ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1193/2025

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună emiterea unei ordonanțe de plată împotriva pârâtei-debitoare și obligarea acesteia la plata sumei de 203.385,73 RON, reprezentând rest rămas de achitat conform F.F. seria x nr. x/02.08.2022; cu cheltuieli de judecată.

La 26 ianuarie 2023, reclamanta a formulat cerere de modificare/precizare a acțiunii, arătând că solicită judecarea cauzei pe procedura de drept comun, acțiunea formulată fiind una în pretenții, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, începând cu data punerii în întârziere și până la achitarea integrală a debitului.

Prin sentința civilă nr. 18 din 15 februarie 2024, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantă, precum și cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 257/2024-A din 14 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva hotărârii primei instanțe, care a fost schimbată în totalitate, în sensul că: a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta să plătească suma de 125.312,21 RON (cu T.V.A.), cu titlu de debit principal, suma de 142.104 RON, cu titlu de penalități calculate până la data de 26.01.2023 și în continuare penalități de 1% pe zi de întârziere calculate asupra sumei de 101.502,9 RON (valoarea debitului fără T.V.A.), până la plata efectivă a debitului principal, precum și la plata sumei de 21.363,23 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și în apel.

Prin încheierea din 19 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, a fost admisă cererea formulată de petenta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata B. S.R.L.

A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul și considerentele deciziei nr. 257/2024-A din 14 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, în sensul menționării corecte a cuantumului penalităților la care a fost obligată pârâta ca fiind "147.426,11 RON", în loc de "142.104 RON", cum greșit s-a trecut și a menționării corecte a valorii debitului fără T.V.A. ca fiind "105.304,37 RON", în loc de "101.502,9 RON", cum greșit s-a trecut.

Împotriva acestei decizii, a formulat cerere de recurs reclamanta, iar pârâta a declarat recurs împotriva aceleiași decizii și împotriva încheierii din 19 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2023.

În motivarea recursului declarat, reclamanta a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 437 alin. (2) teza I C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a ignorat faptul ca debitul în valoare de 203.385,73 RON, reprezentând rest factură fiscală seria x nr. x/02.08.2022, a fost achitat de intimată la data de 22.05.2024 ca urmare a declanșării de către A.N.A.F. a Procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementată de dispozițiile art. 25 și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Recurenta-reclamantă susține că prin necontestarea actelor de executare emise de A.N.A.F. în dosarul de executare nr. x, intimata-pârâtă a recunoscut indirect debitul și a acceptat plata lui, motiv pentru care instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 437 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui argument, recurenta-reclamantă arată că intimata-pârâtă a formulat doar o contestație administrativă împotriva deciziei de atragere a răspunderii solidare/17.01.2024, fără să solicite și suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea contestației pe fond, contestație administrativă ce a fost suspendată, nefiind soluționată în prezent.

Mai precizează recurenta-reclamantă că, prin adresa de înștiințare privind înființarea popririi nr. x/16.04.2024, emisă în dosarul de executare nr. x, A.N.A.F. a dispus înființarea popririi pentru suma de 203.386 RON, fără ca intimata-pârâtă să formuleze contestație la executare.

În aceste condiții, suma de 203.386 RON a fost executată, susținerile nedovedite ale reprezentantului intimatei-pârâte în sensul că sumele retrase din contul său ar fi depuse într-un cont la A.N.A.F. sunt nejustificate, acestea reprezentând plata facturii (debitului principal) ce face obiectul prezentului litigiu și fiind folosite pentru stingerea datoriilor recurentei-reclamante.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.350 și ale art. 1.516 C. civ., întrucât, la dosarul cauzei nu exista probe concrete din care să reiasă că lucrările pe care le-a executat ar fi fost remediate de intimata-pârâtă.

Potrivit recurentei-reclamante, decizia instanței de apel de a nu obliga intimata-pârâtă și la plata contravalorii lucrărilor executate pe strada 11 se bazează pe niște interpretări și speculații, întrucât din actele și probatoriul aflate la dosarul cauzei rezultă că toate lucrările executate sunt conforme.

În continuare, recurenta-reclamantă expune ample argumente cu privire la conformitatea lucrărilor, sens în care invocă procesul-verbal la terminarea lucrărilor, face trimitere la situația din teren, dovedită cu planșe foto, la depoziția martorului audiat, la înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Recurenta-reclamantă mai susține, de asemenea, și faptul că decizia civilă recurată conține motive contradictorii, sens în care indică fila x paragraful 2, susținând că motivarea este bazată pe supoziții, intimata-pârâtă nefăcând dovada că ar fi remediat vreo lucrare din cele efectuate de reclamantă.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă face trimitere exclusiv la situația de fapt.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea recursului declarat, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat greșit clauzele contractului de subantrepriză nr. x/01.02.2022, referitoare la obligațiile stabilite în sarcina reclamantei în calitatea sa de subantreprenor la art. 5.2 din contract, precum și pe cele referitoare la penalitățile aplicabile în acord cu prevederile art. 7.1., modificate prin anexa A la contract. Totodată, instanța nu a avut în vedere prevederile de la pct. IV - documentele contractului din anexa A la contractul de subantrepriză, fiind încălcate astfel prevederile art. 1.266-1.269 C. civ. și fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1.516 alin. (2) C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, verificarea respectării normelor legale de interpretare a contractelor poate face obiectul unei critici de nelegalitate, întrucât potrivit art. 1.270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, interpretarea greșită a clauzelor contractuale de către instanțe putând echivala cu o interpretare greșită a legii.

