ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1828/2023

Ședința publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractelor nr. x și nr. 31/25.01.2021 și să oblige pârâta la plata sumei de 2.103.000 RON, cu titlu de daune-interese, reprezentând prejudiciul produs reclamantei prin neexecutarea celor două contracte.

Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat instanței să dispună partajarea pierderilor suferite de către reclamantă, în mod egal între părțile contractante, în condițiile art. 1.271 alin. (2) și (3) C. civ.

Prin sentința nr. 40/05.05.2022, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea, a dispus rezoluțiunea contractelor nr. x și nr. 31/25.01.2021 și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.103.000 RON, cu titlu de daune-interese. Totodată, a respins cererea reconvențională și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 24.635 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 291/2022-A/13.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a promovat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea acesteia, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului, și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, iar în primul rând, a subliniat că una dintre apărările sale a constituit-o neexecutarea de către intimata-reclamantă a propriilor obligații de ridicare și plată a cerealelor ce au făcut obiectul contractului nr. x/31.12.2020.

A arătat că, din cauză că respectivul contract nu este obiect al prezentei acțiuni, apărarea sa fost înlăturată, printr-o greșită interpretare a art. 1.517 și 1.617 alin. (1) C. civ.; în lipsa stipulării de către legiuitor a acestei condiții, autoarea căii de atac a apreciat că instanța de apel a adăugat la lege.

În privința soluției date apelului privind dispoziția de respingere a cererii reconvenționale, a relevat că instanța de prim control judiciar a dat o greșită interpretare și aplicare art. 1.271 C. civ., statuând că o creștere a prețurilor la cereale în medie cu 58% nu este excesivă și că ar fi putut fi anticipată.

A mai subliniat că este injustă impunerea existenței unei notificări scrise pentru adaptarea contractului, în condițiile în care, pe durata colaborării, părțile litigante au purtat negocieri verbale și nu scrise; de asemenea, a afirmat că, similar cu situația reglementată de art. 1.522 C. civ. și pentru identitate de rațiune, formularea cererii reconvenționale trebuie echivalată cu încercarea de negociere, reglementată de art. 1.271 alin. (3) lit. d) C. civ.

În privința condiției riscului supraadăugat, a precizat că hotărârea este nemotivată, deoarece nici art. 1.271 C. civ. și nici hotărârile instanțelor de fond nu îl cuantifică.

În aceeași linie argumentativă, a indicat că a fost în mod greșit înlăturată aplicarea, prin analogie, a art. 4 alin. (1

1

) lit. a) și b) din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 52/2020, și a Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, deși limitele riscului supraadăugat sunt reglementate numai prin aceste dispoziții.

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 16.02.2023, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar prin concluziile scrise înregistrate la 25.09.2023, a calificat susținerile din întâmpinare ca fiind o veritabilă excepție a nulității recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Prioritar, potrivit dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., se va pronunța asupra excepției de procedură a nulității recursului, excepția fiind ridicată de intimata S.C. A. S.R.L. și fundamentată pe dispozițiile art. 489 alin. (2) din același cod.

Această excepție nu este fondată și va fi respinsă.

Recursul s-a întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și deduce instanței de control judiciar aplicarea greșită a normelor de drept material; este vizată aplicarea art. 1.517 și 1.617 C. civ., în privința soluției date capătului al doilea din cererea principală, și a art. 1.271 din același cod, referitor la cererea reconvențională.

Din acest punct de vedere, recursul se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pășind la examinarea legalității soluției date apelului promovat în legătură cu cererea principală, instanța supremă reține că autoarea căii de atac contestă înlăturarea apărărilor sale, întemeiate pe contractul nr. x/31.12.2020 - un alt contract decât cele din care derivă disputa, având nr. 30 și nr. 31/25.01.2021.

În viziunea părții, dezlegarea curții de apel contravine interpretării art. 1.517 și 1.617 alin. (1) C. civ., întrucât adaugă condiția, neprevăzută de lege, ca obligațiile opuse de creditorii-debitori reciproci să derive din același contract.

Premergător analizei impuse de recurs, Înalta Curte apreciază necesar să reliefeze cadrul procesual conturat în fazele devolutive, demers util pentru a facilita expunerea succesivă a considerentelor prezentei decizii.

Obiectul cererii principale, inițiată de cumpărătoare, a fost rezoluțiunea contractului cu daune-interese, iar prin poziția procesuală din fața primei instanțe, vânzătoarea, recurenta-pârâtă, a achiesat în parte la această pretenție, solicitând admiterea primului capăt de cerere, rezoluțiunea convențiilor.

Acceptarea rezoluțiunii judiciare a celor două contracte impune concluzia că recurenta și-a asumat culpa contractuală și că propria neexecutare este nejustificată, de vreme ce numai într-o atare situație neexecutarea devine rezolutorie, în conformitate cu art. 1.516 alin. (2) pct. 2 C. civ.

