ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2634/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Satu Mare la data de 17.03.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 214.419,73 RON reprezentând plată nedatorată achitată acesteia și acordarea cheltuielilor de judecată în caz de opunere.

La data de 29.04.2021, pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând: în principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar, în subsidiar ca neîntemeiată; obligarea reclamantei- pârâte reconvențional la plata sumei de 38.818,24 RON cu titlu de debit restant (conform facturii nr. x/27.02.2021); obligarea reclamantei pârâte reconvențional la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 31/2022 din data de 28 martie 2022, Tribunalul Satu Mare a respins acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L., ca neîntemeiată; a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L.; a obligat reclamanta-pârâtă la plata sumei de 38.818,24 RON cu titlu de pretenții; fără cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 160/2023 - A din 16 mai 2023, Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 31 din 28.03.2022 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a menținut-o în totalitate; a respins cererea intimatei S.C. B. S.R.L. privind plata cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență C., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel (în subsidiar, Tribunalului Satu Mare), cheltuielile de judecată urmând a le solicita pe cale separată.

În drept, au fost invocate dinspozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de apel i-a respins cererile în probațiune în mod nejustificat și chiar formal.

Arată că instanța a refuzat să procedeze la reaudierea martorului D. și la cea a fostului administrator E., martori care ar fi fost în măsură să dovedească faptul că nu a existat un acord asupra prețului unitar, iar prețul global înscris pe facturile achitate nu exprima modificarea valorii unitare prevăzute în contract (altfel spus facturile au fost plătite fără a se observa modificarea unilaterală a prețului unitar contractual și ca urmare a contractului).

Mai mult decât atât, exprimarea consimțământului recurentei pentru modificarea contractului cadru al părților trebuia făcută în mod expres, neechivoc și în scris, prin raportare la prevederile acestuia.

Sub aspectul criticilor comune aduse hotărârilor pronunțate de către instanțele de apel si fond (în apel practic reluându-se motivarea făcută la fondul cauzei) arată următoarele:

Recurenta invocă interpretarea greșită a prevederilor contractului cadru respectiv a actelor de executare acestui contract care a guvernat raporturile dintre părți și interpretarea eronată a depoziției martorului D..

Cu privire la interpretarea prevederilor contractului cadru, arată că instanța a invalidat o clauză esențială a acestuia și anume aceea care interzice modificarea contractului în orice alt mod decât prin acordul expres al părților exprimat în cuprinsul unui act adițional.

Instanța a procedat în acest fel, deși nici măcar nu a fost învestită de către părți cu anularea acestei prevederi contractuale.

Consideră că instanța a apreciat în mod greșit că prețul contractului a fost modificat prin conduita părților constând în facturare și respectiv efectuarea plății.

Apreciază că efectuarea plății nu reprezintă în niciun caz un consimțământ neechivoc al modificării contractului, mai mult a prețului unitar al acestuia împotriva prevederilor contractuale exprese.

Mai mult decât atât. motivarea considerentelor este una sinuoasă, care sfidează logica juridică elementară și se rezumă mai mult la reluarea argumentelor pârâtei.

În ceea ce privește depoziția martorului D., apreciază că instanța a interpretat-o în mod trunchiat și arbitrar pentru a-și putea susține în baza ei motivarea soluției.

Arată că din depoziția martorului reiese că facturile au fost prezentate la plată fără a fi verificat prețul (unitar și total) întrucât contabilul societății nu avea acces la contractul cadru. Așadar, administratorul societății nu și-a dat acordul la modificarea prețului contractului întrucât nu fusese informat de către contabil despre acest aspect pe care nu avea altfel cum să îl cunoască.

În această situație, se pune întrebarea dacă a existat o manifestare neechivocă de voință care să echivaleze cu un acord în ceea ce privește modificarea prețului mai ales în situația în care alte probe nu au fost produse.

Pentru toate aceste motive, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare.

Analizând excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că este întemeiată și, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula cererea de recurs, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așadar, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi exercitat decât în măsura în care argumentele părții prin care este exprimată nemulțumirea față de soluția adoptată în apel se circumscriu motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Din interpretarea acestor norme, rezultă că nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivelor de recurs, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiectul recursului.

În speță, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că deși au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Prin argumentele evocate, recurenta tinde, de o manieră inadmisibilă procedural, la o devoluare a fondului, la stabilirea altei situații de fapt, în raport probele administrate în cauză, față de care să se aprecieze de către instanța de recurs faptul că recurenta-reclamantă a făcut dovada pretențiilor solicitate prin acțiunea dedusă judecății.

Astfel, criticile care tind la schimbarea situației de fapt reținute în etapa procesuală anterioară nu pot fi analizate, neîncadrându-se în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Or, în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

Prin urmare, întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Astfel, din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greșelile identificate și imputate instanței de apel și nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În speță, nu se poate considera că afirmațiile recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că motivele invocate nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență C. împotriva deciziei nr. 160/2023 - A din 16 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR PROVIZORIU CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ C. împotriva deciziei nr. 160/2023 - A din 16 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2023.