În continuarea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit regulile instituite de art. 1.266 și art. 1.267 C. civ., care statuează că interpretarea contractului se face după voința concordantă a părților și aplicând, deopotrivă, principiul interpretării sistematice.

În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă precizează că între părți a intervenit contractul de subantrepriză, că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile în raport cu cerințele de calitate și documentația necesară pentru finalizarea lucrărilor, fapt ce a determinat refuzul la plată al facturii seria x nr. x/02.08.2022 în valoare de 203.385,73 RON, ce formează obiectul cauzei.

Mai susține recurenta-pârâtă că reclamanta nu a prezentat situațiile de lucrări aprobate de consultant și nu a remediat defectele constatate pe șantier, notificate repetat, că lucrările nu au fost conforme, iar situațiile de lucrări nu au fost aprobate, întrucât nu au fost transmise prin metoda agreată în contract, planșele foto din dosar atestând faptul că lucrările au fost remediate de alți prestatori pe cheltuiala sa.

Recurenta-pârâtă face, în acest sens, trimitere la dispozițiile art. 5.2. lit. c), d) și e), la art. 6.3 din contract, la clauza 50 din H.G. nr. 1/2018, care reglementează obligațiile referitoare la plata lucrărilor efectuate, modalitatea de efectuare a plăților și condițiile pentru aprobarea acestor plăți în cadrul contractelor de achiziție publică pentru lucrări, susținând că plățile sunt condiționate de recepția și verificarea lucrărilor, că documentația prezentată trebuie să fie corectă și completă, că poate fi reținută o parte din preț, pentru a proteja părțile contractante de eventuale deficiențe sau neconformități.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că reținerea plăților este în concordanță cu clauza 50, deoarece lucrările efectuate de reclamantă nu au fost complet recepționate și validate de beneficiar, iar situația de lucrări nu este clară. Recepția lucrărilor de către beneficiar numai la finalul anului 2023 a fost posibilă în urma remedierilor efectuate de recurenta-pârâtă, fapt ce a impus si costuri suplimentare de refacere a carosabilului afectat de lucrările realizate necorespunzător ce nu au fost decontate de beneficiarul final, situație ce justifică refuzul la plată a unor lucrări neconforme realizate de reclamantă. Aceste aspecte nu au fost avute în vedere de către instanța de apel.

Mai arată recurenta-pârâtă că, deși reclamanta avea obligația de a remedia orice lucrările neconforme și viciile descoperite pe perioada de garanție, aceasta nu a remediat decât parțial deficiențele de calitate, iar refacerea asfaltului a fost realizată prin intermediul altor prestatori, fără ca instanța de apel să aibă în vedere costurile suportate pentru refacerea drumului.

O altă chestiune de nelegalitate a deciziei recurate vizează regulile de interpretare a contractului cu privire la penalitățile de întârziere convenite de părți în contractul de subantrepriză, recurenta-pârâtă susținând că valoarea penalităților stabilite în contractul de subantrepriză la art. 7.1 este diferită de valoarea penalităților stabilită la art. 1.11 din anexa A la contractul de antrepriză, instanța de apel încălcând prevederile art. 1.270 C. civ.

Întrucât valoarea penalităților din cele două contracte diferă, recurenta-pârâtă susține că, potrivit regulilor stabilite la cap. IV, au prioritate prevederile contractului de subantrepriză, urmare de cele din anexa A la contract.

Totodată, în anexa A la contractul de antrepriză, la capitolul III, sunt prevăzute modificările aduse condițiilor generale ale contractului de subantrepriză reformulate sau adăugate, fiind aduse modificări și articolului 7.1 din contractul de subantrepriză în sensul că, pentru întârzieri în executarea obligațiilor contractuale sau pentru neexecutarea acestora, penalitățile sunt limitate la rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că, întrucât clauza contractuală astfel cum a fost modificată nu precizează expres dacă are în vedere anexa A din contractul de subantrepriză sau anexa A din contractul de antrepriză, dând aplicare principiilor de interpretare a clauzelor prevăzute de art. 1.268 alin. (2) C. civ., clauza se interpretează ținând seama de natura contractului. Astfel, acesta fiind încheiat în baza contractului principal de antrepriză, dacă predarea lucrărilor se face în acord cu condițiile generale de antrepriză și plățile se fac în aceleași condiții cu cele stabilite în contractul de antrepriză încheiat cu beneficiarul final.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 17 ianuarie 2025, recurenta-pârâtă a depus precizare la recursul declarat, arătând că solicită instanței ca, în cazul casării deciziei recurate, să fie trimisă cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

În ceea ce privește încheierea de îndreptare a erorii materiale pronunțată la data de 19.12.2024, comunicată la data de 14.01.2024, în termenul legal, recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să aducă următoarele precizări cu privire la motivele de nelegalitate.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că, în considerentele hotărârii și ale încheierii, precum și în dispozitivul acestora, la calculul sumelor stabilite ca obligații de plată cu titlu de debit și penalități instanța nu a ținut seama de suma de 203.386 RON, pe care a achitat-o în calitate de terț poprit al intimatei-reclamante, în baza popririi înființată prin Adresa de înființare poprire nr. x/14.04.2024.

