ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4134/2018

Ședința publică din data de 9 octombrie 2018

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă sub nr. x/2010, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 137.546,46 euro, compusă din 66.369,15 euro debit restant, constând în garanția de bună-execuție conform contractelor de execuție lucrări nr. x și 230 din 22 februarie 2005 și 71.177,31 euro debit restant, constând în garanția de bună-execuție datorată în baza contractului de subantrepriză nr. 8134 din 3 septembrie 2003, precum și la plata sumei totale de 155.735,83 euro penalități de întârziere, după cum urmează:

- 55.748,56 euro penalități de întârziere calculate de la 15 decembrie 2008 până la 30 iunie 2010, conform contractelor de execuție lucrări nr. x și 230 din 22 februarie 2005;

- 99.987,27 euro penalități de întârziere calculate de la 3 decembrie 2007 până la 30 iunie 2010, conform contractului de subantrepriză nr. 8134 din 3 septembrie 2003 și în continuare la plata de penalități în cuantum de 0,15%, calculate la debitul restant de la data introducerii acțiunii până la data plății efective a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 581 și următoarele din C. proc. civ. de la 1865.

Prin întâmpinarea și cererea reconvențională depuse la dosar la 14 septembrie 2010, pârâta B. S.A. a solicitat respingerea acțiunii introductive, respectiv obligarea reclamantei-pârâte la restituirea sumei de 94.051,51 RON, reprezentând plată nedatorată și la plata penalităților în sumă de 14.137 RON, calculate conform art. 23 pct. 23.1 din contract, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 18 septembrie 2017, prima instanță a disjuns cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.A., înregistrând-o sub nr. x/2017, pentru a fi judecată separat de cererea principală.

Prin sentința civilă nr. 1642/LP/PI din 21 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L., și a obligat-o pe pârâta B. S.A. în favoarea acesteia la plata sumei de 339.225,31 RON, reprezentând garanție de bună-execuție și la plata de penalități în cuantum de 0,15% calculate la acest debit.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că cererea dedusă judecății are ca obiect pretenții, constând în sume de bani reținute de pârâtă în baza contractelor de execuție lucrări încheiate între părți sub nr. x din 3 septembrie 2003 și nr. 166 din 22 februarie 2005, cu titlu de garanție de bună-execuție.

În analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, prima instanță s-a raportat la procesul-verbal nr. x din 24 noiembrie 2006, încheiat cu beneficiarul final Universitatea Politehnică Timișoara, care a fost semnat și de reprezentanții ambelor părți litigante, apreciind acest moment ca fiind cel de la care a început să curgă termenul de garanție de cel puțin 12 luni prevăzut în contract, care s-a împlinit la 3 decembrie 2008, data semnării recepției finale de către beneficiarul lucrării, Universitatea Politehnica Timișoara, conform procesului-verbal de recepție finală nr. x din 3 decembrie 2008.

Astfel, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește garanția solicitată de reclamantă în temeiul contractului nr. x din 3 septembrie 2003, reținând că termenul de prescripție de 3 ani, înăuntrul căruia reclamanta putea să solicite restuirea garanției, a început să curgă de la 3 decembrie 2008, astfel că nu era împlinit la 5 iulie 2010, data promovării acțiunii introductive.

Totodată, tribunalul, în analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și referitor la pretențiile decurgând din contractul nr. x din 22 februarie 2005, a avut în vedere procesul-verbal nr. x din 15 decembrie 2007 încheiat cu beneficiarul final Universitatea Politehnică Timișoara, în considerarea împrejurării că acesta a fost semnat și de reprezentanții ambelor părți litigante. Astfel, așa cum s-a reținut în precedent referitor la procesul-verbal nr. x din 24 noiembrie 2006, s-a considerat că data semnării evocatului proces-verbal constituie momentul de la care a început să curgă termenul de garanție, care s-a împlinit la 3 decembrie 2008, data semnării recepției finale de către beneficiarul lucrării Universitatea Politehnica Timișoara, conform procesului-verbal de recepție finală nr. x din 3 decembrie 2008.

Din perspectiva celor anterior consemnate, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că acțiunea introductivă a fost promovată în interiorul termenului de 3 ani de prescriție extinctivă, în contextul în care acesta a început să curgă de la 3 decembrie 2008, iar acțiunea introductivă a fost promovată de reclamantă la 5 iulie 2010.

Referitor la contractul nr. x din 3 septembrie 2003, tribunalul a notat că acesta a fost încheiat între reclamanta A. S.R.L., în calitate de subantreprenor și pârâta B. S.A., în calitate de antreprenor general și a avut ca obiect lucrarea "Reparație capitală la Căminul 22 C" pentru beneficiarul final Universitatea Politehnică din Timișoara.

