ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1151/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 25 februarie 2016 A. SRL, în calitate de reclamantă - antreprenor, în contradictoriu cu B. SRL, în calitate de pârâtă -subantreprenor, în temeiul art. 192 și urm. C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.254.610.22 RON, fără TVA. reprezentând penalități de întârziere, calculate potrivit art. 7.1. din Contractul de subantrepriză nr. x din 9 septembrie 2013; obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâta B. SRL a solicitat, obligarea pârâtei la plata sumei de 405.641,17 RON ce reprezintă penalități de întârziere datorate reclamantei de către pârâtă; obligarea reclamantei/pârâtei reconvenționale la plata către pârâtă a sumei de 1.718.908,77 RON (1.540.125,36 RON - debit restant-preț neplătit pentru lucrările efectuate + 178.783,41 RON - penalități de întârziere calculate până la data de 23 martie 2016 și care se vor calcula în continuare până la data plații efective); iar în temeiul art. 1616 și urm. din C. civ. să se dispună compensarea sumei de 405.641,17 RON, ce reprezintă penalități de întârziere datorate reclamantei de către pârâtă, cu valoarea corespunzătoare din suma (1.718.908,77 RON) pe care le-o datorează reclamanta, iar diferența de 1.313.267,6 RON să le fie plătită de către reclamanta-pârâtă reconvențional conform clauzelor contractuale, obligarea reclamantei-pârâte reconvențional, la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă prin Sentința civilă nr. 478/PI din 24 aprilie 2018, pronunțată de în Dosarul nr. x/2016, a admis, în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, având ca obiect pretenții; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.068.736,57 RON reprezentând penalități de întârziere; a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențional SC B. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențional SC A. SRL, având ca obiect pretenții; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.718.908,77 RON cu titlu de debit restant și penalități de întârziere, ca urmare, s-au compensat creanțele de mai sus și în consecință a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 349.827,8 RON și a compensat cheltuielile de judecată.

Apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 478/PI din 24 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă prin Decizia civilă nr. 730/A din 12 noiembrie 2018.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. SRL, în calitate de societate care a absorbit SC A. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, după o prezentare detaliată a situației de fapt și a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material referitoare la compensația legală și trebuia să facă o motivare juridică a deciziei sale și nu una fundamentată doar pe un punct de vedere contabil, cu nesocotirea incidenței celorlalte dispoziții legale în materie.

În opinia recurentei-reclamante pentru a interveni compensarea legală nu sunt obligatorii ordinele de compensare între persoanele juridice, acestea reprezentând doar mijloace sau modalități facultative prin care se sting creanțe reflectate în contabilitatea acestora, iar în situația facturilor emise de A. și B. fiind îndeplinite condițiile referitoare la creanțe, compensația s-a produs prin efectul legii.

După prezentarea unor opinii din doctrină și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție privind compensarea, recurenta-reclamantă a concluzionat că, în ce privește compensația legală ca mod de stingere a datoriilor, operează în puterea și efectul legii, în condițiile în care părțile au datorii reciproce certe, lichide și exigibile, fără a fi necesar ca vreo autoritate sau instanța să recunoască incidența acestui mod de stingere a datoriei și poate fi opusă reclamantului de către pârât și pe calea apărării, iar acest raționament trebuia aplicat și de instanța de apel.

Referitor la penalitățile de întârziere la facturile care se compensează, după reiterarea art. 2.4 din Contractul de subantrepriză nr. x/2013, în opinia recurentei-reclamante compensarea este stabilită de părți prin contract și se produce de drept la emiterea facturilor, această prevedere neputând fi modificată unilateral de părți, experți, instanță sau de vreo altă autoritate.

După prezentarea reținerilor instanței de apel referitor la motivele de apel invocate, a unor aspecte privind situația de fapt privind facturile, extrasele de cont ce fac dovada plăților, opiniile separate privind raportul de expertiză contabilă, notele scrise depuse în apel, recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a ignorat apărările reclamantei și probele depuse la dosar nesocotind incidența prevederilor art. 478 alin. (2) și (4) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de control judiciar a aplicat greșit normele de drept material, respectiv cele vizând principiul forței obligatorii a convențiilor civile, principiu care se răsfrânge și asupra clauzelor contractuale privind modul și condițiile în care pot fi efectuate plățile.

Cu privire la ultimele două motive de apel vizând critici asupra expertizelor dispuse în cauză și alte aspecte procedurale, recurenta susține că hotărârea pronunțată de instanța de prim control judiciar nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește critica privitoare la modul de administrare a probei cu expertiza contabilă și respingerea de către prima instanță de judecată a obiecțiunilor apelantei, instanța de apel apreciază, fără însă să motiveze de ce nu a primit criticile și apărările reclamantei, ci doar menționează că instanța de fond a procedat corect, în baza prevederilor art. 330 și urm. C. proc. civ.

Se mai arată că, în fapt, neconcordanțele din actele primare privind plățile și realizarea lucrărilor au rămas neclarificate, atât de expertize, cât și de instanța de fond și cea de apel.

Recurenta apreciază că preluarea de către instanța de control judiciar, integral sau doar cu variațiuni semantice a ceea ce s-a dispus de către instanța inferioară (în hotărârea apelată, dar și în încheierile de ședință anterioare), nu reprezintă o motivare atunci când există critici concrete în cererea de apel, fără a se arăta, totodată, de ce au fost respinse apărările apelantei.

