarea dată de instanța de apel motivelor rezilierii, susținând că acesteia i-au fost recunoscute efecte juridice prin raportare la împrejurări care nu erau cuprinse în notificarea de reziliere. În aceeași ordine de idei, s-a susținut că notificarea nr. x/05.03.2019 nu avea natura juridică a unei declarații de reziliere și nu putea constitui temei pentru reținerea unor motive distincte de încetare a contractului față de cele indicate în notificarea din 18.03.2019.

Sub un alt aspect, recurenta a susținut că soluția instanței de apel prin care a fost respins capătul de cerere privind constatarea rezilierii contractului din culpa beneficiarului, ca urmare a notificării din 24.04.2019, contravine dispozițiilor art. 1550 și art. 1552 C. civ., întrucât, în opinia sa, contractul era încă în ființă, iar beneficiarul s-a aflat în culpă în executarea obligațiilor contractuale, împrejurări ce ar fi justificat rezilierea imputabilă acestuia.

În final, recurenta a criticat soluțiile instanței de apel privind pretențiile patrimoniale, susținând că acestea au fost adoptate cu aplicarea greșită a normelor privind forța obligatorie a contractului și executarea obligațiilor, respectiv art. 1270, art. 1170 și art. 1516 din C. civ., în contextul respingerii pretențiilor având ca obiect plata contravalorii lucrărilor executate. De asemenea, recurenta a arătat că respingerea cererii de acordare a daunelor-interese a fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor art. 1530 și art. 1549 din C. civ.. În plus, a susținut că respingerea pretențiilor privind garanțiile contractuale contravine dispozițiilor art. 1270, art. 1170, art. 1516, art. 1522 și art. 1538 din C. civ., iar soluția referitoare la dobânda legală a fost pronunțată cu aplicarea incorectă a art. 1535 din C. civ., precum și a art. 2 și art. 3 alin. (2ą) din O.G. nr. 13/2011, dobânda fiind datorată ca accesoriu al creanțelor pretinse.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă la 29 mai 2025.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a invocat, pe cale de excepție, netimbrarea și nulitatea recursului declarat de reclamantă, iar pe fond, respingerea ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin rezoluția din 22 iulie 2025 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 11 noiembrie 2025, cu citarea părților în ședință publică.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepțiile netimbrării și nulității recursului invocate prin întâmpinare, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, examinând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și dispozițiilor legale incidente, reține următoarele:

Cu titlu preliminar, se impune a se arăta că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, limitată exclusiv la exercitarea controlului de legalitate al hotărârii atacate, în condițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ.. În această etapă procesuală nu poate fi realizată o nouă judecată asupra fondului, nefiind permisă reaprecierea situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză.

Instanța de recurs este învestită să verifice exclusiv conformitatea deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, în limitele motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticând decizia instanței de apel sub aspectele nerespectării normelor de procedură, privind motivarea hotărârii și aplicarea greșită a normelor de drept material, în special în legătură cu nulitatea clauzei contractuale de la art. 15.2 lit. e), contestarea legalității notificării de reziliere nr. x/18.03.2019 și consecințele patrimoniale ale încetării raporturilor contractuale.

Înalta Curte constată însă că o parte semnificativă a criticilor din recurs, deși prezentate sub aparența unor susțineri de nelegalitate, tind în realitate la reaprecierea situației de fapt prin reinterpretarea probelor și a clauzelor contractuale, precum și la stabilirea unui alt moment al rezilierii contractului decât cel reținut de instanța devolutivă în ipoteza situației de fapt. Astfel, criticile prin care se contestă stabilirea culpei contractuale, în cadrul incidenței unor dificultăți financiare, stadiul, calitatea și valoarea lucrărilor executate, existența și cuantumul prejudiciului ori justificarea executării garanțiilor presupun, astfel cum sunt concepute de recurentă, reevaluarea probatoriului și reconfigurarea situației de fapt stabilite în apel, aspecte ce depășesc limitele controlului de legalitate specific recursului.

