ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1929/2019

Ședința publică din data de 24 octombrie 2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 09.02.2016 sub nr. x/2016, reclamanta-pârâtă SOCIETATEA A. S.A. prin administrator judiciar B. SPRL a solicitat obligarea debitoarei la plata sumei de:

- 1.364.352,11 RON reprezentând debit principal, contravaloarea parțială a facturilor nr. x/03.12.2015 și y/11.12.2015;

La data de 07.02.2017 pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea a depus cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea societății la plata sumei de 1.364.532,11 RON, reprezentând penalități de întârziere datorate potrivit art. 3 din Actul adițional nr. x la Contractul de Subantrepriză nr. x/25.03.2013 coroborat cu art. 5.1 din Contractul de Subantrepriză raportate la art. 1270 și 1516 C. civ. și obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 29.11.2017 s-a formulat cerere de disjungere a cererii reconvenționale și judecarea acesteia separat, întrucât societatea reclamanta a intrat în insolvență la data de 14.11.2017.

Prin sentința civilă nr. 112/PI/31 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2016, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta pârâtă Societatea A. S.A. prin administrator judiciar B. SPRL în contradictoriu cu pârâta reclamantă SOCIETATEA C.. iar pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 1.364.532,11 RON, reprezentând contravaloare parțială lucrări conform facturilor fiscale nr. x/03.12.2015 și nr. y/11.12.2015.

Prin aceeași sentință s-a respins capătul de cerere privind penalitățile de întârziere; s-a admis cererea de disjungere a cererii reconvenționale și s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale, urmând a se forma un nou dosar cu termen de judecată la data de 21.03.2018.

Totodată, urmare a admiterii în parte a acțiunii, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 18.071,89 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel pârâta-apelantă C., solicitând în principal, anularea hotărârii apelate pentru încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 6 CEDO și a prevederilor art. 210 C. proc. civ., iar în raport de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În subsidiar, pârâta-apelantă a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată, ca urmare a intervenirii compensației legale, conform art. 1617 alin. (1) C. civ. și obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxe judiciare de timbru și onorarii avocațiale, achitate atât la fond, cât și în apel.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 520 din 25 septembrie 2018 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta-apelantă C. în contradictoriu reclamanta-intimată A. S.A., prin administrator judiciar B., împotriva sentinței civile nr. 112/PI/31 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2016, având ca obiect pretenții.

Împotriva deciziei civile nr. 520 din 25 septembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă pârâta C. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta pârâtă solicită în principal, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală sau respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii autorității de lucru judecat, în ceea ce privește compensația legală între cele două creanțe reciproce. În subsidiar a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate arată că hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 75 din Legea nr. 85/2014 coroborat cu art. 210 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 90 din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 1617 alin. (1) C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă invocă cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 C. proc. civ. excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că demersul procedural întreprins de reclamantă în procedura insolvenței este eronat și contrar dispozițiilor contractuale.

Astfel, din cuprinsul facturii nr. x/2015 rezultă că aceasta a fost emisă pentru lucrările efectuate conform Proiect MMCL 07. Conform prevederilor din subclauza 1 din cuprinsul Secțiunii B reclamanta și-a asumat obligația de a executa lucrările prevăzute în contract și în anexele acestuia.

Corespunzător acestor obligații prețul datorat pentru lucrările efectuate urma să fie plătit direct de beneficiar în contul reclamantei, fapt confirmat prin demersul efectuat de administratorul judiciar B. SPRL.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, recurenta-pârâtă arată că prin sentința civilă nr. 1006/31.05.2018 pronunțată de Tribunalul Maramureș s-a reținut caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, judecătorul sindic admițând contestația formulată de pârâtă și a dispus înscrierea contestatoarei-creditoare la masa credală a debitoarei S.C. IMI S.A..

Solicită ca aceste dezlegări ale judecătorului sindic să fie coroborate cu constatările Curții de Apel Timișoara prin care s-a reținut că pârâta nu a contestat datoria sa față de reclamantă.

Pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 432 C. proc. civ., pârâta invocă autoritatea de lucru judecat cu privire la incidența compensației legale, cu consecința că urmare a definitivării pretențiilor reclamantei în insolvență izvorâte din facturile nr. x/2015 și nr. y/2015 creanța solicitată prin cererea principală a fost stinsă prin intermediul compensației legale cu creanța pârâtei rezultată din factura fiscală nr. x/2016.

În concluzie, cele două creanțe reciproce au fost stinse de drept, înainte de data deschiderii procedurii de insolvență împotriva reclamantei, motiv pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă.