Prin poziția exprimată în privința daunelor-interese pretinse prin cel de al doilea capăt de cerere, pârâta a invocat exclusiv nedovedirea prejudiciului pretins de reclamantă.

Așadar, Înalta Curte conchide că pârâta nu a combătut în fața instanței de fond rezoluțiunea contractelor nr. x și nr. 31/25.01.2021 și nu a formulat apărări de natură să paralizeze cererea reclamantei de acoperire a prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractelor, limitându-se la a-i contesta întinderea.

Critica vizează considerentele prin care curtea de apel a reținut că recurenta-pârâta nu se poate prevala de art. 1.517 C. civ., întrucât nu a dovedit o culpă sau omisiune a reclamantei în executarea propriei obligații; faptul că reclamanta nu și-ar fi respectat îndatoririle asumate prin contractul nr. x/2020 a fost apreciat nerelevant, convenția respectivă excedând obiectul acțiunii de față.

Autoarea recursului contestă și statuarea din apel potrivit căreia art. 1.617 alin. (1) C. civ. nu este incident, pentru că apelanta nu a dovedit existența a două datorii certe, lichide și exigibile.

Articolul 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează însă hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Dacă încălcarea legii intervine fie în situația refuzului de aplicare a normei juridice, fie în cazul greșitei sale interpretări, aplicarea eronată a legii presupune contradicția dintre norma juridică și situația de fapt conturată de instanțele devolutive.

Deși afirmă greșita interpretare și aplicare a art. 1.517 și 1.617 alin. (1) C. civ., recurenta argumentează numai în sensul primei ipoteze, context în care instanța de recurs va examina dacă semnificația dată de curtea de apel normelor evocate este greșită sau dacă, susceptibile fiind de interpretări contrarii, li s-a dat un înțeles neconform sensului lor real.

Va fi analizată mai întâi critica în legătură cu interpretarea art. 1.517 C. civ. care dispune că "O parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune".

Condiția faptei ilicite, în cazul răspunderii contractuale, presupune neexecutarea fără justificare a unei obligații asumate printr-un contract, astfel cum rezultă din art. 1.350 alin. (2) C. civ.

Articolul 1.517 C. civ. paralizează acțiunea prin care creditorul recurge la remediile neexecutării, însă, pentru a adjudeca acest efect, debitorul trebuie să dovedească acțiunea sau inacțiunea creditorului și legătura dintre fapta acestuia și neexecutarea obligației contractuale.

Instanța supremă reține că dispoziția analizată este incompatibilă cu originea în acte juridice diferite a obligațiilor contrapuse, disonantă cu legătura de cauzalitate impusă de text, al cărui eșafodaj îl constituie însăși interdependența între obligațiile debitorului și cele ale creditorului.

Dovedirea legăturii de cauzalitate presupune evidențierea eficienței cauzale a faptei creditorului, iar în cazul de față, conduita cumpărătorului nu era aptă să influențeze îndeplinirea obligația vânzătoarei de predare a bunurilor vândute prin cele două contracte.

Critica analizată este, așadar, nefondată, iar instanța de apel a făcut o corectă interpretare a art. 1.517 C. civ., de vreme ce condiția ca fapta creditorului și neexecutarea debitorului să derive din același act juridic este impusă, implicit, de necesitatea legăturii de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea săvârșită de creditor și neexecutarea obligației de către debitor.

În privința art. 1.617 alin. (1) C. civ., deși autoarea căii de atac susține că cererea de compensare a fost respinsă întrucât creanțele ar proveni din contracte distincte, examinarea deciziei recurate relevă o concluzie diferită, instanța de prim control judiciar statuând că pârâta nu a dovedit existența reciprocă a două creanțe certe, lichide și exigibile.

Cum autoarea căii de atac nu combate, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., considerentul decisiv pentru care motivul său de apel a fost respins, obiecția sa va fi înlăturată.

Complementar, instanța supremă constată că cererea de compensare judiciară a creanțelor reciproce a fost inserată în apelul pârâtei cu transgresarea cadrului procesual conturat la fond, fiind astfel încălcate limitele efectului devolutiv, prevăzute de art. 478 alin. (1) C. proc. civ., dispoziții care au permis curții de apel să nu se pronunțe asupra acesteia; aceasta, din moment ce numai în calea de atac devolutivă, pârâta a opus posibilitatea compensării prejudiciului de 3.015.000 RON - pretins a fi fost suferit ca urmare a neexecutării de către reclamantă a obligațiilor din contractul nr. x/31.12.2020 -, cu cel pretins în cauza de față de reclamantă, consecutiv neexecutării de către pârâtă a contractelor nr. x și nr. 31/25.01.2021.

