ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 431/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Deliberând asupra cererii de recurs, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă sub nr. x/2010, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 137.546,46 euro, compusă din 66.369,15 euro debit restant, constând în garanția de bună-execuție conform contractelor de execuție lucrări nr. x și 230 din 22 februarie 2005 și 71.177,31 euro debit restant, constând în garanția de bună-execuție datorată în baza contractului de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003, precum și la plata sumei totale de 155.735,83 euro penalități de întârziere, după cum urmează: 55.748,56 euro penalități de întârziere calculate de la 15 decembrie 2008 până la 30 iunie 2010, conform contractelor de execuție lucrări nr. x și 230 din 22 februarie 2005; 99.987,27 euro penalități de întârziere calculate de la 3 decembrie 2007 până la 30 iunie 2010, conform contractului de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003 și în continuare la plata de penalități în cuantum de 0,15%, calculate la debitul restant de la data introducerii acțiunii până la data plății efective a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 581 și următoarele din C. proc. civ. de la 1865.

Prin întâmpinarea și cererea reconvențională depuse la dosar la 14 septembrie 2010, pârâta B. S.A. a solicitat respingerea acțiunii introductive, respectiv obligarea reclamantei-pârâte la restituirea sumei de 94.051,51 RON, reprezentând plată nedatorată și la plata penalităților în sumă de 14.137 RON, calculate conform art. 23 pct. 1 din contract, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 18 septembrie 2017, prima instanță a disjuns cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.A., înregistrând-o sub nr. x/2017, pentru a fi judecată separat de cererea principală.

Prin sentința civilă nr. 1642/LP/PI din 21 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., și a obligat-o pe pârâta B. S.A. în favoarea acesteia la plata sumei de 339.225,31 RON, reprezentând garanție de bună-execuție și la plata de penalități în cuantum de 0,15% calculate la acest debit.

Tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește garanția solicitată de reclamantă reținând că termenul de prescripție de 3 ani, înăuntrul căruia reclamanta putea să solicite restituirea garanției, a început să curgă de la 3 decembrie 2008, astfel că nu era împlinit la 5 iulie 2010, data promovării acțiunii introductive.

Referitor la contractul nr. x din 3 septembrie 2003, tribunalul a notat că acesta a fost încheiat între reclamanta A. S.R.L., în calitate de subantreprenor și pârâta B. S.A., în calitate de antreprenor general și a avut ca obiect lucrarea "Reparație capitală la Căminul 22 C" pentru beneficiarul final Universitatea Politehnică din Timișoara.

Potrivit actului adițional nr. x la evocatul contract, valoarea finală a lucrării a fost convenită de părți la suma de 2.931.289,47 RON, cu TVA inclus, iar potrivit art. 3 din același act adițional termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit în septembrie 2006.

Părțile în litigiu au contestat valoarea finală a lucrării aferente acestui contract, precum și data recepției finale a lucrării, aspecte ce au făcut obiectul unei pângeri penale formulate de pârâtă împotriva reprezentantului reclamantei, D., soluționată prin ordonanța din 9 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina.

Pentru a hotărî obligarea pârâtei în favoarea reclamantei la plata sumei de 47.872,36 RON, reprezentând garanție de bună-execuție la contractul nr. x din 3 septembrie 2003, tribunalul a reținut, în esență, că aceasta este suma reținută de pârâtă de la reclamantă cu acest titlu.

Referitor la contractul nr. x din 22 februarie 2005, tribunalul a notat că acesta a fost încheiat între reclamanta A. S.R.L., în calitate de executant și pârâta B. S.A., în calitate de beneficiar și a avut ca obiect lucrarea "Bazin de înot acoperit și amenajări exterioare la Baza Sportivă nr. 2 E.".

Potrivit actului adițional nr. x la contract, invocat de reclamantă, valoarea finală a contractului a fost de 6.971.226,2 RON, cu TVA inclus, iar potrivit art. 3 din același act adițional termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit în decembrie 2007. Și acest act adițional a făcut obiectul cercetării penale în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, soluția de clasare la care s-a făcut referire în precedent vizând și acest act adițional.

