ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 816/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă sub nr. x/2010, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Celulobloc S.A.: la plata sumei de 137.546,46 euro, compusă din 66.369,15 euro debit restant, constând în garanția de bună-execuție conform contractelor de execuție lucrări nr. x și 230 din 22 februarie 2005 și 71.177,31 euro debit restant, constând în garanția de bună-execuție datorată în baza contractului de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003, precum și la plata sumei totale de 155.735,83 euro penalități de întârziere, după cum urmează: 55.748,56 euro penalități de întârziere calculate de la 15 decembrie 2008 până la 30 iunie 2010, conform contractelor de execuție lucrări nr. x și 230 din 22 februarie 2005; 99.987,27 euro penalități de întârziere calculate de la 3 decembrie 2007 până la 30 iunie 2010, conform contractului de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003 și în continuare la plata de penalități în cuantum de 0,15%, calculate la debitul restant de la data introducerii acțiunii până la data plății efective a acestuia; cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea și cererea reconvențională depuse la dosar la 14 septembrie 2010, pârâta Celulobloc S.A. a solicitat respingerea acțiunii introductive, respectiv obligarea reclamantei-pârâte la restituirea sumei de 94.051,51 RON, reprezentând plată nedatorată și la plata penalităților în sumă de 14.137 RON, calculate conform art. 23 pct. 1 din contract, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 18 septembrie 2012, prima instanță a suspendat soluționarea cererii, în temeiul art. 244 pct. 2

1

C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din 18 septembrie 2017, prima instanță a repus cauza pe rol și a disjuns cererea reconvențională formulată de pârâta Celulobloc S.A., înregistrând-o sub nr. x/2017, pentru a fi judecată separat de cererea principală.

La data de 18.09.2012, urmare a separării secției Comerciale și de contencios administrativ și fiscal și formării secției a II -a Civile în cadrul Tribunalului Timiș, s-a luat măsura de a se transfera cauzele de natură comercială aflate pe rol în cadrul secției a II -a Civile, astfel că dosarul a primit numărul x/2010*.

Prin sentința civilă nr. 1642/LP/PI din 21 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 16 martie 2018, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., și a obligat-o pe pârâta Celulobloc S.A. în favoarea acesteia la plata sumei de 308.365,6 RON, reprezentând garanție de bună-execuție și la plata de penalități în cuantum de 0,15% calculate la acest debit.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea sumelor reținute de pârâtă cu titlu de garanție de bună-execuție în baza contractelor de execuție lucrări încheiate între părți sub nr. x din 3 septembrie 2003 și nr. 166 din 22 februarie 2005.

Apoi, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește garanția solicitată de reclamantă reținând că termenul de prescripție de 3 ani, înăuntrul căruia reclamanta putea să solicite restituirea garanției, a început să curgă de la 3 decembrie 2008, astfel că nu era împlinit la 5 iulie 2010, data promovării acțiunii introductive.

Reținând, în sinteză, că părțile în litigiu au contestat valoarea finală a lucrării aferente contractului nr. x din 3 septembrie 2003, precum și data recepției finale a lucrării, tribunalul a statuat că pentru soluția de obligare a pârâtei în favoarea reclamantei la plata sumei de 47.872,36 RON, reprezentând garanție de bună-execuție la contractul menționat, pledează împrejurarea că aceasta este suma reținută de pârâtă de la reclamantă cu acest titlu.

Pentru a hotărî obligarea pârâtei în favoarea reclamantei la plata sumei de 260.493,24 RON, reprezentând garanție de bună-execuție la contractul nr. x din 22 februarie 2005, tribunalul a reținut, în esență, că aceasta este suma pe care pârâta o mai are de restituit reclamantei din suma totală achitată cu acest titlu, din care restituise parțial suma de 200.000 RON.

Pentru considerentele menționate anterior, în baza prevederilor art. 969 și 970 din C. civ. de la 1864, tribunalul a admis în parte cererea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă în favoarea acesteia la restituirea sumei de 308.365,6 RON (47.872,36+260.493,24) reprezentând garanție de bună-execuție.

În ceea ce privește penalitățile solicitate de reclamantă, prima instanță, având în vedere clauzele penale prevăzute la art. 23.2 din contractele nr. x din 3 septembrie 2003 și nr. 166 din 22 februarie 2005, faptul că pârâta nu și-a îndeplinit obligația contractuală și nu a restituit garanția de bună-execuție în termen de 28 de zile (calculate de la data recepției finale a ambelor lucrări, respectiv de la 3 decembrie 2007), a dat eficiență clauzelor penale, stabilind în sarcina pârâtei obligația de a plăti reclamantei penalități în cuantum de 0,15% la suma de plată restantă de 308.365,6 RON (47.872,36+260.493,24), reprezentând garanție de bună-execuție.

În considerarea celor mai sus expuse și în baza art. 969, 970 și 983 din C. civ. de la 1864, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva sentinței civile nr. 1642/LP/PI din 21 decembrie 2017 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin memoriul depus în susținerea căii ordinare de atac exercitate, reclamanta A. S.R.L. a criticat sentința atacată în ceea ce privește modul de calcul al penalităților de întârziere, susținând, în sinteză, că se impune rejudecarea cauzei și schimbarea, în parte, a hotărârii atacate.

