ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1387/2023

Ședința publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – secția a II-a Civilă la 09.07.2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 621.655,89 RON, reprezentând debit restant; cu cheltuieli de judecată.

La 10.09.2019, pârâta a formulat o cerere reconvențională, solicitând stingerea prin compensație a creanței pretinse de reclamantă în sumă de 621.655,89 RON cu creanța proprie în sumă de 657.360,00 RON și obligarea reclamantei la plata sumei de 35.784,11 RON, reprezentând diferența rămasă de achitat în urma compensației; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 109/LP/21.07.2020, Tribunalul Bihor – secția a II-a Civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 621.655,89 RON, cu titlu de debit restant; a admis cererea reconvențională și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 657.360 RON, cu titlu de pretenții; a compensat cele două creanțe până la concurența sumei celei mai mici și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a diferenței de 35.784,11 RON; a compensat cheltuielile de judecată și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a diferenței în sumă de 58.063,73 RON.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin încheierea din 14.05.2021, Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă a suspendat judecata apelului până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Bihor – secția a II-a Civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 278/2022–A/11.10.2022, Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat art. 397 alin. (1) C. proc. civ., prin menținerea dispoziției de admitere a unei solicitări implicite, acordând pârâtei mai mult decât a cerut, respectiv altceva decât s-a cerut.

Sub acest aspect, recurenta a adus în discuție formularea pretențiilor din cererea reconvențională, afirmând că pârâta a solicitat stingerea prin compensație a unei creanțe și plata unei diferențe, respectiv suma de 35.784,11 RON. Cu toate acestea, prima instanță a admis cererea reconvențională, a obligat-o pe recurentă la plata sumei de 657.360,00 RON, cu titlu de pretenții, deși prin cererea reconvențională nu a fost solicitată această sumă de bani.

Subliniind analiza efectuată de instanța de apel în legătură cu acest motiv, în care s-a menționat că solicitarea de obligare a reclamantei la plata diferenței rămase de achitat de 35.784,11 RON nu putea fi examinată fără a se valorifica implicit debitul principal în sumă de 657.360 RON, recurenta a argumentat că decizia recurată este nelegală; aceasta susține că încălcarea art. 397 C. proc. civ. este una vădită, deoarece solicitarea trebuie să fie explicită și implicită.

Recurenta a mai evidențiat importanța adresei din 24.10.2018 emisă de intimată, prin care se comunica decizia de a deduce suma de 621.655,89 RON și se menționa că facturile din lista atașată acesteia sunt plătite și nu mai sunt datorate de către B. S.R.L.

În final, recurenta a argumentat că, prin coroborarea acestei adrese cu punctele 4 și 5 din cererea reconvențională și invocarea art. 1.615 C. civ. raportată la secțiunea a doua a contractului, se poate concluziona că cererea reconvențională se bazează pe ipoteza că compensația a operat în temeiul legii. Astfel, cererea reconvențională formulată de pârâtă este de fapt o veritabilă acțiune în constatare și nu o acțiune implicită în pretenții.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a subliniat că în susținerea apelului a invocat reținerea greșită a faptului că, prin înscrisul semnat la 24.08.2018, și-ar fi dat acordul pentru plata creanței pârâtei și predarea în proprietate a două mașini de sudură C.. În ciuda acestor argumente, curtea de apel a reținut că valoarea daunelor ce trebuiau plătite și asumarea obligației de plată sunt expres stabilite în acordul semnat la data de 24.08.2018; astfel, instanța a considerat că, în conformitate cu art. 1.270, art. 1.350, art. 1.503, art. 1.516 și art. 1.616 C. civ., cererea reconvențională a fost admisă corect.

În continuare, a invocat aplicarea greșită a normelor legale enunțate și că nu au fost aplicate corect la interpretarea acordului din 24.08.2018 nici art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 și art. 1.269 C. civ.; de asemenea, a indicat că normele privind monitorizarea datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice, în vederea diminuării blocajului financiar și a pierderilor din economie, împreună cu Regulamentul de compensare a datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice, aprobat prin H.G. nr. 685/1999, nu au fost aplicate corect.