Potrivit actului adițional nr. x la evocatul contract (exemplarul depus de reclamantă în probațiune la dosarul cauzei), valoarea finală a lucrării a fost convenită de părți la suma de 2.931.289,47 RON, cu TVA inclus, iar potrivit art. 3 din același act adițional termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit în septembrie 2006.

În continuare, s-a consemnat că părțile în litigiu au contestat valoarea finală a lucrării aferente acestui contract, precum și data recepției finale a lucrării, aspecte ce au făcut obiectul unei pângeri penale formulate de pârâtă împotriva reprezentantului reclamantei, D., soluționată prin ordonanța din 9 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina.

Pentru a hotărî obligarea pârâtei în favoarea reclamantei la plata sumei de 47.872,36 RON, reprezentând garanție de bună-execuție la contractul nr. x din 3 septembrie 2003, tribunalul a reținut, în esență, că aceasta este suma reținută de pârâtă de la reclamantă cu acest titlu.

În argumentare, instanța a avut în vedere înscrisurile depuse de părți în probațiune și concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul judiciar E., modificat prin răspunsul nr. 3 la obiecțiunile formulate, potrivit cărora valoarea totală a facturilor fiscale emise de reclamantă către pârâtă în intervalul 12 noiembrie 2003 - 29 decembrie 2005 a fost de 2.834.036,83 RON (TVA inclus), iar din această sumă pârâta a achitat în perioada 24 noiembrie 2003 - 10 ianuarie 2007 sume în valoare totală de 2.755.304,76 RON. Din suma rămasă de achitat, conform celor de mai sus, tribunalul a dedus sumele de 26.600,29 RON, 2.043,4 RON și 2.216,02 RON, notând referitor la acestea că între părți a operat compensația legală, câtă vreme, potrivit art. 13.2 alin. (2) din contract, costurile pentru utilități se suportă de subantreprenor, adică de reclamantă, neavând relevanță faptul că nu s-a încheiat un proces-verbal de compensare pentru aceste sume cătă vreme compensația a intervenit de plin drept. Astfel, în final, tribunalul a conchis că din suma totală de 2.834.036,83 RON facturată de reclamantă în baza contractului nr. x din 3 septembrie 2003 nu a fost încasată suma de 47.872,36 RON.

Referitor la contractul nr. x din 22 februarie 2005, tribunalul a notat că acesta a fost încheiat între reclamanta A. S.R.L., în calitate de executant și pârâta B. S.A., în calitate de beneficiar și a avut ca obiect lucrarea "Bazin de înot acoperit și amenajări exterioare la F. nr. 2 G.".

Potrivit actului adițional nr. x la contract, invocat de reclamantă, valoarea finală a contractului a fost de 6.971.226,2 RON, cu TVA inclus, iar potrivit art. 3 din același act adițional termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit în decembrie 2007.

Și acest act adițional a făcut obiectul cercetării penale în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, soluția de clasare la care s-a făcut referire în precedent vizând și acest act adițional.

Pentru a hotărî obligarea pârâtei în favoarea reclamantei la plata sumei de 260.493,24 RON, reprezentând garanție de bună-execuție la contractul nr. x din 22 februarie 2005, tribunalul a reținut, în esență, că aceasta este suma pe care pârâta o mai are de restituit reclamantei din suma totală achitată cu acest titlu, din care restituise parțial suma de 200.000 RON.

În susținerea acestei concluzii, prima instanță s-a raportat la înscrisurile depuse de părți și la concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul judiciar E., modificat prin răspunsul nr. 3 la obiecțiunile formulate.

Pentru considerentele menționate anterior, în baza prevederilor art. 969 și 970 din C. civ. de la 1864, act normativ incident în speță raportat la data încheierii contractelor, tribunalul a admis în parte cererea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă în favoarea acesteia la restituirea sumei de 308.365,6 RON (47.872, 36 + 260.493,24) reprezentând garanție de bună-execuție.

În ceea ce privește penalitățile solicitate de reclamantă, prima instanță a reținut că, potrivit art. 23.2 din contractele nr. x din 3 septembrie 2003 și nr. 166 din 22 februarie 2005, în cazul în care antreprenorul general nu plătește sumele restante în termen de 28 de zile de la data la care trebuia efectuată plata, acestuia îi revine obligația de plată a unor penalități, reprezentând echivalentul cotei de 0,15% din plata neefectuată.

Astfel, având în vedere că pârâta nu și-a îndeplinit obligația contractuală și nu a restituit garanția de bună-execuție în termen de 28 de zile, calculate de la data recepției finale a ambelor lucrări, respectiv de la 3 decembrie 2007, tribunalul a dat eficientă clauzelor penale evocate, stabilind în sarcina pârâtei obligația de a plăti reclamantei penalități în cuantum de 0,15% la suma de plată restantă de 308.365,6 RON (47.872,36 + 260.493,24), reprezentand garanție de bună-execuție.