Prin memoriul de apel depus la dosar, pârâta CELULOBLOC S.A. a solicitat respingerea în tot a acțiunii introductive, în principal ca fiind prescrisă și în subsidiar ca neîntemeiată. Într-un al doilea subsidiar, a solicitat recalcularea sumelor presupus datorate, conform susținerilor sale consemnate la punctele l .b) și 2. b) din memoriul depus la dosar și, pe cale de consecință, diminuarea sumei la plata căreia a fost obligată de la 308.365,6 RON, la 66.146,06 RON (92.904,91 RON - 26.758,85 RON) și modificarea în același sens și a sumei la care urmează a se aplica penalitatea de 0,15%.

Prin decizia civilă nr. 361/A din 7 iunie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri.

Pentru a decide astfel asupra apelului declarat de reclamanta A. S.R.L., instanța de prim control judiciar a înlăturat, în esență, critica acestei părți potrivit căreia în mod greșit tribunalul a reținut că penalitățile de întârziere în cuantum de 0,5% se calculează prin raportare la totalul sumei restante și nu pe zile de întârziere.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâta CELULOBLOC S.A., instanța de prim control judiciar a notat că prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat restituirea sumelor reținute de pârâtă cu titlu de garanție de bună-execuție în baza contractelor de execuție lucrări nr. x din 3 septembrie 2003 și nr. 166 din 22 mai 2005, încheiate de părți.

Curtea de apel a reținut, în esență, caracterul nefondat și al acestei căi de atac, notând că prima instanță a apreciat în mod corect că acțiunea introductivă a fost formulată de reclamantă în interiorul termenului de prescripție, iar pe fond, admițând în parte acțiunea, a obligat-o în mod corect pe pârâtă la plata sumei de 308.365,6 RON cu titlul de garanție de bună-execuție și la plata unei penalități de 0,15 % calculată la această sumă.

Împotriva acestei decizii, pârâta Celulobloc S.A. a declarat recurs, invocând cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin decizia civilă nr. 4143 din 9 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. Celulobloc S.A. împotriva deciziei civile nr. 361/A din 7 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, fiind casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, argumentul principal al acestei soluții de casare fiind acela că instanța de apel nu a procedat la o analiză concretă a criticilor apelantei pârâtă.

Din argumentele care au justificat casarea, se pot reține statuările instanței supreme conform cărora nu doar inexistența motivării, ci și precaritatea acesteia constituie motiv de casare, observând că instanța de prim control judiciar a ignorat chiar să menționeze criticile dezvoltate de pârâtă asupra modului de calcul al garanției de bună-execuție aferentă celor două contracte și nu a răspuns criticii pârâtei referitoare la împrejurarea că tribunalul a calculat în mod greșit garanția de bună execuție aferentă la contractul de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003. S-a mai constatat că statuarea instanței de apel referitoare la garanția de bună execuție pretins datorată de pârâtă în temeiul contractului de lucrări nr. x din 22 februarie 2005, este complet nemotivată, instanța de apel nemenționând niciun raționament în baza căruia a ajuns la această sumă.

La Curtea de Apel Timișoara, cauza a fost reînregistrată în vederea rejudecării apelului sub nr. x/2010**.

Prin decizia nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010, s-a hotărât astfel:

A fost respins apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar B., împotriva sentinței civile nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2010;

A fost admis apelul formulat de apelantă pârâtă S.C. Celulobloc S.A. împotriva aceleiași hotărâri și a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2010, în sensul că: a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar B., în contradictoriu cu pârâta S.C. Celulobloc S.A. și a fost obligată pârâta S.C. Celulobloc S.A. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 103.757,01 RON, cu titlu de garanție de bună execuție, la care se adaugă penalități de 0,15 % aplicate asupra sumei de 103.757,01 RON; a fost obligată reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata către pârâta S.C. Celulobloc S.A. a sumei de 3.632,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță; a fost obligată intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către apelantă pârâtă S.C. Celulobloc S.A. a sumei de 9.967,42 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În ceea ce privește apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar B., prin încheierea din data de 21.11.2019, instanța de apel a reținut că, având în vedere prevederile art. 502 C. proc. civ., care fac trimitere la dispozițiile art. 481 din același cod, în considerarea faptului că, deși cu ocazia soluționării apelurilor declarate în cauză în ciclul procesual anterior, ambele căi de atac au fost respinse de Curtea de Apel Timișoara, doar pârâta a înțeles să declare recurs împotriva deciziei instanței de apel, cale extraordinară de atac care a fost admisă de instanța supremă, cele statuate de prima instanță privitor la modul de calcul al penalităților de întârziere au intrat în puterea lucrului judecat.

Pe cale de consecință, soluția de respingere a apelului declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar B., împotriva sentinței civile nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2010 s-a impus a fi menținută.