Pentru a hotărî obligarea pârâtei în favoarea reclamantei la plata sumei de 260.493,24 RON, reprezentând garanție de bună-execuție la contractul nr. x din 22 februarie 2005, tribunalul a reținut, în esență, că aceasta este suma pe care pârâta o mai are de restituit reclamantei din suma totală achitată cu acest titlu, din care restituise parțial suma de 200.000 RON.

Pentru considerentele menționate anterior, în baza prevederilor art. 969 și 970 din C. civ. de la 1864, act normativ incident în speță raportat la data încheierii contractelor, tribunalul a admis în parte cererea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă în favoarea acesteia la restituirea sumei de 308.365,6 RON (47.872, 36 + 260.493,24) reprezentând garanție de bună-execuție.

În ceea ce privește penalitățile solicitate de reclamantă, prima instanță a reținut că, potrivit art. 23.2 din contractele nr. x din 3 septembrie 2003 și nr. 166 din 22 februarie 2005, în cazul în care antreprenorul general nu plătește sumele restante în termen de 28 de zile de la data la care trebuia efectuată plata, acestuia îi revine obligația de plată a unor penalități, reprezentând echivalentul cotei de 0,15% din plata neefectuată. Astfel, având în vedere că pârâta nu și-a îndeplinit obligația contractuală și nu a restituit garanția de bună-execuție în termen de 28 de zile, calculate de la data recepției finale a ambelor lucrări, respectiv de la 3 decembrie 2007, tribunalul a dat eficientă clauzelor penale evocate, stabilind în sarcina pârâtei obligația de a plăti reclamantei penalități în cuantum de 0,15% la suma de plată restantă de 308.365,6 RON (47.872,36 + 260.493,24), reprezentând garanție de bună-execuție.

În considerarea celor mai sus expuse și în baza art. 969, 970 și 983 din C. civ. de la 1864, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva sentinței civile nr. 1642/LP/PI din 21 decembrie 2017 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 361/A din 7 iunie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, invocând cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin decizia civilă nr. 4143 din 9 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 361/A din 7 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. A fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte a constatat că, respingând calea ordinară de atac exercitată de pârâtă, instanța de prim control judiciar s-a mărginit să reproducă considerentele reținute de prima instanță, fără să cenzureze în concret sentința atacată și fără să răspundă punctual criticilor formulate de apelanta-pârâtă.

Pârâta a arătat că, deși în cuprinsul memoriului de apel a formulat critici referitoare la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de prim control judiciar s-a limitat la a consemna argumente în fundamentarea concluziei că, în speță, nu s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă, fără să expună motivele care au determinat-o să-i înlăturare apărările.

Sub acest aspect, instanța supremă a constatat că instanța de apel a realizat în fapt o motivare implicită, care îmbrățișează teza avansată de tribunal și care nu răspunde în concret apărărilor apelantei-pârâte.

Verificarea memoriului de apel și a considerentelor deciziei atacate a relevat faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii menționate și nici asupra celor referitoare la recalcularea sumelor pretins datorate, deși pârâta a detaliat amplu fiecare dintre situațiile expuse.

În acest sens, s-a reținut că nu au fost menționate criticile dezvoltate de pârâtă asupra modului de calcul al garanției de bună-execuție aferentă celor două contracte, garanție solicitată a fi restituită de către reclamantă, limitându-se să preia concluziile tribunalului, fără să supună filtrului propriu susținerile părții.

S-a constatat că instanța de apel nu a răspuns criticii dezvoltate de pârâtă referitor la împrejurarea că tribunalul a calculat în mod greșit garanția de bună-execuție aferentă contractului de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003, raportându-se la totalitatea facturilor întocmite de reclamantă, nu doar la cele acceptate la plată și nu a expus niciun argument care să justifice menținerea acestui raționament în baza căruia tribunalul a stabilit în sarcina pârâtei obligația de a achita reclamantei suma de 47.872,36 RON.

Decizia atacată, respectiv considerentele acesteia a relevat ca fiind fondată și critica recurentei asupra lipsei motivării și suportului probator în ceea ce privește concluzia instanțelor de fond în sensul că pârâta ar fi reținut garanția de bună-execuție aferentă diferenței dintre suma de 2.834.036,83 RON, pretinsă de reclamantă și suma de 2.725.334,45 RON, reprezentând valoarea lucrărilor acceptate la plată.