În mod similar, susținerile recurentei potrivit cu care rezilierea nu ar fi intervenit la data notificării beneficiarului din 18.03.2019, ci la un moment ulterior, vizează restabilirea succesiunii faptice a actelor juridice și a efectelor produse de acestea, deși instanța de apel a reținut, în urma unei analize detaliate a conduitei contractuale a părților și a notificărilor succesive transmise, că rezilierea a operat valabil prin notificarea emisă la 18.03.2019, notificare ce nu poate fi disociată de notificarea prealabilă nr. 19/05.03.2019, prin care reclamantei i-au fost semnalate expres întârzierile și deficiențele de calitate și s-a solicitat remedierea lor într-un anumit termen.

În consecință, criticile care tind la reformarea acestor constatări factuale vor fi înlăturate, Înalta Curte urmând să examineze exclusiv criticile care pot fi încadrate în motivele de casare și sunt apte să formeze obiectul controlului de legalitate în recurs.

Încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile recurentei au vizat, sub un prim aspect, pretinsa depășire a limitelor învestirii, susținându-se că instanța de apel a analizat legalitatea notificării de reziliere nr. x/18.03.2019 prin raportare la împrejurări de fapt neinvocate de pârâta-intimată ca temei al actului unilateral și că ar fi completat din oficiu motivele rezilierii, extinzând astfel nepermis obiectul judecății prin examinarea notificării prealabile nr. 19/05.03.2019 împreună cu notificarea de reziliere din 18.03.2019, deși nu era dedusă judecății.

Raportat la aceste susțineri, Înalta Curte reține că art. 477 C. proc. civ. consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanța de control judiciar devolutiv este chemată să soluționeze cauza în limitele criticilor formulate de apelant, cu respectarea principiului disponibilității. Această regulă implică reluarea judecății asupra fondului în privința aspectelor de fapt și de drept criticate de apelant. În același timp, art. 478 alin. (1) C. proc. civ., ce reflectă regula tantum devolutum quantum iudicatum, limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanță.

Raportat la aceste repere și examinând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că apelul împotriva sentinței prin care acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, solicitându-se rejudecarea capetelor de cerere respinse, adică a celor privind notificările de reziliere din 18 martie 2019 și 24 aprilie 2019, a vizat, în esență verificarea modului în care a încetat contractul de antrepriză încheiat de părțile în litigiu.

Reclamanta a contestat efectele și validitatea notificării nr. x/18.03.2019 și existența unei culpe contractuale. În aceste limite, instanța de apel a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor rezilierii prevăzute de art. 1552 C. civ., analizând conduita contractuală a părților și succesiunea actelor emise de acestea. În mod justificat s-a reținut că notificarea de reziliere nr. x/18.03.2019 nu putea fi examinată izolat, ci în corelație cu notificarea prealabilă nr. 19/05.03.2019, emisă în temeiul art. 15 din contract, prin care au fost parcurse etapele contractuale prealabile și au fost indicate punctual întârzierile și deficiențele ce urmau a fi remediate, nefiind primită susținerea reclamantei în sensul rezilierii în urma notificării ulterioare, din 24 aprilie 2019.

O asemenea abordare nu echivalează cu o depășire a limitelor învestirii sau cu o completare a motivelor de reziliere, astfel cum pretinde recurenta, ci constituie doar o operațiune firească de stabilire și calificare juridică a situației de fapt relevante și de aplicare a normelor de drept material, inerentă rolului jurisdicțional al instanței, în acord cu dispozițiile art. 477 și art. 478 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi calificată drept o încălcare a unor norme procedurale sancționate cu nulitatea în legătură cu limitele judecății în calea de atac și obiectul învestirii care include, de altfel, și apărările intimatei, nu doar petitele reclamantei.

De asemenea, nici critica ce vizează pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., prin respingerea cererii modificatoare ca tardiv formulată, nu este întemeiată în raport de motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Deși recurenta a susținut că solicitarea sumei de 438.284 RON reprezintă o simplă majorare cantitativă a pretențiilor inițiale, din analiza actelor dosarului rezultă că această sumă nu a fost individualizată prin petitul cererii introductive și nici susținută consecvent sub același temei juridic, fiind solicitată ca o pretenție distinctă, în condițiile unei poziții procesuale oscilante cu privire la natura sa - calificată succesiv ca preț al lucrărilor sau, în subsidiar, ca garanție de bună execuție.