În motivarea acestei decizii, în prima rejudecare a apelului, cu referire la fondul cauzei, instanța de apel a menționat că, pentru lămurirea cuantumului sumelor reținute cu titlu de garanție de bună execuție, expertiza tehnică judiciară efectuată în fața primei instanțe a fost completată în această fază procesuală, cu luarea în considerare și a dispozițiilor contractuale relevante, indicându-se în acest sens art. 11 din contractul nr. x/03.09.2003, respectiv art. 11 din contractul nr. x/22.02.2005.

Procedând la identificarea sumelor datorate cu titlu de garanție de bună execuție, curtea a reținut, în esență, că, din cuprinsul raportului de expertiză tehnică judiciară, așa cum a fost completat în fața instanței de apel, rezultă că în privința contractului de execuție nr. x/03.09.2003 cuantumul garanției de bună execuție este de 114.509,89 RON, din care a fost achitată suma de 95.747,53 RON, rămânând un rest de 18.762,36 RON.

De asemenea, în ceea ce privește cuantumul garanției de bună execuție calculat în temeiul contractului de execuție nr. x/22.02.2005, acesta a fost determinat ca fiind în sumă de 284.994,6 RON, din care a fost achitată suma de 200.000 RON, rămânând o diferență de achitat de 84.994,65 RON, cu precizarea că la determinarea cuantumului garanției de bună execuție, s-a aplicat cota de 5 % stabilită în cele două contracte, dar nu din prețul contractului, ci asupra bazei de calcul reprezentată de valoarea totală a facturilor emise de subantreprenor, fără TVA, raportată la situațiile de lucrări acceptate, fără TVA, motivată de expert prin aceea că pe facturile emise de subantreprenor nu s-a consemnat garanția de bună execuție, nici procentual și nici valoric, iar prin plățile efectuate, verificate în cadrul expertizei în baza documentelor de decontare bancară, apelanta pârâtă S.C. Celulobloc S.A. a făcut rețineri de sume la fiecare plată,în sume care nu reprezintă întocmai cota de 5 %.

Curtea a mai apreciat a fi întemeiată susținerea apelantei pârâtă S.C. Celulobloc S.A. potrivit căreia procentul se calculează după scăderea TVA-ului, astfel încât a stabilit sumele datorate așa cum au fost determinate prin expertiză, respectiv fără TVA.

Și împotriva deciziei nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010 a formulat recurs pârâta S.C. Celulobloc S.A.

Prin decizia nr. 431/23.02.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta S.C. Celulobloc S.A. împotriva deciziei civile nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010, a casat în parte și această a doua decizie pronunțată în apel, dispunând trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului pârâtei, menținând în rest dispozițiile deciziei atacate.

În motivarea acestei noi decizii de casare, instanța supremă a apreciat nefondată critica pârâtei-apelante cu privire la modul de soluționare de către instanța de fond a excepției de prescripție, apreciind că instanța de apel, în rejudecarea apelului după casare, a analizat motivele pârâtei privind excepția de prescripție și le-a înlăturat argumentat.

Cu toate acestea, cu privire la fondul litigiului dintre părți, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că instanța de apel, în rejudecarea apelului, a ignorat mai multe motive invocate de către pârâtă și a omis, în motivarea deciziei, aspectele esențiale pentru pârâtă, analiza efectuată în rejudecarea apelului după casare fiind incompletă.

În acest sens, făcând trimitere la conținutul hotărârii judecătorești, reglementat de art. 261 C. proc. civ. anterior (de la 1865), precum și la art. 6 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului, instanța supremă a subliniat că, de vreme ce expertiza este doar un procedu prin intermediul căruia se stabilesc împrejurări de fapt necesare pentru soluționarea litigiului, răspunsul expertului nu putea privi probleme de drept legate de calificarea obligațiilor asumate contractual, de condițiile și limitele răspunderii contractuale privind situațiile în care garanția de bună-execuție trebuie restituită, aceste dezlegări trebuind a fi făcute de instanța de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai apreciat întemeiate criticile pârâtei-recurente conform cărora motivarea instanței de apel nu conține decât formal o analiză a raporturilor juridice stabilite între părți, în virtutea principiului "pacta sunt servanda" prev. de art. 969 C. civ. anterior, a condițiilor răspunderii contractuale și a modului de executare a obligațiilor asumate, astfel cum au fost configurate prin clauzele agreate de părți.

Totodată, instanța supremă a apreciat că, în pofida îndrumărilor curpinse în decizia inițială de casare, instanța de apel în rejudecarea apelului nu a analizat motivele pârâtei privind neîndeplinirea obligațiilor contractuale în legătură cu remedierea deficiențelor constatate în executarea lucrărilor și s-a raportat greșit la principiul relativității contractului, aplicând prezumții în favoarea reclamantei din executarea unui contract între beneficiar și antreprenor față de care era terț.

Urmare a admiterii recursului declarat de pârâta S.C. Celulobloc S.A. împotriva deciziei civile nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010 și a casării, în parte, a acestei decizii, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 21.09.2021 sub nr. x/2010***, în vederea unei noi rejudecări a apelului pârâtei.