Totodată, statuarea instanței de apel potrivit căreia pârâta ar datora reclamantei, în baza contractului de execuție de lucrări nr. x din 22 februarie 2005, o garanție de bună-execuție în sumă de 460.493,24 RON, s-a reținut că este complet nemotivată, curtea de apel nemenționând în niciun fel raționamentul în baza căruia s-a ajuns la această sumă.

Critica s-a reținut ca fondată întrucât recurenta-pârâtă a arătat că, pentru ca suma de 460.493,24 RON să constituie garanția de restituit, valoarea contractului la care s-a aplicat 5% ar fi trebui să fie de 9.209.864,8 RON, iar această sumă nu numai că nu corespunde realității, dar nici măcar nu a fost pretinsă de către intimata-reclamantă. Această apărare a recurentei-pârâte a fost complet ignorată de către instanța de prim control judiciar.

Instanța de apel a omis de la analiză și, implicit, a înlăturat nemotivat apărările pârâtei cu privire la modul de calcul propus de aceasta, precum și critica acesteia vizând răsturnarea sarcinii probei, preluând efectiv susținerile primei instanțe în lipsa oricărei cenzuri proprii.

Curtea nu s-a pronunțat nici asupra criticii formulate de pârâtă cu privire la obligația instanțelor de fond, față de obiectul acțiunii deduse judecății, de a stabili cuantumul garanției de bună-execuție, obligație referitor la care aceasta a susținut că nici tribunalul și nici curtea de apel nu și-a îndeplinit-o întrucât nu s-a administrat în cauză o expertiză care să aibă acest obiectiv, probă pe care a solicitat-o și la administrarea căreia reclamanta s-a opus.

Totodată, instanța de apel nu a analizat și nu a argumentat în nici un fel soluția înlăturării criticii vizând necesitatea recalculării sumelor pretins datorate.

Având în vedere că a fost găsit întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și că s-a constatat că decizia recurată nu a intrat în cercetarea fondului ceea ce a făcut imposibilă realizarea controlului de legalitate în cadrul recursului, s-a dispus ca examinarea celorlalte motive de recurs să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării.

La Curtea de Apel Timișoara, cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2010**.

Prin decizia nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010 a fost respins apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar C., împotriva sentinței civile nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2010. A fost admis apelul formulat de apelantă pârâtă S.C. B. S.A. împotriva aceleiași hotărâri. A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2010, în sensul că: a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune. A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar C., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.. A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 103.757,01 RON, cu titlu de garanție de bună execuție, la care se adaugă penalități de 0,15 % aplicate asupra sumei de 103.757,01 RON. A fost obligată reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata către pârâta S.C. B. S.A. a sumei de 3.632,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță. A fost obligată intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către apelantă pârâtă S.C. B. S.A. a sumei de 9.967,42 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În ceea ce privește apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar C., prin încheierea din data de 21.11.2019, instanța de apel a reținut că, având în vedere prevederile art. 502 C. proc. civ., care fac trimitere la dispozițiile art. 481 din același cod, în considerarea faptului că, deși cu ocazia soluționării apelurilor declarate în cauză în ciclul procesual anterior, ambele căi de atac au fost respinse de Curtea de Apel Timișoara, doar pârâta a înțeles să declare recurs împotriva deciziei instanței de apel, cale extraordinară de atac care a fost admisă de instanța supremă, context în care cele statuate de prima instanță privitor la modul de calcul al penalităților de întârziere au intrat în puterea lucrului judecat.

Pe cale de consecință, soluția de respingere a apelului declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar C., împotriva sentinței civile nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2010 s-a impus a fi menținută.

În ceea ce privește apelul formulat de apelantă-pârâtă S.C. B. S.A., prin care aceasta a solicitat, în principal, să se respingă în tot acțiunea reclamanților, pe cale de excepție, ca fiind prescrisă, și pe fondul cauzei ca fiind neîntemeiată și, în subsidiar, să se dispună recalcularea sumelor presupus datorate, în funcție de explicațiile cuprinse în conținutul apelului și pe cale de consecință, să se diminueze suma la plata căreia a fost obligată pârâta, de la suma de 308.365,6 RON, la suma de 66.146,06 RON (92.904,91 RON - 26.758,85 RON), modificând în același sens și suma la care urmează a se aplica penalitatea de 0,15%, instanța de apel a reținut considerentele ce urmează.

