ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1080/2024

Ședința publică din data de 21 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală.

La 09 decembrie 2021 au fost înregistrate la dosar întâmpinarea și cererea reconvențională formulate de pârâta C. S.R.L., prin care a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pe cale reconvențională s-a solicitat compensarea sumelor de 53.018,80 RON+TVA 10.073,57 RON (respectiv 11.091,80 euro+TVA), reprezentând avansuri nedecontate, pentru contractul-cadru nr. x/29.01.2020; 88.723,60 RON+TVA 16.857,48 RON, (respectiv 18.435,3 euro+TVA) reprezentând avansuri nedecontate, pentru Actul adițional nr. x la contractul-cadru, sume asupra cărora a intervenit compensarea legală, în baza art. 90 din Legea insolventei nr. 85/2014;

De asemenea, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 83.200 euro+TVA (respectiv 5.2 euro/mc x 16 000 mc), respectiv suma de 411.008 RON+TVA, la cursul de 1 euro = 4,94 RON, reprezentând contravaloarea actuală de piață a lucrărilor de încărcat și transportat pământ, urmate de nivelarea solului cu buldozerul, conform ofertei emise de D. S.R.L., lucrări rămase neexecutate de către reclamantă, în baza contractului încheiat între parți; compensarea acestor sume până la concurența debitului rămas neachitat și datorat de societatea pârâta către reclamantă;

Pârâta a solicitat și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 511/PI din 28 aprilie 2023, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a anulat ca netimbrată cererea reconvențională.

Curtea de Apel Timișoara, secția de Insolvență, Societăți, Concurență Neloială și Litigii decurgând din Exploatarea unei Întreprinderi a respins apelul reclamantei prin decizia civilă nr. 491/A din 18 octombrie 2023.

Calea de atac a fost însușită de către administratorul judiciar E.. prin adresa înregistrată la 18 ianuarie 2024.

În dezvoltarea motivelor de recurs, într-o primă critică a susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1851 alin. (1) și art. 1852 alin. (3) C. civ., reținând că dreptul de a solicita plata se naște numai la data executării lucrării la care s-a obligat prin contractul de subantrepriză încheiat cu pârâta, respectiva valoare încorporând atât costul materialelor, cât și prețul manoperei.

Potrivit recurentei-reclamante, dispozițiile anterior evocate nu sunt incidente în cauza pendinte, care are ca obiect executarea parțială a contractului, finalizarea acestuia nefiind posibilă din culpa beneficiarului, interpretarea instanței de apel fiind contrară dispozițiilor art. 1170 și art. 1272 C. civ.

A mai invocat titulara memoriului de recurs aplicarea greșită a prevederilor art. 1549 alin. (1) C. civ., instanța de apel reținând în mod eronat că cererea dedusă judecății este o acțiune în executare contractuală și nu în răspundere contractuală, o astfel de interpretare încălcând dispozițiile art. 1516 alin. (1) C. civ.. În acest sens a arătat recurenta-reclamantă că instanța de apel a omis că demersul judiciar privește executarea parțială a contractului din cauza conduitei culpabile a pârâtei, care a solicitat suspendarea lucrărilor fără a mai proceda la reluarea acestora, întrucât nu deținea autorizație de construcție pentru executarea lor, iar restituirea prestațiilor, specifică rezoluțiunii unui contract, nu este posibilă din cauza faptului că lucrările de armătură au fost executate special pentru proiectul beneficiarului, la dimensiunile și caracteristicile din proiect, neputând fi folosite în altă lucrare.

De asemenea, a fost invocată și încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1516 alin. (2) C. civ., recurenta precizând că dreptul de opțiune între executarea obligațiilor contractuale sau rezoluțiunea convenției aparține creditorului, instanța de judecată neputând cenzura acest drept prin refuzul soluționării cererii, motivat de faptul că ar fi trebuit să aleagă calea rezoluțiunii.

Printr-o altă critică se susține încălcarea prevederilor art. 1549 și art. 1170 C. civ., recurenta-reclamantă precizând că instanța de apel nu a analizat chestiunea privind buna sau reaua-credință a pârâtei în executarea contractului, aceasta încheind un contract de antrepriză fără a deține autorizație de construcție.

S-a mai arătat că nu au fost apelate statuările primei instanțe privind suspendarea de către pârâtă a executării contractului printr-o decizie comunicată reclamantei prin e-mail la 16.03.2020 și notificarea din 06.05.2021 vizând rezilierea contractului de execuție nr. x/29.01.2020 în baza art. 13.1, precum și cele referitoare la faptul că din totalul facturilor întocmite de către reclamantă în cadrul derulării celor două contracte, pârâta nu a înregistrat în evidențele sale un număr de 3 facturi dovedind pretențiile deduse judecății.

Susține recurenta că refuzul instanței de apel de a admite acțiunea a generat o îmbogățire fără justă cauză a pârâtei, creând corelativ un prejudiciu reclamantei care a contribuit la starea de insolvență a societății.