Prin decizia civilă nr. 776/A din 20 decembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă aTop of FormBottom of Form admis apelul declarat de pârâta-apelantă S.C. Celulobloc S.A. împotriva sentinței civile nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar B..

A schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. în contradictoriu cu pârâta S.C. Celulobloc S.A., având ca obiect pretenții - restituire garanție de bună execuție și penalități.

A păstrat soluția primei instanțe pronunțată asupra excepției de prescripție.

A obligat reclamanta-intimată A. S.R.L. să plătească apelantei-pârâtă Celulobloc S.A. suma de 22.243,97 RON cheltuieli de judecată în toate stadiile procesuale parcurse de pricină până la momentul soluționării prezentului apel.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Obiectul acțiunii, așa cum a fost el configurat de către reclamantă prin cererea introductivă de instanță, constă în obligarea pârâtei la restituirea garanției de bună-execuție aferentă celor două contracte de subantrepriză încheiate de ele.

Prin urmare, ținând cont de limitele principiului disponibilității și de obiectul judecății fixat de reclamantă, sarcina instanței de fond a fost și, implicit, este și a instanței de apel, nu aceea de a determina totalitatea sumelor rămase de plată din cele două contracte de subantrepriză, ci de a stabili cuantumul sumelor reținute de pârâta-apelantă cu titlu de garanție de bună-execuție, precum și de a verifica dacă acestea au fost sau nu restituite, în contextul în care problematica prescripției unei astfel de cereri - restituirea garanțiilor de bună execuție reținute - a fost deja tranșată în ciclurile procesuale anterioare, prin respingerea definitivă a excepției de prescripție, soluția confirmată de instanța supremă în ultima decizie de casare, așa cum rezultă din cele expuse supra.

Aceste precizări sunt necesare deoarece, așa cum se poate observa, atât prima instanță, cât și instanța de apel care a soluționat apelul în al doilea ciclu procesual (prima rejudecare a apelului), s-au preocupat să determine: totalul sumei rezultate din însumarea facturilor emise de reclamantă, în derularea celor două contracte; precum și totalul plăților efectuate de pârâtă cu privire la aceste facturi.

Or, obiect al litigiului nu îl constituie obligarea pârâtei la plata restului rămas de achitat din derularea raporturilor juridice generate de cele două contracte de subantrepriză, ci obligarea acesteia la restituirea garanției de bună execuție, constituită prin rețineri din plățile făcute pentru onorarea facturilor emise pe parcursul derulării celor două contracte de subantrepriză.

Instanța de apel, potrivit considerentelor reținute în cuprinsul deciziei pronunțate, a apreciat nefondate primele două motive ale apelantei-pârâtei, prin care aceasta a susținut că reclamanta nu ar fi remediat nicio defecțiune din cele constatate prin procesul-verbal de recepție a lucrărilor și că oricum, hotărârea primei instanțe este nelegală deoarece restituirea garanției de bună-execuție se putea efectua numai după încheierea unui proces-verbal de recepție finală între subantreprenorul reclamant A. S.R.L. și antreprenorul pârât Celulobloc S.A., proces-verbal care în cauza de față nu a fost încheiat.

Curtea de apel a reținut, însă, că sunt fondate criticile apelantei-pârâte subsumate celui de al treilea motiv de apel, referitor la împrejurarea că cele două garanții de bună execuție au fost restituite către reclamantă.

Astfel, curtea de apel a observat că expertul judiciar desemnat de prima instanță, care a administrat proba cu expertiza contabilă, nu a fost în măsură să determine cu exactitate sumele reținute de către pârâta-apelantă cu titlu de garanție de bună execuție, subliniind că: pe facturile emise de subantreprenor nu s-a consemnat garanția de bună execuție, nici procentual și nici valoric, așa cum prevede legislația în vigoare; prin plățile efectuate și verificate de expertiză în baza documentelor de decontare bancară, pârâta-apelantă a făcut rețineri de sume la fiecare plată, în sume care nu reprezintă întocmai garanția de bună-execuție.

De asemenea, același expert a avut în vedere la determinarea restului rămas de plată, din valoarea contractului, deși nu acesta era obiectul litigiului, toate facturile emise de către reclamantă, chiar dacă pe întreg parcursul procesului pârâta a susținut că nu a acceptat la plată o serie întreagă de facturi și nici nu le-a plătit, pentru diverse argumente, constând în lipsa situațiilor de lucrări, greșeli de calcul, erori reprezentând facturarea unor sume care trebuiau suportate de reclamantă prin raportare la clauzele contractuale convenite.

În acest context, calculul ipotetic prezentat de expertul judiciar și prin care se determină o sumă globală plecând de la premisa eronată că s-ar fi reținut o garanție de 5% din valoarea fiecărei facturi achitate, la momentul efectuării fiecărei plăți, este neconcludent și nu reflectă realitatea raporturilor juridice dintre părți și nici cuantumul concret al garanției de bună-execuție reținut de pârâtă.