Față de considerentele expuse în precedent, Înalta Curte constată nefondate criticile formulate împotriva soluției date apelului îndreptat împotriva admiterii, prin sentința instanței de fond, a capătului al doilea din cererea principală.

Premergător statuării asupra motivelor care privesc soluția dată cererii reconvenționale, instanța de recurs subliniază conduita procesuală inconsecventă a recurentei, care, deși a acceptat ritos rezoluțiunea contractelor nr. x și nr. 31/25.01.2021 și a asumat, implicit, o neexecutare nejustificată, o culpă în derularea lor, s-a prevalat, vădit divergent, de instituția impreviziunii, care exclude inechivoc culpa contractuală.

Totodată, se impune reliefată și construcția improprie a cererii reconvenționale, prin care pârâta-reclamantă a solicitat partajarea pierderilor suferite de reclamanta-pârâtă, pretenție care, însă, nu se circumscrie sferei revizuirii judiciare, configurată bivalent de art. 1.271 alin. (2) lit. a) și b) C. civ., exclusiv în sensul adaptării sau încetării contractului.

Impreviziunea presupune o gravă alterare a echilibrului contractual prin conturarea unei onerozități excesive, iar adaptarea contractului prin acest mecanism poate privi doar ajustarea unor prestații contractuale, pentru atingerea unui echilibru rezonabil între drepturile și obligațiile părților; ea nu poate avea finalitatea urmărită de autoarea căii de atac, diminuarea daunelor-interese datorate consecutiv rezoluțiunii.

Aceste constatări erau suficiente pentru a statua asupra caracterului nefondat al cererii reconvenționale, însă instanțele de fond au analizat condițiile impreviziunii, iar aceste dezlegări fac obiectul criticii recurentei.

Lăsând la o parte că, în lumina observațiilor anterioare, motivele contestate apar supraabundente, în marea lor majoritate, obiecțiile recurentei nu interesează interpretarea sau aplicarea legii, ci urmăresc reinterpretarea probatoriului.

Vor fi înlăturate argumentele prin care recurenta vizează evaluarea dată de curtea de apel, prin prisma art. 1.271 alin. (2) C. civ., condiției imprevizibilității schimbării împrejurărilor, din perspectiva creșterii prețului cerealelor; ele sunt deplin atașate aprecierii probelor și, deci, situației de fapt, și rămân în afara evaluărilor instanței de recurs.

Din perspectiva art. 1.271 alin. (3) lit. d) C. civ., recurenta contestă statuarea instanței de apel, din două perspective; pe de o parte, apreciază că, în uzuanțele statornicite în relațiile comerciale, părțile nu au negociat în scris și, deci, nici notificarea în discuție nu ar fi trebuit formalizată, iar pe de altă parte, propune ca formularea cererii reconvenționale să fie echivalată cu încercarea de negociere pentru adaptarea contractului, prin prisma art. 1.522 C. civ.

Numai al doilea segment al criticii permite examinării legalității, dar este nefondat.

Scopul condiției reglementate în materia impreviziunii o diferențiază de art. 1.522 alin. (5) C. civ. și exclude aplicarea acestui din urmă text în cauza de față; dispoziția este construită pe ipoteza unui debitor-pârât aflat într-o situație de neexecutare, iar efectele sancționatorii ale punerii în întârziere, se produc, subsecvent învestirii instanței, în beneficiul creditorului pentru că obiectivează în mod inechivoc voința acestuia de a pretinde executarea obligației.

Dimpotrivă, art. 1.271 alin. (3) lit. d) C. civ. reglementează în sarcina debitorului o condiție extrinsecă cererii de chemare în judecată, iar numai dacă dovedește că a încercat, în mod rezonabil și cu bună-credință, reechilibrarea contractului, debitorul poate accesa remediile pe care instanța le poate dispune în temeiul alin. (2) al aceluiași text. Această condiție subliniază rolul subsidiar al instanței în materia impreviziunii, calificare ce exclude ca însăși promovarea acțiunii să fie echivalată cu încercarea de negociere.

Totodată, câtă vreme raportul juridic litigios nu era circumscris domeniului de aplicare a Legii nr. 77/2016, astfel cum este configurat de art. 1 alin. (1) al legii, în cauză nu erau incidente nici prevederii legii, modificate prin Legea nr. 52/2020 și nici jurisprudența Curții Constituționale a României invocată de recurentă.

Complementar, Înalta Curte observă că motivele de recurs nu erau apte să combată dispoziția de respingere a cererii formulate în temeiul art. 1.271 C. civ., din moment ce nu a fost combătută statuarea prin care instanța de apel a constatat că recurenta și-a asumat contractual riscul care s-a materializat, iar condițiile impreviziunii - posterioritatea, imprevizibilitatea, neasumarea riscului și încercarea de negociere - trebuie îndeplinite cumulativ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 291/2022-A/13.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2023.