În acest context, Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat la o analiză riguroasă a naturii juridice a sumei solicitate și a momentului procesual al formulării cererii, concluzionând în mod corect că nu este vorba despre o simplă majorare cantitativă a unor pretenții deja deduse judecății, ci despre formularea unui nou petit. Suma respectivă a fost pretinsă pentru prima dată oral în fața primei instanței la termenul de dezbateri din 05.12.2022, ulterior momentului procesual-limită prevăzut de art. 204 C. proc. civ., astfel încât calificarea acesteia ca petit nou și respingerea cererii ca tardivă nu constituie încălcări ale normelor procedurale, cum se susține prin memoriul de recurs.

În mod temeinic s-a stabilit că suma de 438.284 RON reprezintă o garanție de bună execuție reglementată distinct prin art. 14.9 din contract, cu regim juridic propriu și condiții specifice de exigibilitate, diferite de plata lucrărilor sau de garanțiile bancare. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, această pretenție nu putea fi subsumată nici petitului privind plata lucrărilor executate, nici celui referitor la garanțiile bancare executate, acestea din urmă fiind clar individualizate sub aspectul obiectului și cauzei.

În aceste condiții, instanța nu putea, fără a încălca principiul disponibilității și dreptul la apărare al pârâtei, să se substituie voinței procesuale a reclamantei și să recalifice obiectul pretenției ca fiind o creanță deja dedusă judecății, a cărei cuantificare a fost ulterior ajustată.

În consecință, nefiind dovedită încălcarea unor reguli de procedură sancționate cu nulitatea, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.

Totodată, nu pot fi reținute nici criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care s-au invocat vicii de motivare ale deciziei recurate.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că exigența motivării hotărârii judecătorești este reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele în care se arată obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, precum și motivele de fapt și de drept care fundamentează soluția, cu indicarea rațiunilor pentru care cererile au fost admise sau respinse. Motivarea trebuie să permită înțelegerea raționamentului care a condus la soluția pronunțată, fără a presupune însă un răspuns exhaustiv la toate argumentele invocate de părți, fiind suficient ca instanța să răspundă motivat aspectelor esențiale, apte să justifice soluția.

Din examinarea deciziei recurate rezultă că aceasta respectă exigențele legale în materia motivării, instanța de apel expunând într-o manieră clară, coerentă și structurată raționamentul care a stat la baza soluției de respingere atât a apelului principal, cât și a apelului incident. Considerentele hotărârii evidențiază analiza punctuală a criticilor formulate prin memoriul de apel, prezentarea situației de fapt relevante întemeiată pe probele administrate, precum și aplicarea normelor de drept material și procesual incidente. Totodată, sunt indicate motivele pentru care s-a reținut valabilitatea rezilierii contractului prin notificarea din 18.03.2019, lipsa de efecte juridice a notificării ulterioare emise de reclamantă, precum și caracterul neîntemeiat al pretențiilor patrimoniale formulate, în contextul culpei reținute în sarcina reclamantei și al mecanismelor contractuale privind certificarea și plata lucrărilor.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a omis analiza efectelor nulității parțiale a clauzei contractuale privind rezilierea, ci a reținut în mod explicit că aceasta vizează exclusiv ipoteza deschiderii procedurii insolvenței, în timp ce notificarea de reziliere contestată a fost întemeiată pe împrejurări distincte, respectiv dificultăți financiare cu impact asupra executării contractului, întârzieri semnificative și deficiențe de calitate, astfel încât nu se poate vorbi despre o motivare lacunară sau formală sub acest aspect.