Pe cale de consecință, instanța de apel a apreciat mult mai pertinentă, relevantă și concludentă opinia separată la suplimentul raportului de expertiză, exprimată de expert asistent C. care, comparând fiecare factură acceptată la plată cu fiecare document de plată ce atestă valoarea efectiv plătită de către pârâtă, a determinat în concret, pentru fiecare plată efectuată, valoarea garanției de bună-execuție reținută de pârâtă, rezultând un total de: 62.798,93 RON, garanție de bună-execuție reținută în executarea contractului de subantrepriză nr. x/3 septembrie 2003; 188.987,05 RON, garanție de bună-execuție reținută din executarea contractului de subantrepriză nr. 166/22 februarie 2005 încheiat de părțile litigante.

Din tabelele care însoțesc opinia separată a expertului rezultă și modul în care s-au derulat raporturile juridice dintre cele două părți. Astfel se constată că, în derularea contractului, fiecare factură acceptată la plată era onorată, cu deducerea unei garanții de bună execuție. De asemenea, se constată că, periodic, plățile efectuate de pârâta-apelantă erau în sume care depășeau valoarea facturii menționată a fi onorată, astfel că au fost situații în care plățile efectuate de pârâta-apelantă au depășit valoarea lucrărilor efectuate și facturate de reclamantă, astfel că, în opinia expertului a avut loc, prin aceste plăți în plus, restituiri ale garanției de bună execuție reținută până atunci, în timpul derulării contractului.

Din aceleași tabele conținând facturile acceptate la plată, plățile efectiv efectuate, garanția de bună-execuție reținută și eventualul rest rămas de plată, rezultă că: în ce privește contractul de subantrepriză nr. x/3 septembrie 2003, din valoarea totală (inclusiv TVA), a facturilor emise de către reclamantă, de 2.931.289,84 RON, au fost acceptate la plată facturi totalizând 2.725334,80 de RON, efectuându-se plăți în cuantum total de 2.808.371,89 RON, fiind achitată așadar în plus suma de 83.037,09 RON; în ce privește contractul de subantrepriză nr. 166/22 februarie 2005, din valoarea totală a facturilor emise de reclamantă, de 6.971.225,61 RON, au fost acceptate la plată facturi totalizând 6.699.630,84 de RON și s-a plătit efectiv o sumă de 6.710.643,79 RON, adică cu 11.012,95 RON mai mult.

Se mai poate constata că, în ce privește primul contract de subantrepriză - x/3 septembrie 2003 - la data emiterii ultimei facturi acceptate la plată de către pârâta-apelantă - factura nr. x/29.12.2006 în valoare de 47.872,47 RON, valoarea garanției de bună-execuție reținută și care trebuia restituită era de 62.789,93 RON. În acest context, prin plata succesivă, în perioada ianuarie - aprilie 2007 a mai multor sume totalizând 145.836,02 RON, s-a achitat atât ultima factură acceptată la plată cât și garanția de bună-execuție care mai era de restituit la acel moment, fiind achitate chiar și sume în plus.

În mod similar, în ce privește al doilea contract de subantrepriză nr. 166/22 februarie 2005, la data emiterii ultimelor facturi acceptate la plată în data de 30 decembrie 2007, totalizând suma de 200.548,85 RON, exista o garanție de bună execuție de restituit de 188.987,05 RON. Prin urmare, prin plata sumelor de 190.521,08 RON și de 200.000 de RON, s-au onorat nu numai ultimele facturi, ci și garanția de bună-execuție rămasă de restituit, fiind achitată în realitate o sumă mai mare decât cea rămasă datorată.

În raport de aceste considerente, instanța de apel a concluzionat, în acord cu susținerile pârâtei că, în cazul ambelor contracte de subantrepriză, garanția de bună-execuție reținută de pârâta-apelantă a fost restituită, iar eventualele diferențe rămase neachitate sunt aferente unor facturi care nu au fost acceptate la plată de către pârâta-apelantă și care nu au făcut obiectul prezentului litigiu.

Împotriva deciziei civile nr. 776/A din 20 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR S.C. B.. a declarat recurs, în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru stabilirea corectă a stării de fapt; în subsidiar, a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de către intimata S.C. CELULOBLOC S.A., cu consecința menținerii soluției primei instanțe și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Indicând motivele de recurs prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat, în primul rând, că decizia pronunțată în apel conține motive contradictorii.

Astfel, pe de-o parte, instanța de control judiciar respinge ca nefondate primele doua motive de apel ale pârâtei și reține că reclamanta și-a îndeplinit întocmai obligațiile contractuale prin remedierea defecțiunilor, având dreptul la restituirea garanției de bună execuție achitată, iar, pe de alta parte, refuză dreptul recurentei de a recupera sumele reținute cu titlu de garanție de buna execuție și debitul restant.

In contextul în care beneficiarul final a acceptat lucrarea contractuală și a achitat prețul convenit, reiese cu puterea evidenței că și recurenta era îndreptățită la restituirea sumelor calculate cu titlu de garanție de bună execuție și a debitului restant, în contextul în care ambii experți au precizat că nu au identificat facturi fiscale emise de recurentă pe care intimata să le fi refuzat la plata.