În acest context, recurenta a redat conținutul art. 1.616 C. civ., argumentând că există norme derogatorii pentru persoanele juridice aprobate prin H.G. nr. 685/1999, subliniind și conținutul art. 11 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 685/1999.

Recurenta a evidențiat că admiterea operațiunii de compensare în baza art. 1.616 C. civ. ar confirma, în realitate, o nelegalitate sancționată contravențional de art. 41 pct. 2 lit. c) din Legea nr. 82/1991.

În concluzie, a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat aplicarea art. 1.616 C. civ., în condițiile în care erau aplicabile prevederile Regulamentului aprobat prin H.G nr. 685/1999.

Referindu-se la aplicarea greșită a prevederilor privind răspunderea civilă contractuală și neaplicarea celor privind interpretarea contractelor, recurenta a solicitat să se aibă în vedere că acordul din 24.08.2018 nu poate crea în patrimoniul său obligația de plată în sumă de 165.000 dolari.

Recurenta a mai argumentat că în cadrul acordului s-a menționat valoarea unor eventuale pretenții ridicate de intimată, cu titlu de daune, în legătură cu presupusa neexecutare contractuală referitoare la nelivrarea unor seturi bune de piese din plastic. Prin semnarea înscrisului în 24.08.2018, recurenta a subliniat că nu și-a exprimat intenția de a accepta plata sumei de 165.000 de dolari; mai mult, reprezentanții societății aveau reprezentarea faptului că semnează înscrisul doar pentru a lua cunoștință de pretențiile intimatei și pentru a urma stabilirea sumei exacte a prejudiciilor, dacă acestea se dovedesc a exista.

Din această perspectivă, recurenta a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 1.266 alin. (1) și art. 1.269 alin. (1) C. civ.; de altfel, în cuprinsul înscrisului de menționează că recurenta "este dispusă să soluționeze (n.n. nu să plătească) creanța solicitată de B. (...)", iar din discuțiile purtate ulterior rezultă că părțile intenționau să semneze un contract de tranzacție.

De asemenea, a susținut că, în condițiile art. 1.266 alin. (2) C. proc. civ., comportamentul ulterior încheierii contractului demonstrează că a refuzat la plată factura în valoare de 657.360,00 RON, respectiv 165.000 de dolari, iar aceasta nu este evidențiată nici în situația sa contabilă.

Evocând art. 1.350 alin. (2) și art. 1.531 alin. (2) C. civ., recurenta a argumentat că în preambulul înscrisului din 24.08.2018 se face referire la un prejudiciu de 265.096,00 de dolari, însă la capitolul destinat concluziilor, valoarea acestuia se diminuează la 165.000 de dolari.

În final, recurenta a evidențiat că, în cadrul cererii reconvenționale, pârâta a solicitat o sumă de bani indicată unilateral, fără să o probeze, în ciuda solicitărilor recurentei, potrivit corespondența purtate, că nu și-a asumat plata unor pretenții nedovedite.

La 10.02.2023, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepțiile nulității parțiale a recursului și a inadmisibilității unor motive de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivând că acestea au fost invocate omisso medio, în raport cu art. 488 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Astăzi, în ședință publică, în considerarea argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii, Înalta Curte a constatat că argumentele aduse în sprijinul celor două excepții invocate nu constituie veritabile excepții procesuale, ci mai degrabă apărări ce urmează a fi avute în vedere.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Primul motiv de recurs dedus în fața instanței supreme vizează încălcarea art. 397 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a menținerii dispoziției date de tribunal prin care s-ar fi admis o solicitare implicită din cererea reconvențională, conducând astfel la acordarea pârâtei mai mult decât a cerut, ceea ce reprezintă o pronunțare ultra petita; recurenta argumentează că prima instanță a încălcat principiul disponibilității, obligând-o să plătească suma de 657.360 RON, cu titlu de pretenții, în afara solicitării inițiale.

Principiul disponibilității constă în posibilitatea părților de a dispune de obiectul procesului și de mijloacele procesuale de apărare.