Referitor la soluția dată de Tribunalul Timiș asupra excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de apelanta-pârâtă, s-a constatat că cererea introductivă de instanță a fost formulată la data de 05.07.2010 termenul de prescripție fiind de 3 ani, așa cum dispun dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În ceea ce privește data de la care începe să curgă prescripția, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, aceasta este reprezentată de data când se naște dreptul la acțiune.

Momentul obiectiv de la care putea fi formulată acțiunea având ca obiect restituirea contravalorii garanției de bună execuție nu poate fi altul decât data încheierii procesului-verbal nr. x/24.11.2006 respectiv, a procesului-verbal nr. x/03.12.2008 încheiat cu beneficiarul final Universitatea Politehnică Timișoara.

Astfel, în lipsa unor procese-verbale încheiate în conformitate cu dispozițiile contractuale între părțile celor două contracte ce fac obiectul cauzei, în mod întemeiat a reținut prima instanță că, potrivit adresei emise de beneficiarul Universitatea Politehnica Timișoara, finalizarea lucrărilor executate în baza contractului nr. x/03.09.2003, având ca obiect "Reabilitare cămin 22C" a avut loc la data de 24.11.2006, întocmindu-se Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/24.11.2006 și finalizarea lucrărilor executate în baza contractului nr. x/22.02.2005, în ceea ce privește lucrarea constând în "Bazin de înot acoperit și amenajări exterioare la Baza sportivă nr. 2 E.", a avut loc la data de 03.12.2008, întocmindu-se Procesul-verbal de recepție finală nr. x/03.12.2008.

În condițiile în care cele două procese-verbale indicate au fost semnate și de către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., în calitate de constructor, data întocmirii acestora poate constitui momentul cel mai târziu, din punct de vedere obiectiv de la care putea începe să se calculeze termenul de 12 luni prevăzut în contracte pentru a se solicita restituirea garanției de bună execuție, respectiv exigibilitatea acestei creanțe, la expirarea acestuia începând să curgă termenul de 3 ani pentru formularea acțiunii.

În ceea ce privește susținerea apelantei pârâte S.C. B. S.A., potrivit căreia termenul de restituire nu a început să curgă, întrucât au fost constatate deficiențe ale lucrărilor, iar partea adversă nu le-a remediat, instanța de apel a constatat că acestea au fost înlocuite, de vreme ce apelanta pârâtă, în calitate de antreprenor general, a încasat toate sumele stabilite potrivit contractelor încheiate cu beneficiatul Universitatea Politehnica Timișoara. Astfel, conform documentelor întocmite cu beneficiarul final, instanța de apel a reținut că s-a născut prezumția că deficiențele au fost remediate de executantul S.C. A. S.R.L., fapt confirmat și de beneficiarul Universitatea Politehnica Timișoara.

În aceste condiții, revenea apelantei-pârâte S.C. B. S.A. sarcina probei contrare, respectiv că ar fi executat pe cheltuiala proprie lucrările de remediere ce se aflau în sarcina intimatei -reclamante, ceea ce nu s-a întâmplat.

Referitor la susținerea apelantei pârâte potrivit căreia suma rezultată din factura fiscală nr. x/29.12.2006 reprezintă lucrări de construcții și este prescrisă, instanța de apel a reținut că, în raport de obiectul acțiunii, care vizează exclusiv contravaloarea garanției de bună execuție, nu prezintă relevanță data emiterii facturilor, ci data expirării termenului de 12 luni, respectiv data exigibilității creanței, în raport de data predării, respectiv recepționării lucrărilor executate. În același sens, a fost înlăturată susținerea apelantei pârâte potrivit căreia toate facturile emise în temeiul contractului de antrepriză nr. x/03.09.2003 erau prescrise la data introducerii acțiunii, de vreme ce, în lipsa unui document anterior recepției finale cu beneficiarul final, nu se poate identifica o altă dată de la care a început să curgă termenul de 12 luni.