S-a mai criticat și aplicarea greșită a prevederilor art. 1851 C. civ. din perspectiva efectelor unui contract finalizat și nu a unui contract executat doar parțial din culpa beneficiarului, precum și a prevederilor art. 1272, art. 1516 și art. 1167 C. civ., instanța de apel reținând în mod greșit că nu există niciun temei care să justifice obligarea pârâtei la plata armăturii și cu atât mai puțin a manoperei încorporate în prețul facturat.

În final, recurenta-reclamantă a solicitat casarea decizie recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea soluționării cauzei prin raportare la prevederile art. 1516 alin. (1) și (2) pct. 1 și art. 1272 C. civ., urmând ca instanța de trimitere să verifice, în condițiile art. 1875 alin. (2) și art. 1170 C. civ., buna-credință în executarea obligațiilor contractuale și administrarea probelor în raport cu acest obiect al probațiunii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 27 decembrie 2023.

Intimata-pârâtă C. S.R.L., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin rezoluția din 19 martie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 21 mai 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, apreciază că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, se cuvine notat că, deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în fapt, au fost dezvoltate și critici care se încadrează motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului criticând, în esență, atât calificarea greșită a cererii deduse judecății ca fiind o acțiune în executare și nu în răspundere contractuală, o astfel de interpretare încălcând dispozițiile art. 1516 alin. (1) și art. 1549 alin. (1) C. civ., cât și omisiunea analizării motivelor de apel vizând executarea parțială a contractului din cauza conduitei culpabile a pârâtei, vinovăția în executarea contractului decurgând din încheierea de către pârâtă a unui contract cu reclamanta fără a deține autorizație de construcție și consecințele asupra răspunderii contractuale.

Pentru început, Înalta Curte reține că, potrivit art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în virtutea principiului disponibilității atât obiectul, cât și limitele procesului sunt determinate prin cererile și apărările părților, iar instanța are îndatorirea de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, fiind ținută de cauza cererii de chemare în judecată pe care este învestită să o analizeze.

Confirmând criticile recurentei, instanța supremă constată că instanța de apel, cu încălcarea limitelor învestirii, în mod greșit a calificat acțiunea reclamantei ca fiind o acțiune în executare și nu în răspundere contractuală, cum în mod expres a indicat titulara demersului judiciar prin cererea de chemare în judecată, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1350 C. civ.

Întrucât penalitățile de întârziere aveau un caracter sancționator al refuzului de plată în termenul convenit de părți, instanța de apel era obligată să verifice culpa pârâtei în întârzierea plății.

Prin cererea de apel, reclamanta a invocat că sentința - prin care pretențiile formulate au fost respinse, în parte ca neîntemeiate, în parte pentru că ar fi operat compensarea cu dreptul de creanță al pârâtei - a fost motivată lacunar, exclusiv prin trimiterea la concluziile raportului de expertiză contabilă.

Astfel, expertiza fiind doar un procedeu prin intermediul căruia se stabilesc împrejurările de fapt necesare pentru soluționarea litigiului, răspunsul expertului nu putea privi problemele de drept legate de calificarea obligațiilor asumate contractual, de condițiile și limitele răspunderii contractuale, astfel încât aceste dezlegări reveneau instanței de apel, devoluțiunea fiind integrală.

Sunt întemeiate criticile recurentei, în sensul că nici motivarea instanței de apel nu conține analiza proprie asupra raporturilor juridice stabilite între părți, a modului de executare a obligațiilor asumate și a condițiilor răspunderii contractuale, în sensul unei delimitări a raporturilor determinate de cele două contracte distincte, deduse judecății prin acțiunea reclamantei.

Instanța de apel a validat stingerea creanțelor aparținând părților în litigiu până la concurența celei mai mici dintre acestea, respectiv a creanței reclamantei societate în insolvență, cu consecința incidenței art. 1616 - 1617 C. civ. și a art. 90 din Legea nr. 85/2014.

Or, compensația legală operează de drept numai dacă datoriile reciproce sunt certe, adică existența creanței este sigură, în sensul de a rezulta din titlul emanat de la debitoare, recunoscut de aceasta.

Reclamanta și-a întemeiat pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată pe două contracte încheiate cu pârâta și anume, contractul de execuție nr. 3568 din 29 ianuarie 2020 și contractul de subantrepriză nr. x din 17 iunie 2020, doar în legătură cu acest ultim contract fiind reținută recunoașterea pretențiilor reprezentând contravaloarea garanției de bună-execuție, de către pârâtă, prin întâmpinare.

Drepturile de creanță ale părților izvorâte din primul contract nr. x din 29 ianuarie 2020 modificat prin actele adiționale ulterioare, au format obiectul disputei litigioase.

Astfel, pârâta a invocat și la prima instanță și în apel netemeinicia pretențiilor reclamantei, motiv pentru care s-a prevalat de excepția de neexecutare a contractului în temeiul art. 1556 C. civ., făcând referire la situația de lucrări nr. x din 24 martie 2021 și la neîndeplinirea obligațiilor contractuale de natură a genera pârâtei un prejudiciu, constând în costul de piață al lucrărilor neexecutate de către reclamantă.

La rândul său, reclamanta a invocat prin cererea de apel neexecutarea culpabilă a contractului de către pârâtă care a contractat efectuarea lucrărilor, deși nu a deținut autorizație de construire, ceea ce a condus la suspendarea executării și, ulterior, la încetarea contractului.