Tot astfel, nu poate fi primită critica referitoare la pretinsa existență a unor considerente contradictorii. Din analiza deciziei recurate rezultă că instanța de apel a integrat în mod unitar împrejurările avute în vedere la verificarea condițiilor rezilierii, respectiv conduita contractuală a părților, dificultățile financiare ale antreprenorului și neexecutările constatate prin expertize, fără a reține cauze juridice distincte sau incompatibile, ci configurând un tablou factual coerent care susține concluzia încetării valabile a contractului din culpa reclamantei.

În ceea ce privește respingerea pretențiilor privind contravaloarea lucrărilor executate, Înalta Curte constată că instanța de apel nu s-a întemeiat pe motive străine de natura cauzei, ci a aplicat mecanismul contractual de certificare și plată, explicând de ce sunt datorate exclusiv sumele certificate conform contractului. Totodată, soluția de respingere a daunelor-interese, a garanțiilor și a dobânzii legale a fost motivată prin raportare la culpa reclamantei și la caracterul accesoriu al dobânzilor față de creanțele principale, fără a ignora argumentele esențiale invocate.

Nelegalitatea hotărârii pentru existența motivelor străine vizează situația particulară în care considerentele nu au nicio legătură cu obiectul litigiului, ipoteză care nu se regăsește în speță, critica fiind, prin urmare, nefondată și înlăturată, inclusiv în considerarea celor reținute anterior cu privire la respectarea de către instanța de apel a limitelor învestirii.

În realitate, susținerile recurentei exprimă o simplă nemulțumire față de soluția pronunțată și de raționamentul instanței de apel, fără a evidenția veritabile vicii de motivare în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte constată că decizia recurată îndeplinește cerințele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel încât motivul de casare invocat urmează a fi respins ca nefondat.

În continuarea examinării motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reamintește că, în partea introductivă a prezentei analize, a delimitat în mod expres criticile recurentei care, deși formulate sub aparența unor susțineri de nelegalitate, urmăresc în realitate reevaluarea situației de fapt, prin reaprecierea probelor administrate, reinterpretarea clauzelor contractuale și reconsiderarea concluziilor instanței de apel cu privire la stadiul și calitatea lucrărilor, culpa contractuală, întinderea prejudiciului și momentul încetării contractului. Aceste susțineri, având caracter de netemeinicie, excedează controlului de legalitate specific recursului și, ca atare, au fost înlăturate de la analiză.

În aceste limite, Înalta Curte va proceda exclusiv la examinarea criticilor care vizează veritabile chestiuni de drept material, susceptibile de a fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta a criticat soluția instanței de apel privind clauza de reziliere prevăzută la art. 15.2 lit. e) din contract, susținând că aceasta a fost validată nelegal, cu aplicarea greșită a art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a regulilor privind interpretarea contractelor și a regimul nulității absolute. În esență, recurenta a arătat că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit nulitatea parțială a clauzei, deși aceasta ar fi fost afectată de nulitate absolută în integralitatea sa, întrucât ar eluda interdicția legală privind încetarea contractelor pentru motivul deschiderii procedurii insolvenței.

Critica este nefondată. Nemulțumirea recurentei cu privire la soluția prin care s-a constatat nulitatea parțială a clauzei prevăzute la art. 15.2 lit. e) din contract nu justifică alegația aplicării greșite a art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, atâta vreme cât instanța de apel, în mod corect, a delimitat sfera de incidență a normei speciale, reținând, printr-un raționament juridic argumentat, că sancțiunea nulității vizează exclusiv stipulațiile care prevăd încetarea contractului ca efect direct al deschiderii procedurii insolvenței, iar nu și alte ipoteze distincte de reziliere convențională întemeiate pe alte împrejurări. Diferențierea realizată între noțiunile de "insolvență" și "insolvabilitate", precum și caracterul de strictă interpretare al normei speciale justifică soluția nulității parțiale, fără a permite extinderea acesteia asupra întregii clauze contractuale, a cărei sferă de aplicare depășește ipoteza expres sancționată de lege.

Totodată, soluția nulității parțiale este temeinic fundamentată pe dispozițiile art. 1255 alin. (1) C. civ., instanța de apel reținând că, deși cuprinse formal într-o singură clauză, stipulațiile reglementează ipoteze alternative și distincte de reziliere, ceea ce permite invalidarea părții contrare normei imperative. Raționamentul se întemeiază pe regulile de interpretare a contractului prevăzute de art. 1266-1268 C. civ., fiind în mod justificat respinsă interpretarea propusă de recurentă.