Pe cale de consecință, având în vedere că dreptul la acțiune privind sumele pretinse în baza contractul de antrepriză nr. x/03.09.2003 s-ar fi prescris la data de 24.11.2010, iar dreptul la acțiune privind sumele pretinse în baza contractului nr. x/22.02.2005 s-ar fi prescris la data de 03.12.2012, soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în raport de data formulării acesteia, la 05.07.2010, este corectă, urmând a fi menținută.

Pe fondul acțiunii, pentru a se lămuri cuantumul sumelor reținute cu titlu de garanție de bună execuție, expertiza tehnică judiciară efectuată în fața primei instanțe a fost completată în apel, cu luarea în considerare și a dispozițiilor contractuale relevante. În privința acestui ultim aspect, curtea a constatat că, potrivit art. 11 din contractul nr. x/03.09.2003 cuantumul garanției de bună execuție a contractului reprezintă 5% din prețul contractului, iar cuantumul garanției de buna execuție a contractului se constituie prin rețineri lunare din valoarea facturii aflată la decontare și se restituie după predarea pe bază de proces-verbal de predare-primire a lucrărilor executate (definitive) și recepționate și numai în limita valorică a acestora, iar potrivit art. 11 din contractul nr. x/22.02.2005, cuantumul garanției de bună execuție a contractului reprezintă 5% din prețul contractului, iar cuantumul garanției de bună execuție a contractului se constituie prin rețineri succesive din plata cuvenită pentru facturile parțiale și se poate restitui după recepția la terminarea lucrărilor astfel: 70% din valoarea garanției în termen de 14 zile de la data încheierii procesului-verbal la terminarea lucrărilor și 30% din valoarea garanției, la expirarea duratei de garanție de buna execuție.

Interpretând aceste dispoziții contractuale, curtea a reținut că, deși părțile s-au raportat la stabilirea cuantumului garanției de bună execuție a contractului la prețul acestuia, convenind că reprezintă 5%, în concret, conform acelorași dispoziții contractuale, au avut loc rețineri din valoarea facturilor aflate la decontare, părțile stabilind obligația de restituire a sumelor reținute cu acest titlu după predarea, respectiv recepționarea lucrărilor executate și numai în limita valorică a acestora, astfel încât nu mai prezintă relevanță valoarea inițială a lucrărilor contractate.

Procedând la identificarea sumelor datorate cu titlu de garanție de bună execuție, curtea a reținut că, din cuprinsul raportului de expertiză tehnică judiciară, așa cum a fost el completat în fața instanței de apel, rezultă că în privința contractului de execuție nr. x/03.09.2003 cuantumul garanției de bună execuție este de 114.509,89 RON, din care a fost achitată suma de 95.747,53 RON, rămânând un rest de 18.762,36 RON.

În ceea ce privește cuantumul garanției de bună execuție calculat în temeiul contractului de execuție nr. x/22.02.2005, acesta a fost determinat ca fiind în sumă de 284.994,6 RON, din care a fost achitată suma de 200.000 RON, rămânând o diferență de achitat de 84.994,65 RON.

La determinarea cuantumului garanției de bună execuție, s-a aplicat cota de 5 % stabilită în cele două contracte, dar nu din prețul contractului, ci asupra bazei de calcul reprezentată de valoarea totală a facturilor emise de subantreprenor, fără TVA, raportată la situațiile de lucrări acceptate, fără TVA, motivată de expert prin aceea că pe facturile emise de subantreprenor nu s-a consemnat garanția de bună execuție, nici procentual și nici valoric, iar prin plățile efectuate, verificate în cadrul expertizei în baza documentelor de decontare bancară, apelanta pârâtă S.C. B. S.A. a făcut rețineri de sume la fiecare plată, în sume care nu reprezintă întocmai cota de 5 %.

Referitor la susținerea apelantei-pârâte S.C. B. S.A. potrivit căreia procentul se calculează după scăderea TVA, curtea a apreciat-o ca întemeiată, astfel încât a stabilit sumele datorate așa cum au fost determinate prin expertiză, respectiv fără TVA.

Luând în considerare aceste aspecte, curtea a reținut că suma datorată de apelanta pârâtă S.C. B. S.A., în temeiul contractului nr. x/03.09.2003 este de 18.762,36 RON, iar cea datorată în baza contractului nr. x/22.02.2005 este de 84.944,65 RON.