În debutul considerentelor, instanța de control a reținut că recurenta a solicitat restituirea garanției de bună execuție aferentă celor două contracte de subantrepriză, ca mai apoi să analizeze acțiunea recurentei prin raportare la concluziile expertului asistent C., care în opinia separată analizează exclusiv facturile care se presupune că au fost acceptate la plata de către intimata. Or, în contextul în care întreaga lucrare a fost plătită și acceptată de către beneficiarul final, nu se poate reține prezumția că anumite facturi nu au fost acceptate la plată.

Toate aceste considerente sunt contradictorii, deoarece nu se poate reține că recurenta și-a executat obligațiile și a remediat defecțiunile, ca mai apoi instanța să se raporteze la o opinie separată a unui expert asistent care analizează exclusiv facturi ce se presupune că au fost acceptate la plată, cu ignorarea faptului că toate facturile au fost înregistrate în contabilitatea intimatei.

Astfel, instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecații si a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, deoarece recurenta a solicitat prin petitele formulate: garanția de buna execuție aferentă Contractului nr. x/22.02.2005, respectiv 230/22.02.2005 și debit restant și garanție de buna execuție conform Contractului nr. x/03.09.2003, precum și penalitățile de întârziere.

Or, daca ne raportăm la petitele formulate, a susținut recurenta-reclamantă, soluția instanței asupra cererii de chemare în judecată nu se poate fundamenta exclusiv pe motive care privesc garanția de buna execuție.

Așadar, susține recurenta, au fost nesocotite dispozițiile art. 129 C. proc. civ., instanța fiind ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecații.

Deopotrivă, recurenta consideră că au fost nesocotite și dispozițiile art. 970 C. civ. privind buna-credință în executarea obligațiilor contractuale, în condițiile în care instanța de control a reținut că recurenta și-a executat obligațiile contractuale și intimata avea obligația de a plăti debitul restant și de a restitui garanția de bună execuție, părțile fiind ținute de principiul forței obligatorii a contractului (art. 969 C. civ.).

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., recurenta a considerat că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 977 C. civ. privind interpretarea contractului după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, cât și prevederile art. 982 C. civ. de a interpreta clauzele convențiilor unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.

Totodată, recurenta a considerat că au fost încălcate și prevederile art. 969 C. civ., cât timp instanța de control judiciar reține pe de-o parte, faptul că recurenta și-a executat întocmai obligațiile contractuale, iar pe de alta parte respinge cererea de obligare a intimatei la plata debitului restant și a garanției de buna execuție.

Or, nu se poate reține deopotrivă faptul că recurenta-reclamantă a remediat defecțiunile și a executat obligațiile asumate prin contract, iar, pe de alta parte, să respingă toate pretențiile contractuale.

Lipsa de bază legală provine din echivocul în care s-a aflat instanța de control judiciar asupra cauzei deduse judecații întrucât concluzia de drept la care a ajuns nu se poate justifica pe o singură ipoteză de fapt și anume concluziile expertului asistent C., cu ignorarea concluziilor expertului numit de instanță, a celuilalt expert parte, a înscrisurilor depuse la dosar și a probelor administrate.

Totodată, recurenta a considerat în interpretarea contractelor încheiate între părți, că au fost încălcate prevederile art. 983 C. civ. și ale art. 985 C. civ., susținând că atâta timp cât intimata și-a înregistrat în contabilitate facturile emise, recurenta avea dreptul de a-i fi plătită garanția de bună execuție împreună cu penalitățile datorate.

In ceea ce privește motivarea instanței de control conform căreia eventualele diferențe rămase neachitate ale garanției de bună execuție sunt aferente unor facturi care nu au fost acceptate la plată de către intimată și care nu fac obiectul litigiului este mai mult decât eronată, cât timp, prin cererea introductivă, recurenta a solicitat și achitarea unui debit restant, astfel că analizarea unor facturi neacceptate la plată nu trebuia exclusă, fiind nesocotite limitele învestirii instanței prevăzute de art. 129 C. proc. civ.

Recurenta a concluzionat că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea stabilirii corecte a stării de fapt, având în vedere că soluția instanței de apel se bazează exclusiv pe concluziile expertului asistent care sunt total contradictorii cu ale expertului principal.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

În ședința publică din 6 aprilie 2022, apărătorul intimatei-pârâte a arătat că nu mai susține excepția tardivității recursului, astfel încât aceasta nu s-a mai impus a fi examinată.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În cuprinsul cerererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Se constată că, într-un prim set de critici, subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, pe de-o parte, instanța de apel respinge ca nefondate primele două motive de apel ale pârâtei și reține că reclamanta și-a îndeplinit întocmai obligațiile contractuale prin remedierea defecțiunilor, având dreptul la restituirea garanției de bună execuție achitată, iar, pe de alta parte, refuză dreptul recurentei de a recupera sumele reținute cu titlu de garanție de buna execuție și debitul restant; totodată, a mai susținut recurenta, considerentele sunt contradictorii, deoarece nu se poate reține că reclamanta și-a executat obligațiile și a remediat defecțiunile, ca mai apoi instanța să se raporteze la o opinie separată a unui expert asistent care analizează exclusiv facturi ce se presupune că au fost acceptate la plată, cu ignorarea faptului că toate facturile au fost înregistrate în contabilitatea intimatei.