În mod corect instanța de apel a înlăturat și susținerile privind pretinsul caracter abuziv sau dezechilibrat al clauzei, arătând că normele speciale invocate de reclamantă nu sunt aplicabile raporturilor dintre profesioniști și că, în cauză, a fost dovedită negocierea efectivă a contractului, inclusiv prin modificările aduse clauzelor standard FIDIC prin condițiile speciale.

Recurenta, deși a susținut în sprijinul nulității întregii clauze de la art. 15.2 lit. e) din contractul de antrepriză nr. x din 16 august 2018, caracterul abuziv, contrar bunei-credințe, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nu s-a întemeiat în apel pe dispozițiile art. 13 lit. c) din Legea nr. 72/2013, invocate prin memoriul de recurs.

De altfel, dispozițiile legale menționate anterior nici nu reglementează nulitatea pentru practici abuzive între profesioniști privind o clauză de reziliere a contractului. Dispozițiile Legii nr. 72/2013 au altă sferă de aplicare, privind măsuri pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști, fiind exclusă posibilitatea cumulării dobânzii penalizatoare cu alte despăgubiri suplimentare, astfel încât critica va fi înlăturată, nefiind aptă să conducă la casarea deciziei atacate.

Printr-un alt set de critici, recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1549-1552 C. civ., susținând că instanța de apel ar fi evaluat eronat cauza și condițiile rezilierii contractului, apreciind că încetarea raportului contractual nu ar fi fost determinată de neexecutarea culpabilă a obligațiilor sale. Deși recurenta invocă formal încălcarea normelor de drept material, criticile formulate vizează, în realitate, reaprecierea situației de fapt și a probatoriului administrat, demers inadmisibil în recurs, cale extraordinară de atac limitată la controlul de legalitate, potrivit art. 483 alin. (3), art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În mod esențial, instanța de apel a stabilit, în urma unei analize detaliate a notificărilor nr. x/05.03.2019 și nr. y/18.03.2019, a conduitei contractuale a părților și a concluziilor expertizelor tehnice, că rezilierea a intervenit valabil ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor de către antreprenor, concretizată în întârzieri semnificative și deficiențe de calitate care nu se încadrau în abateri admisibile și făceau imposibilă finalizarea lucrărilor în termenul contractual.

În ceea ce privește criticile referitoare la consecințele patrimoniale ale încetării raportului contractual, Înalta Curte constată că acestea urmăresc, în mod similar, stabilirea unei alte situații de fapt, prin reinterpretarea clauzelor contractuale și reaprecierea probelor. Susținerile privind plata contravalorii lucrărilor executate, acordarea daunelor-interese, restituirea garanțiilor contractuale și acordarea dobânzii legale nu relevă o aplicare greșită a normelor de drept material invocate, ci exprimă dezacordul recurentei față de modul în care instanța de apel a aplicat aceste norme la situația de fapt stabilită, în raport cu culpa reclamantei, soluționarea acestora fiind, de altfel, în legătură directă cauzală cu concluzia instanțelor de fond privind rezilierea contractului.

Instanța de apel a confirmat că beneficiarul a executat parțial garanția de bună execuție, în limita prejudiciului înregistrat, nefiind cazul unei aplicări greșite a art. 1270 C. civ., în sensul denaturării clauzei, criticile privind, în realitate, netemeinicia deciziei recurate.

În aceste condiții, nu sunt întrunite nici exigențele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nefiind apte să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dispoziții de strictă interpretare și aplicare.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului de față și în raport cu solicitarea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 452 și 453 din C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.A., societate în faliment, prin lichidator judiciar D.., la plata sumei de 17.953,53 RON, reprezentând onorariu avocațial, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., societate în faliment, prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 1959/2024 din 23 decembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A., societate în faliment, prin lichidator judiciar D.. la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 17.953,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2025.