În același sens, reținând că apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. se impune a fi obligată la plata către intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei totale de 103.757,01 RON, în raport de aceasta a fost aplicată și penalitatea de 0,15%.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată din primă instanță solicitate de pârâta S.C. B. S.A., în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanța a obligat reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata a jumătate din contravaloarea acestora, respectiv la suma de 3.632,5 RON, având în vedere contravaloarea onorariului de avocat de 4.000 RON și contravaloarea onorariului de expert de 3.265 RON.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de apelantă-pârâtă S.C. B. S.A. pentru faza procesuală a apelului, curtea, reținând incidența acelorași prevederi ale art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a apreciat că se impune obligarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. la suportarea contravalorii taxei judiciare de timbru, proporțional cu pretențiile apreciate ca întemeiate, respectiv pentru suma de 2.867,42 RON, și la contravaloarea onorariului de avocat suportat de partea adversă, de 4.600 RON și a onorariului de expert în cuantum de 2.500 RON, urmând a fi obligată către apelantă pârâtă S.C. B. S.A. a sumei de 9.967,42 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta S.C. B. S.A.

Recurenta invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,8, și 9 C. proc. civ. și solicită modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului acesteia, modificarea sentinței atacate, cu consecința respingerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se arată că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. În acest sens recurenta arată că decizia atacată nu cuprinde considerentele pentru care i-au fost înlăturate apărările privind faptul că garanția de bună execuție nu trebuia restituită decât în situația în care lucrările ar fi fost corect executate și doar după încheierea unui proces-verbal de recepție finală între părți.

Prin decizia de casare s-a dispus atât rejudecarea în tot a apelului cât și examinarea celorlalte motive de recurs invocate de pârâtă având în vedere temeiul casării și anume art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., însă instanța de apel nu a respectat decizia de casare deoarece nu a redat în considerente nicio motivare din care să rezulte că ar fi întemeiată pe fond acțiunea reclamantei și că aceasta ar avea dreptul la restituirea garanției de bună-execuție în condițiile în care a fost dovedit în cauză că nu și-a executat în mod corespunzător obligațiile contractuale.

Recurenta arată că i-au fost ignorate apărările legale de inexistența obligației de restituire atât din perspectiva nerespectării de către reclamantă a propriilor obligații contractuale cât și datorită faptului că garanția de bună execuție fusese deja integral restituită.

Motivarea instanței de apel este lacunară într-un mod care nu permite verificarea legalității și dovedește faptul că, în majoritatea privințelor, instanța de apel a preluat considerentele primei-instanțe rezumându-se să se pronunțe doar asupra excepției prescripției și asupra capătului de cerere subsidiar, fără a judeca și celelalte aspecte ale cauzei și fără a se pronunța asupra apelului principal.

Recurenta critică și faptul că nu i-au fost acordate cheltuielile de judecată și nici nu a fost motivată neacordarea acestora.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. se arată că instanțele de fond au interpretat în mod greșit dispozițiile legale privind probațiunea.

Garanția de bună-execuție trebuia restituită doar în urma încheierii unui proces-verbal de recepție finală cu antreprenorul general, după ce se rețineau sumele necesare rectificării tuturor deficiențelor constatate în anexa nr. 2 la procesul-verbal de recepție finală încheiat între antreprenor și beneficiarul final al lucrării, or reclamanta nu se poate folosi de acesta întrucât nu a dovedit rectificarea deficiențelor.

Răsturnarea sarcinii probei de către instanța de fond constituie o aplicare greșită a dispozițiilor legale referitoare la probațiune întrucât odată ce recurenta a dovedit existența deficiențelor, îi revenea reclamantei sarcina de a proba că le-a remediat, însă aceasta nu a făcut-o.

Cu privire la contractul de subantrepriză nr. x/22.02.2005 recurenta arată că a restituit reclamantei procentul de 70 %, restul de 30 % nu l-a restituit pentru că nu a fost încheiat procesul-verbal de recepție finală. Cu toate acestea, instanța a reținut eronat că recurenta nu a dovedit că a executat pe cheltuiala proprie lucrările de remediere ce se aflau în sarcina sa, fapt neîntemeiat având în vedere mențiunea făcută de beneficiar pe anexa la procesul-verbal nr. x/3.12.2008 care probează că toate deficiențele au fost remediate de recurentă.