În măsura în care instanța va trece peste aceste excepții, recurenta-pârâtă solicită instanței să aibă în vedere motivele de nelegalitate următoare:

Sub aspectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se reproșează instanței de apel că nu a răspuns în fapt și în drept la toate motivele de apel invocate de pârâtă. În cadrul hotărârii recurate se regăsesc doar aprecieri formale și eronate referitoare la criticile recurentei, fără a se regăsi o analiză pertinentă sau cel puțin implicită a celorlalte motive de apel invocate de pârâtă, referitoare la ignorarea apărărilor esențiale de către prima instanță.

Având în vedere că instanța de apel s-a rezumat la aserțiuni generale și eronate privind legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe din perspectiva disjungerii și suspendării cererii reconvenționale, se apreciază că nu poate fi realizat controlul de legalitate în aeastă etapă procesuală, motiv pentru care solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea pronunțată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 22 alin. (4) raportat la art. 210 coroborat cu art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Instanța de apel a dat o calificare greșită obiectului cererii reconvenționale, pentru a confirma măsura disjungerii cererii reconvenționale.

Contrar susținerilor instanței de apel, compensația nu constituie o acțiune în realizarea creanțelor, ci conform art. 1615 C. civ. aceasta reprezintă la fel ca și plata un mod de stingere a creanței reciproce, care poate fi invocată inclusiv pe calea dreptului comun, fie prin întâmpinare, fie prin cererea reconvențională, compensarea fiind calificată ca o veritabilă excepție de la regula consacrată de art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Având în vedere dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 recurenta-pârâtă susține că, compensația legală nu trebuia invocată exclusiv în cadrul procedurii de insolvență și constatată doar de judecătorul sindic, deoarece prin invocarea compensației nu se tinde la valorificarea unei creanțe proprii față de debitorul în insolvență, ci se urmărește exonerarea de la obligația pretinsă de debitor, opunându-i acestuia creanțele până la concurența celei mai mici dintre ele.

Subliniază aspectul esențial legat de faptul că au fost îndeplinite condițiile compensației legale înaintea datei deschiderii procedurii de insolvență, astfel încât efectele extinctive de datorie ale compensației de plin drept se produc automat, prin efectul legii, respectiv la data deschiderii procedurii de insolvență.

Instanțele aveau obligația soluționării unitare a procesului, în limitele și cu respectarea principiului disponibilității părților, astfel încât disjungerea cererii reconvenționale contravine dispozițiilor art. 210 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea prevederilor art. 90 din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 1617 alin. (1) C. civ.

Sub acest aspect arată că dezlegările Curții de Apel Timișoara în sensul că apărările întemeiate pe instituția compensației nu ar putea fi soluționate de instanțele de drept comun, ci numai de judecătorul sindic sunt eronate și nelegale, textul de lege neinstituind o competență materială exclusivă, în sensul avut în vedere de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În continuare recurenta-pârâtă face trimitere la elemente de fapt relevante în scopul determinării modului de aplicare a legii de către instanța de apel.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 16 mai 2019 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Prin cererea înregistrată la 21 iunie 2019, recurenta-pârâtă C. a formulat cerere prin care a solicitat ca instanța să ia act de declarația de renunțare la judecată exprimată în cuprinsul declarației însușită de reprezentanții legali ai societății.

Înalta Curte, a luat în examinare cererea formulată de către recurenta-pârâtă, în temeiul art. 464 alin. (2) C. proc. civ. și a reținut:

Potrivit art. 406 C. proc. civ., renunțarea la judecată poate avea loc în tot cursul judecății, în fața primei instanțe sau a instanței de apel ori a celei de recurs, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă.

Conform art. 464 alin. (2) C. proc. civ. achiesarea expresă se face prin act autentic sau prin declarație verbală în fața instanței ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale.

Prin declarația din 21 iunie 2019, existentă la dosar, pârâta a arătat că achiesează în totalitate la decizia civilă nr. 520 din 25 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dos nr. 8994/30/2016.

Cererea de retragere a căii de atac a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 463, raportat la art. 9 alin. (3) C. proc. civ.

În cauza de față, manifestarea de voință a pârâtei în sensul de a renunța la judecata prezentei căi de atac, reprezintă un act de dispoziție al acesteia, care nu este supus cenzurii instanței.

În consecință, Înalta Curte, având în vedere cererea analizată, apreciază îndeplinite cerințele prevăzute de art. 406 coroborat cu art. 464 C. proc. civ., privind renunțarea la judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 520 din 25 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțare la judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 520 din 25 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. SPRL ȘI PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL D..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2019.