Conform art. 29 alin. (1) C. proc. civ., obiectul procesului este determinat fie de pretențiile exprimate prin acțiunea civilă, fie de situația juridică a cărei rezolvare în justiție se urmărește. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Articolul 397 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Situația de fapt reținută în etapele devolutive ale procesului presupune existența unor raporturi contractuale între părți, în baza cărora fiecare parte litigantă a emis pretenții reciproce. Astfel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 621.655,89 RON, în timp ce pârâta a solicitat stingerea creanței pretinse de reclamantă prin compensație cu o creanță proprie în sumă de 657.360,00 RON și obligarea reclamantei la plata diferenței de 35.784,11 RON.

Înalta Curte notează că obiectul cererii reconvenționale a implicat examinarea creanței pretinse de către pârâtă pentru a evalua corect mecanismul de stingerea a celor două obligații reciproce prin compensație. Astfel, constatând dovedite pretențiile în cauză, instanța a dispus obligarea recurentei-reclamante – pârâta reconvențională – la plata sumei de 657.360,00 RON, ca și componentă intrinsecă a operațiunii de stingere a obligațiilor reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele și obligarea la plata diferenței de 35.784,11 RON, în aplicarea art. 1.616 și art. 1.617 alin. (1) C. civ. În acest context, soluția adoptată nu contravine prevederilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., deoarece suma acordată pârâtei o reprezintă doar diferența menționată anterior, cu respectarea obiectului din cererea reconvențională.

Prin al doilea set de argumente, autoarea recursului afirmă că intimata, prin cererea reconvențională, a cerut instanței să constate că compensația a operat în temeiul legii, sugerând astfel că instanța ar fi fost învestită cu o acțiune în constatare, nu cu una implicită în pretenții; recurenta își susține interpretarea prin analiza conținutului cererii reconvenționale, care face referire la art. 1.615 C. civ., în coroborare cu prevederile secțiunii a doua din contractul cadru.

Aceste critici vor fi înlăturate, deoarece prin prisma lor se propune o analiză deplin atașată stării de fapt fixată în apel, ca expresie a suveranității instanțelor de fond de a administra și evalua probatoriul. Or, recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Următorul motiv de recurs – art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a mai multor norme de drept material, cu referire la art. 1.270, art. 1.350, art. 1.503, art. 1.516 și art. 1.616 C. civ., respectiv a prevederilor art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 și art. 1.269 C. civ., a normelor referitoare la monitorizarea datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice, în vederea diminuării blocajului financiar și a pierderilor din economie, precum și a Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice, aprobat prin H.G. nr. 685/1999.

Autoarea recursului aduce critici legate de interpretarea acordului din 24.08.2018, susținând că o eventuală compensare între părți ar fi trebuit să se realizeze în baza H.G. nr. 685/1999, nu conform art. 1.616 C. civ.; argumentează că aplicarea art. 1.616 C. civ. ar reprezenta o sancțiune contravențională potrivit Legii contabilității nr. 82/1991.

Analiza memoriului de apel relevă însă că aceste critici nu au fost expuse și în calea ordinară de atac.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Această regulă aplică în recurs principiul legalității căilor de atac, înscris în art. 459 alin. (1) C. proc. civ., care nu îngăduie ca o cale de atac extraordinară să poată fi exercitată ori motivată omisso medio, iar interdicția instituită de textul citat sancționează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o și, în egală măsură, se constituie într-o dispoziție de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care au rămas necriticate.

Așadar, în considerarea argumentelor prezentate, Înalta Curte nu va primi motivul de recurs care aduce în dezbatere pronunțarea deciziei atacate cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1.266-1.270, art. 1.350, art. 1.503, art. 1.516 și art. 1.616 C. civ., a normelor referitoare la monitorizarea datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice, în vederea diminuării blocajului financiar și a pierderilor din economie, precum și a Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice, aprobat prin H.G. nr. 685/1999, deoarece au fost invocate pentru prima dată în recurs, așadar omisso medio.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei dispoziții de casare, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurenta, în baza art. 453 alin. (1), rap. la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., să suporte onorariul de avocat avansat de intimată, în sumă de 8.786,69 RON, dovedit cu înscrisuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 278/2022–A/11.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 8.786,69 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2023.