Arată recurenta că, în ambele contracte, a reținut garanția de bună execuție din plățile efectiv făcute de aceasta către subantreprenor, garanția putând fi reținută doar din contravaloarea facturilor acceptate la plată.

Cu privire la contractul de subantrepriză nr. x din 3.09.2003 sumele reținute din valoarea facturilor acceptate la plată potrivit situațiilor de lucrări acceptate la plată au fost mai mici decât cuantumul de 5 %, respectiv 62.798,93 RON iar această sumă a fost plătită în totalitate.

Referitor la contractul de subantrepriză nr. x din 22.02.2005 sumele reținute din valoarea facturilor acceptate la plată potrivit situațiilor de lucrări acceptate la plată au fost mai mici decât cuantumul de 5 %, respectiv 188.987,05 RON, iar această sumă a fost plătită în totalitate.

Recurenta arată că instanța de apel nu a luat în considerare expertiza efectuată în dosarul penal nr. x/2014, care a concluzionat că nu există sume cu titlu de prejudiciu care să rezulte din derularea relațiilor contractuale.

Contrar dispozițiilor deciziei de casare, instanța de apel nu a administrat o nouă expertiză contabilă ci s-a rezumat la un supliment de expertiză întocmit de același expert, însă acest supliment nu poate fi avut în vedere, întrucât experta a admis că a făcut calculele exclusiv pe baza prezumției că s-ar fi reținut 5 % fără a determina cât s-a reținut efectiv de recurentă, sens în care nu are caracter probator în contra recurentei.

Faptul că pe facturile emise de subantreprenor nu s-a consemnat garanția de bună execuție, nici procentual, nici valoric, îi este imputabil subantreprenorului, iar orice dubiu profită recurentei în calitatea acesteia de pârâtă.

Recurenta susține că a fost dovedit că, prin plățile efectuate, pârâta a făcut rețineri de sume la fiecare plată, în valori care nu reprezintă întocmai cota de 5%. În lipsa unor documente suplimentare, dat fiind că s-a dovedit că reținerile pe care recurenta a recunoscut că le-a făcut au fost restituite, nu poate fi întemeiată o hotărâre pe prezumții stabilite cu încălcarea principiilor referitoare la sarcina probei și la faptul că dubiul profită recurentei.

Recurenta invocă principiul accesorium sequitur principale și solicită ca, în situația în care se vor reține ca întemeiate apărările acesteia în sensul că nu datoarează reclamantei sume de bani, să fie respinse și penalitățile de întârziere de 0,15 %.

Intimata-reclamantă, S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C.. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 314 C. proc. civ. îl va admite pentru următoarele considerente:

Prin decizia de casare nr. 4143 din 9 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 361/A din 7 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, fiind trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, având în vedere că a fost găsit întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanța supremă a constatat că decizia recurată nu a intrat în cercetarea fondului, ceea ce a făcut imposibilă realizarea controlului de legalitate în cadrul recursului, s-a dispus ca examinarea celorlalte motive de recurs să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării în fond.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că, referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune nu au fost expuse motivele care au determinat înlăturarea apărărilor pârâtei; instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii referitoare la recalcularea sumelor pretins datorate și nu a răspuns criticii referitoare la calcularea greșită a garanției de bună-execuție aferentă contractului de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003, raportându-se la totalitatea facturilor întocmite de reclamantă, nu doar la cele acceptate la plată, nerelevând niciun argument care să justifice menținerea acestui raționament în baza căruia tribunalul a stabilit în sarcina pârâtei obligația de a achita reclamantei suma de 47.872,36 RON; lipsa motivării și a suportului probator în ceea ce privește concluzia instanțelor de fond, în sensul că pârâta ar fi reținut garanția de bună-execuție aferentă diferenței dintre suma de 2.834.036,83 RON, pretinsă de reclamantă și suma de 2.725.334,45 RON, reprezentând valoarea lucrărilor acceptate la plată; nemotivarea cu privire la reținerea că pârâta ar datora reclamantei, în baza contractului de execuție de lucrări nr. x din 22 februarie 2005, o garanție de bună-execuție în sumă de 460.493,24 RON; înlăturarea nemotivată a apărărilor pârâtei cu privire la modul de calcul propus de aceasta, precum și critica acesteia vizând răsturnarea sarcinii probei și nepronunțarea asupra criticii formulate de pârâtă cu privire la obligația instanțelor de fond, de a stabili cuantumul garanției de bună-execuție în urma administrării în cauză a unei expertize.