Ceea ce reține curtea de apel și anume, că reclamanta pretinde pârâtei exclusiv executarea obligației asumate contractual, de a achita contravaloarea lucrărilor prestate și de a restitui garanțiile de bună-execuție și nu atragerea răspunderii contractuale, care ar fi putut să aibă ca situație premisă doar solicitarea rezilierii contractului din culpa pârâtei, în condițiile art. 1549 alin. (1) C. civ., ignoră statuările primei instanțe, a cărei hotărâre este menținută.

A constatat instanța de fond că rezilierea contractului de execuție nr. x/29.01.2020 a avut loc prin activarea de către pârâtă a pactului comisoriu prevăzut la art. 13.1 din contract, pârâta solicitând reclamantei prin adresa din 06.05.2021 emiterea facturii aferente materialelor livrate pentru armătură și întocmirea documentelor financiar-contabile privind stornarea avansurilor încasate rămase nedecontate din contract și din actul adițional nr. x, după stingerea contravalorii armăturilor și a restului de plată din factura nr. x/26.03.2020, exigibilitatea creanțelor reclamantei menționate anterior fiind pusă în legătură cu momentul încetării convenției.

Potrivit exigențelor art. 477 Cod procedură civilă, instanța de apel era ținută ca, observând corect cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost justificată pe întregul parcurs al procesului, să îi aplice textele de lege incidente, respectând limitele învestirii, potrivit art. 478 alin. (3) Cod procedură civilă.

Temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății este reprezentat de dispozițiile art. 1350 C. civ., conform cărora, în raporturile dintre părți, forța obligatorie a contractului implică și regula conformității executării, ceea ce presupune, pe lângă dreptul creditorului de a obține îndeplinirea exactă (conformă) a obligațiilor și dreptul său la remedii în caz de neexecutare.

C. civ. reglementează remediile pe care le are la îndemână creditorul în caz de neexecutare fără justificare a obligațiilor debitorului, la art. 1516, potrivit căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației. Condiția fundamentală a invocării remediilor constă în existența unei neexecutări, totale sau parțiale ori o executare cu întârziere a obligației asumate de debitor.

Textul de lege nu stabilește o ordine de executare a mijloacelor juridice de realizare a dreptului creditorului, acesta putând alege, în funcție de circumstanțe, modalitatea legală cea mai adecvată satisfacerii dreptului său.

Acțiunea în răspundere contractuală presupune ca instanța de judecată sesizată de parte să interpreteze clauzele contractuale în lumina dispozițiilor art. 1270 și 1272 C. civ., care impun respectarea principiilor de bună-credință și executarea cu diligență a obligațiilor asumate. De asemenea, instanța are obligația să analizeze culpa în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale.

Întrucât soluția primei instanțe a fost întemeiată exclusiv pe concluziile raportului de expertiză, nefiind analizate clauzele contractuale din perspectiva îndeplinirii obligațiilor asumate convențional, instanței de control judiciar devolutiv îi revenea sarcina să examineze circumstanțele încetării convenției și în legătură cu contravaloarea facturii aferente lucrărilor de armătură, să verifice dacă nefinalizarea lucrării a fost imputabilă pârâtei și dacă aceasta a generat un prejudiciu reclamantei.

Neanalizarea acestor aspecte echivalează cu nemotivarea hotărârii din perspectiva dispozițiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce, fără a însemna un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, presupune un răspuns la cele fundamentale, susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor superioare să exercite un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Instanța supremă reține faptul că, un proces civil, finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6 paragraful (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", ceea ce implică, în sarcina instanțelor, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 1516 alin. (2) C. civ., care stabilesc un drept de opțiune al creditorului în ipoteza neexecutării obligațiilor de către debitor. Instanța nu putea cenzura acest drept, prin refuzul analizei asupra motivelor de apel, întrucât reclamanta ar fi trebuit să aleagă remediul rezilierii din culpa pârâtei, facultatea părții privind modalitatea legitimă cea mai adecvată satisfacerii dreptului său, fiind asigurată prin norma legală anterior evocată.

Înalta Curte formulează observația că revenea instanței de prim control judiciar sarcina de a lămuri cauza sub toate împrejurările de fapt și de drept esențiale pentru pronunțarea unei soluții legale și temeinice, care nu primiseră o rezolvare nici la prima instanță.

De asemenea, întemeiate sunt și criticile privind aplicarea greșită a prevederile art. 1851 alin. (1) și art. 1852 alin. (3) C. civ., instanța de apel considerând că dreptul de a solicita plata există numai la data executării integrale a lucrării, fără a se lua în considerare și prevederile art. 1170 și art. 1272 C. civ., care reglementează obligația de executare cu bună-credință a contractului.

Pentru argumentele evocate, în considerarea dispozițiilor art. 497 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Cu prilejul rejudecării, instanța de apel va avea în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar E.., împotriva deciziei civile nr. 491/A din 18 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de Insolvență, Societăți, Concurență Neloială și Litigii decurgând din Exploatarea unei Întreprinderi, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2024.