Astfel, a notat recurenta, instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecații și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, deoarece în raport de petitele cererii de chemare în judecată, soluția instanței nu se poate fundamenta exclusiv pe motive care privesc garanția de buna execuție; așadar, au fost nesocotite dispozițiile art. 129 C. proc. civ., instanța fiind ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecații.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., hotărârea poate fi modificată sau casată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din modul de expunere al criticilor se constată că recurenta invocă ipoteza existenței motivelor contradictorii în considerentele hotărârii atacate.

Cât privește motivul prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține că acesta vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății și schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Înalta Curte constată că, în expunerea argumentelor, recurenta-reclamantă reia trunchiat considerente ale deciziei recurate pe care le îmbină cu opinii personale, fără a avea în vedere că, în cuprinsul hotărârii atacate, instanța de apel a statuat în sensul îndeplinirii întocmai de către reclamantă a obligațiilor contractuale prin remedierea defecțiunilor, dar și al constatării restituirii garanției de bună-execuție reținută de pârâtă.

În ceea ce privește restituirea garanției de bună execuție, curtea de apel, procedând la analizarea probelor administrate în cauză (expertiza judiciară, suplimentul la raportul de expertiză), a reținut că, pe de o parte, calculul ipotetic prezentat de expertul judiciar este neconcludent și nu reflectă realitatea raporturilor juridice dintre părți și nici cuantumul concret al garanției de bună-execuție reținut de pârâtă, iar, pe de altă parte că este pertinentă, relevantă și concludentă opinia separată la suplimentul raportului de expertiză, exprimată de expert asistent C. (care a determinat în concret, pentru fiecare plată efectuată, valoarea garanției de bună-execuție reținută de pârâtă), apreciind, tototdată, că din tabelele care însoțesc respectiva opinie rezultă și modul în care s-au derulat raporturile juridice dintre cele două părți.

Înalta Curte reține că, în condițiile în care aprecierea probelor este reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, iar, în speță, instanța de apel a administrat, în condițiile legii, întregul probatoriu pertinent, concludent și util cauzei, apreciere cu privire la care instanța este suverană, nu se poate susține cu temei critica recurentei privind motivarea contradictorie.

Faptul că recurenta-reclamantă și-a îndeplinit obligațiile contractuale prin remedierea defecțiunilor nu are relevanță în privința dreptului la restituirea garanției de bună execuție, în condițiile în care, potrivit probatoriilor administrate, modului de derulare a raporturilor juridice dintre părți, instanța de apel a stabilit că, în cazul ambelor contracte de subantrepriză, garanția de bună-execuție reținută de pârâta-apelantă a fost restituită, iar eventualele diferențe rămase neachitate sunt aferente unor facturi care nu au fost acceptate la plată de către pârâta-apelantă și care nu au făcut obiectul prezentului litigiu.

Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conținut clar și concret cu referire la actele din dosar, precum și la argumentele și apărările părților. Conținutul considerentelor este lipsit de ambiguități ori contradicții și permite relevarea raționamentului care a condus la soluția pronunțată, atât în motivare, cât și în dispozitiv, instanța de apel precizând că schimbă în parte sentința atacată în sensul că respinge ca nefondată cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenții - restituire garanție de bună execuție și penalități.

Prin urmare, soluția pronunțată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și nu se poate reține existența unei motivări contradictorii, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată.

Simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 129 C. proc. civ., prin raportare la limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, nu se pot circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât acest motiv de recurs se referă la încălcarea principiului potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Oricum, nesocotirea limitelor învestirii instanței nu poate fi susținută cu succes, în condițiile în care, prin neatacarea de către reclamantă a deciziei pronunțate în al doilea ciclu procesual al apelului, instanța de judecată era obligată să judece exclusiv în limitele motivelor de apel invocate de pârâtă, rămase nesoluționate, precum și în raport cu îndrumările cuprinse în a doua decizia de casare, iar recurenta înțelege să invoce această chestiune, prin raportare la art. 129 C. proc. civ., direct în fața instanței de recurs.

Prin urmare, cum litigiul a parcurs mai multe cicluri procesuale, în care s-a reținut constant, fără a se fi contestat de vreuna dintre părți, că obiectul acțiunii constă în obligarea pârâtei la restituirea garanției de bună-execuție, este inadmisibil din punct de vedere procedural a se aduce în discuție pentru prima oară în fața instanței de recurs apecte legate de limitele învestirii.

Totodată, Înalta Curte reține, în acord cu instanțele devolutive, că obiectul acțiunii, așa cum a fost el configurat de către reclamantă prin cererea introductivă de instanță, constă în obligarea pârâtei la restituirea garanției de bună-execuție aferentă celor două contracte de subantrepriză încheiate de ele, astfel că observațiile recurentei în referire la debitul restant excedează cadrului procesual și nu pot fi examinate în recursul pendinte.