Potrivit art. 315 C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În raport cu aceste dispoziții, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte cu privire la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte reține, sub acest aspect, că prin decizia atacată, instanța a soluționat apelul reclamantei în condițiile particulare ale art. 315 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., respectiv după casare.

Regula enunțată de dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. limitează obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe, motivul de recurs validat de instanța supremă în cauză referindu-se la nemotivarea soluției atât cu privire la excepția prescripției extinctive, cât și cu privire la stabilirea cuantumului garanției de bună-execuție fără, însă, a se pierde din vedere limitele judecății determinate și prin dispozițiile art. 315 alin. (3) din C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel, în rejudecarea după casare, a analizat motivele privind prescripția și le-a înlăturat, dar a ignorat mai multe motive invocate de pârâta care priveau fondul și a omis, în motivarea deciziei, aspectele esențiale pentru pârâtă, analiza efectuată în rejudecarea după casare fiind incompletă. Prin urmare, hotărârea pronunțată nu reflectă dezbaterea tuturor aspectelor juridice controversate și relevante pentru adoptarea soluției, în urma controlului judiciar devolutiv.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este necesar ca o hotărâre judecătorească să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raporturilor juridice deduse judecății, motivarea hotărârii fiind de natură să înlăture arbitrariul și să facă posibil controlul judiciar.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că motivarea incompletă a hotărârii reprezintă o încălcare a dreptului de a fi ascultat, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind încălcată cerința privind procesul echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană.

Înalta Curte reține că expertiza, fiind doar un procedeu prin intermediul căruia se stabilesc împrejurările de fapt necesare pentru soluționarea litigiului, răspunsul expertului nu putea privi problemele de drept legate de calificarea obligațiilor asumate contractual, de condițiile și limitele răspunderii contractuale privind situațiile în care garanția de bună-execuție nu trebuie restituită, astfel încât aceste dezlegări reveneau instanței de apel.

Sunt întemeiate criticile recurentei în sensul că motivarea instanței de apel nu conține decât formal analiza asupra raporturilor juridice stabilite între părți, în virtutea principiului" pacta sunt servanda" prevăzut de art. 969 C. civ., a condițiilor răspunderii contractuale și a modului de executare a obligațiilor asumate, astfel cum au fost configurate prin clauzele agreate de părți.

Instanța de apel, contrar îndrumărilor deciziei de casare, nu a analizat motivele pârâtei privind neîndeplinirea obligațiilor contractuale în legătură cu remedierea deficiențelor constatate în executarea lucrărilor și s-a raportat greșit la principiul relativității efectelor contractului, aplicând prezumții în favoarea reclamantei, rezultate din executarea unui contract între beneficiar și antreprenor, față de care era terț.

Motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în litigiu, întrucât le furnizează dovada că mijloacele de apărare și argumentele juridice au fost examinate în mod serios.

Lipsa analizei asupra tuturor motivelor avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției de admitere a acțiunii face practic imposibilă verificarea, în cadrul recursului, a legalității acestei soluții, iar motivarea sumară a hotărârii recurate echivalează în fapt cu o necercetare a fondului cauzei, astfel încât devin aplicabile dispozițiile art. 313 C. proc. civ. care impun casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei. Casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității și totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție.

Găsind fondat motivul de recurs prevăzut dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., cu observația că în recursul pârâtei nu s-au formulat critici privind soluționarea excepției prescripției extinctive, criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu vor mai fi analizate, urmând a fi avute în vedere la soluționarea apelului pârâtei.

În consecință, pentru considerentele arătate, constatând că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010, va casa în parte decizia atacată, va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului pârâtei, urmând a se evalua și cheltuielile de judecată efectuate de parte, inclusiv cele din etapele procesuale anterioare, respectiv din recursul soluționat prin prima decizie de casare și va menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului pârâtei.

Menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2021.