Prin urmare, suma de 203.386 RON stinge la data de 22.05.2024, pe de o parte, integral debitul principal stabilit de instanță în sumă de 125.312,21 RON (cu T.V.A.) și, pe de altă parte, penalităti în cuantum de 78.073,79 RON, din penalitățile de întârziere cuantificate la valoarea de 147.426,11 RON, calculate până la data de 26.01.2023 asupra sumei de 105.304,37 RON (valoarea debitului fără T.V.A.).

Ca atare, din valoarea penalităților de întârziere calculate până la data inițierii acțiunii - 26.01.2023, a mai rămas de plată suma de 69.352,32 RON, în loc de 147.426,11 RON, ulterior, penalitățile fiind datorate numai până la data de 22.05.2024, dată la care a fost achitat debitul principal.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs formulată de reclamantă a fost comunicată pârâtei la 14 aprilie 2025.

Cererea de recurs formulată de pârâtă a fost comunicată reclamantei la 15 aprilie 2025.

La 13 mai 2025, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantă, în raport de art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 14 mai 2025, reclamanta a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care a solicitat ca instanța să califice cererea de precizare a motivelor de recurs ca fiind motive noi de recurs; a invocat excepția tardivității formulării motivelor de recurs depuse prin această precizare; a invocat excepția rămânerii fără obiect a capătului principal al acțiunii ca urmare a achitării debitului principal de către pârâtă; a solicitat respingerea motivelor de recurs invocate prin declarația inițială de recurs.

Întâmpinarea au fost comunicată recurentei-reclamante la 27 mai 2025, iar recurentei-pârâte la 21 mai 2025.

Părțile nu au formulat răspunsuri la întâmpinări.

La 15 septembrie 2025, recurenta-pârâtă a depus la dosar concluzii scrise, iar la 16 septembrie 2025 recurenta-reclamantă a formulat concluzii scrise.

Înalta Curte, în ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă, analizând cu prioritate chestiunea timbrajului, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 24 alin. (2), coroborat cu art. 32 și art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, reține următoarele:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Totodată, dispozițiile art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 stabilesc că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege, iar art. 33 statuează că acestea se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013," În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON".

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În cauză, recurenta-reclamantă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 2.667 RON, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurenta-reclamantă a atașat motivelor de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru de 2.667 RON, în xerocopie, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar.

Înalta Curte reține că, deși i s-a solicitat recurentei-reclamante să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în original în ședința publică, aceasta a apreciat că xerocopia depusă la dosar face dovada îndeplinirii obligației de timbrare a recursului, fără a solicita acordarea unui termen sau amânarea pronunțării în vederea complinirii acestei obligații.

Totodată, deși instanța i-a adus la cunoștință recurentei-reclamante că are posibilitatea de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în original până la sfârșitul ședinței de judecată, o astfel de dovadă nu a fost făcută.

Or, neîndeplinirea acestei obligații se sancționează cu anularea cererii de recurs, ca netimbrată.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de recurentă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă, se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă este invocat formal.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Deși recurenta-pârâtă susține că hotărârea este dată cu greșita aplicare a regulilor de interpretare a contractului instituite de art. 1.266 și art. 1.267 C. civ., în raport de dispozițiile contractuale, precum și cu încălcarea art. 1.270 din același cod, criticile expuse vizează, în exclusivitate, aspecte de netemeinicie.

Înalta Curte arată că argumentele ce vizează prevederile contractuale nu pot fi apreciate ca și critici de nelegalitate, în condițiile în care interpretarea contractului nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, așadar, critici de netemeinicie.

Recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea criticilor referitoare la interpretarea dispozițiilor contractuale, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Înalta Curte arată că, prin argumentele expuse, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanța a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Întrucât temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte reține că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurenta-pârâtă.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurenta-pârâtă.

În consecință, în rapost de aceste considerente, nu se mai impune a fi analizată cererea prin care recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să precizeze motivele recursului și, pe cale de consecință, nici excepția tardivității formulării acestei precizări, invocată de recurenta-reclamantă.

În raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă, urmează a da eficiență dispozițiilor art. 486 alin. (2) și (3), precum și prevederilor art. 494, coroborat cu art. 197 C. proc. civ. și va dispune anularea recursului, ca netimbrat, iar recursul declarat de recurenta-pârâtă va fi anulat. În raport de soluția pronunțată, cheltuielile de judecată solicitate de părți, nu vor putea fi acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 257/2024-A din 14 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, ca netimbrat.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii și împotriva încheierii din 19 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2025.