De asemenea, susține că instanța de apel, nu a luat în analiză aceste argumente și nu a motivat de ce criticile societății reclamante nu au putut fi primite, în raport de apărările și probele existente la dosar.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care impun prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părților au fost respinse sau admise parțial, lipsa motivării echivalând cu o nesoluționare pe fond a acestora.

În fine, arată recurenta - reclamantă, aspectele privitoare la expertize, raportat la modul în care au fost soluționate de către instanța de apel, atrag, totodată, și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de control judiciar a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 335 alin. (1), dar și pe cele ale art. 338 din C. proc. civ.

În contextul celor de mai sus, recurenta - reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel (cu aplicarea dispozițiilor art. 501 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) din C. proc. civ.) și, pe fond, schimbarea în parte a Sentinței civile nr. 478/2018 pronunțate de Tribunalul Timiș, în sensul admiterii în pateu a cererii reconvenționale, respectiv, a sumei de 994.704,95 RON (formată din debit în sumă de 963.013 RON și penalități de întârziere în sumă de 31.691,17 RON calculate potrivit clauzelor contractuale), și compensarea sumelor datorate reciproc; cu obligarea intimate - pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, efectuate la fond, apel și recurs.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă B. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a deciziei recurate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 3 octombrie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 30 ianuarie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a acordat termen la data de 2 aprilie 2020 pentru judecata pe fond, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin Încheierea din data de 2 aprilie 2020 s-a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (6) sin Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgența, ulterior cauza fiind repusă pe rol ca urmare a încetării efectelor stării de urgență.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil analizei recursului trebuie menționat faptul că în această cale extraordinară de atac, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În raport cu aceste dispoziții, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a motivat criticile și apărările reclamantei privind expertiza contabilă dispusă în cauză și obiecțiunile la aceasta.

Înalta Curte, reține că pretinsa neanalizare de către instanța de apel a expertizei contabile nu reprezintă o critică de nelegalitate pentru a putea fi analizată în această etapă procesuală, instanța de apel, ca instanță devolutivă, având plenitudinea de a analiza întregul probatoriu administrat.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, instanța nefiind ținută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest aspect și cât nu sunt încălcate exigențele dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. ceea ce în prezenta cauză nu este cazul.

Nesuplimentarea probatoriului cu o nouă expertiză judiciară nu poate fi interpretată nici ca o încălcare a rolului activ al instanței și nici ca un refuz, întrucât procesul civil reprezintă, ca regulă generală, un proces al intereselor private, iar în acest context, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilității și respectiv cel al contradictorialității, instanța de apel fiind suverană în a aprecia concludența și oportunitatea administrării probelor.

Prin urmare, faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceștia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Distinct de aceasta, se constată că soluția pronunțată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, se constată că nu este incidentă niciuna dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material referitoare la compensația legală, considerând că aceasta ar fi trebuit să facă o motivare juridică și nu una fundamentată doar pe un punct de vedere contabil, cu nesocotirea incidenței celorlalte dispoziții legale în materie.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a reținut în mod corect că pentru a interveni compensarea la care face referire reclamanta, se impunea finalizarea procedurii prin emiterea unui ordin de compensare.

Întrucât reclamanta nu a prezentat un asemenea document, în mod judicios instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 1 și art. 4 din Regulamentul din 1999 de compensare a datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor persoane juridice.

În argumentarea acestui motiv de recurs privind compensarea legală, recurenta-reclamantă prezintă aspecte ale situației de fapt ce a fost stabilită de către instanțele anterioare și care nu mai poate fi reevaluată în calea extraordinară de atac a recursului, știut fiind faptul că în recurs se analizează hotărârea atacată numai din perspectiva aspectelor de nelegalitate și nu de netemeinicie.

Nu pot fi reținute nici criticile referitoare la interpretarea greșită a normelor de drept material privind forța obligatorie a contractului reglementată de art. 1270 C. civ., prin faptul că a decis să fie plătită suma solicitată de B. doar pe baza concluziilor expertizei tehnice.

Astfel, se constată că recurenta-reclamantă prin invocarea unor pretinse încălcări ale normelor de drept material, ca de altfel întreaga argumentare a recursului, tinde la o reanaliză a probatoriului administrat, respectiv a rapoartelor de expertiză administrate în cauză și implicit la o soluționare pe fond a cauzei, omițând faptul că se află în etapa procesuală a recursului în care se analizează doar aspectele de nelegalitate și nu cele de netemeinicie.

Înalta Curte, reține că aspectele de netemeinicie au fost avute în vedere de instanța de apel în analiza cauzei, confirmând reținerile instanței de fond că între facturile emise de A. SRL și B. SRL nu a intervenit compensarea legală la data emiterii lor, motiv pentru care a obligat reclamanta la plata sumei de 249.344,78 RON, sumă la care au fost calculate și penalitățile de întârziere aferente, conform raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația de fapt stabilită și că motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce privește fondul cauzei, aspect ce nu este permis în această etapă procesuală.

Pentru aceste considerente Înalta Cure, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă SC B. SRL, urmează a se aplica dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 9.000 RON cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, în calitate de societate care a absorbit SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 730/A din 12 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9000 RON către intimata-pârâtă SC B. SRL.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 iunie 2020.

Procesat de GGC - LM