Nici criticile recurentei-reclamante în sensul că au fost nesocotite dispozițiile art. 970 C. civ. privind buna-credință în executarea obligațiilor contractuale, părțile fiind ținute de principiul forței obligatorii a contractului, nu se pot circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât chestiunile care privesc buna-credință vizează aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs. În plus, susținerea forței obligatorii a contractului fără a argumenta în ce sens au fost încălcate dispozițiile art. 969 C. civ.. și exprimând doar opinii personale asupra dezlegărilor jurisdicționale ale instanței de apel, nu se poate converti în cazul de nelegalitate invocat, astfel încât acest motiv de recurs urmează a fi respins.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 977 și art. 982 C. civ., a încălcat art. 969 C. civ., art. 983 și art. 985 din același cod, precum și că, în speță, concluzia la care a ajuns instanța de apel nu se poate justifica pe o singură ipoteză de fapt, respectiv concluziile expertului asistent C., cu ignorarea concluziilor expertului numit de instanță, a celuilalt expert parte, a înscrisurilor depuse la dosar și a probelor administrate; în final, recurenta a arătat că au fost nesocotite limitele învestirii instanței prevăzute de art. 129 C. proc. civ., întrucât analizarea unor facturi neacceptate la plată nu trebuia exclusă.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și, de asemenea, constată că recurenta nu a dezvoltat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.

Astfel, se reține că identificarea unui motiv de nelegalitate, precum cel în discuție, nu presupune, în mod suficient, citarea conținutului unor norme de drept, dacă partea nu poate dezvolta, în mod consecvent, un raționament care să justifice cum ori de ce, instanța devolutivă a dat legii o interpretare greșită, a făcut o aplicare greșită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

Conținutul concret al criticilor formulate nu pot fi subsumate motivului de nelegalitate invocat, în condițiile în care recurenta, susținând că au fost ignorate și încălcate dispozițiile legale menționate, urmărește în realitate ca instanța supremă să cenzureze evaluarea probelor administrate și stabilirea de către instanța de apel a situației de fapt, aspecte care țin de temeinicia hotărârii și care nu cad sub controlul de legalitate în calea de atac a recursului.

În cauza de față, recurenta este nemulțumită, în primul rând, de interpretarea dată de instanța de apel celor convenite de părți prin contractele de subantrepriză, fără să reușească, însă, în prezentarea argumentelor sale, să demonstreze vreo încălcare sau aplicare greșită a unor norme de drept material.

Înscrisul ce constată convenția părților este o probă în procesul civil, iar interpretarea probelor în vederea stabilirii elementelor de fapt ale cauzei intră în domeniul rezervat exclusiv instanțelor devolutive.

Întreaga suită a afirmațiilor recurentei se referă la interpretarea materialului probator și contestă concluziile instanței de apel cu privire la starea de fapt reținută, tinzând să repună în dezbateri o nouă judecată referitoare la aprecierea rezultatului la care a ajuns instanța de apel pe baza concluziilor expertului asistent C., adică solicită instanței de recurs exclusiv realizarea unui control de fond, de temeinicie a hotărârii, incompatibil cu natura recursului.

Așa fiind, instanța supremă apreciază că nu poate cenzura elementele în raport cu care instanța de apel a stabilit, după evaluarea probelor administrate, că, în cazul ambelor contracte de subantrepriză, garanția de bună-execuție reținută de pârâta-apelantă a fost restituită.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a nesocotit limitele învestirii instanței, ci doar a explicat faptul că eventualele diferențe rămase neachitate sunt aferente unor facturi care nu au fost acceptate la plată de către pârâta-apelantă și care nu au făcut obiectul prezentului litigiu. Oricum, acceptarea sau nu la plată a unor facturi sunt aspecte de netemeinicie, care scapă controlului instanței de recurs.

Faptul că soluția criticată nu corespunde modului în care recurenta consideră că și-a prezentat acțiunea și nu concordă nici cu propriile convingeri ale acesteia, astfel cum rezultă din modalitatea în care sunt repuse în discuție probele administrate în dosar (expertiza, înscrisuri) nu se poate constitui într-un motiv de nelegalitate care, din punct de vedere procedural, să se poată înscrie în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează exclusiv încălcarea normelor de drept material.

Susținerile recurentei în sensul că rezultatul la care a ajuns instanța de apel nu se poate justifica pe o singură ipoteză de fapt, respectiv concluziile expertului asistent C., cu ignorarea celor ale expertului numit de instanță și a celuilalt expert parte, a înscrisurilor depuse la dosar și a probelor administrate, vizează netemeinicia deciziei atacate, critica fiind invocată cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Este de reținut că întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care instanța, în temeiul caracterului său devolutiv, a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport cu stabilirea situației de fapt reținută, nu poate atrage în mod automat incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în raport de argumentele evocate, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul conform dispozitivului.

În aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 3323,53 cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR S.C. B.. împotriva deciziei civile nr. 776/A din 20 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR S.C. B.. la plata sumei de 3323,53 cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. CELULOBLOC S.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2022.