În considerarea celor mai sus expuse și în baza art. 969, 970 și 983 din C. civ. de la 1864, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva sentinței civile nr. 1642/LP/PI din 21 decembrie 2017 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă au declarat apeluri atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin memoriul depus în susținerea căii ordinare de atac exercitate, reclamanta A. S.R.L., a criticat sentința atacată în ceea ce privește modul de calcul al penalităților de întârziere, susținând că se impune rejudecarea cauzei și schimbarea, în parte, a hotărârii atacate.

În acest sens, a arătat că tribunalul a reținut în mod eronat că penalitățile de întârziere în cuantum de 0,15% se calculează prin raportare la totalul sumei restante și nu pe zile de întârziere, astfel cum părțile contractante au avut în vedere la încheierea contractului.

Sub acest aspect, a menționat că prima instanță a interpretat greșit clauza 23.2 din contractul nr. x din 3 februarie 2003, subliniind că aceasta relevă fără echivoc intenția părților la data încheierii convenției, în sensul că penalitățile de întârziere prevăzute curg pentru fiecare zi de întârziere și nu prin raportare la cuantumul total al debitului.

De asemenea, a susținut că interpretarea tribunalului a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 970, 977-985 din C. civ. de la 1864, care statuează asupra regulilor de interpretare a contractului și care impun cu exigență ca interpretarea clauzelor să se facă pornind de la voința reală a părților, nu de la forma în care aceasta a fost exprimată.

În continuare, apelanta-reclamantă a subliniat că, în speță, voința părților a fost dovedită atât cu înscrisul constatator al contractului, în forma apreciată de tribunal ca fiind conformă realității, cât și cu declarația martorului H., acesta fiind însăși persoana care, în calitate de prepus al pârâtei - consilier juridic și apoi avocat, a participat la interpretarea clauzelor contractuale împreună cu administratorul societății pârâte, depoziție ce a fost însă complet ignorată de instanță.

În același sens, a susținut că în mod greșit, în interpretarea clauzei nr. 23.2 din contract, tribunalul a acordat prevalență regulii statuate la art. 983 C. civ., potrivit căreia interpretarea se face în folosul celui care se obligă, aceasta având, în opinia autoarei, caracter subsidiar celorlalte reguli, legiuitorul impunând inclusiv ordinea acestora, astfel că trebuia dată eficiență în mod prioritar normelor prevăzute la art. 979 și 980 din același Cod.

În final, apelanta-reclamantă a solicitat instanței de prim control judiciar să înlăture eroarea de aplicare a normelor de drept material privind interpretarea contractului și să analizeze clauza menționată în sensul avut în vedere de părți la încheierea contractului, precum și conform obiceiului locului și sensului atribuit în general acestui tip de clauze, respectiv pe zile de întârziere și nu în mod global.

Prin memoriul de apel depus la dosar, pârâta B. S.A. a solicitat respingerea în tot a acțiunii introductive, în principal ca fiind prescrisă și în subsidiar ca neîntemeiată. Într-un al doilea subsidiar, a solicitat recalcularea sumelor presupus datorate, conform susținerilor sale consemnate la punctele l .b) și 2. b) din memoriul depus la dosar și, pe cale de consecință, diminuarea sumei la plata căreia a fost obligată de la 308.365,6 RON, la 66.146,06 RON (92.904,91 RON - 26.758,85 RON) și modificarea în același sens și a sumei la care urmează a se aplica penalitatea de 0,15%.

Prin decizia civilă nr. 361/A din 7 iunie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri.

Pentru a decide astfel asupra apelului declarat de reclamanta A. S.R.L., instanța de prim control judiciar a înlăturat critica acestei părți potrivit căreia în mod greșit tribunalul a reținut că penalitățile de întârziere în cuantum de 0,5% se calculează prin raportare la totalul sumei restante și nu pe zile de întârziere.

În acest sens, curtea a notat că, potrivit clauzelor stipulate la art. 23.2 din contractele nr. x din 3 februarie 2003 și nr. 166 din 22 februarie 2005 încheiate între părți, în cazul în care antreprenorul general nu achită facturile emise în temeiul contractului în termen de 28 de zile de la scadență, îi revine obligația de a plăti, ca penalități, o sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,15% din plata neefectuată.

Astfel, instanța de prim control judiciar a consemnat că a înlăturat susținerile apelantei-reclamante potrivit cărora penalitățile se calculează pe zile de întârziere, întrucât în cele două contracte încheiate nu se regăsește stipulată vreo clauză în sensul celor susținute de apelanta-reclamantă, voința părților fiind astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, respectiv că penalitățile de întârziere în cuantum de 0,15 % se calculează prin raportare la totalul sumei restante. Curtea a mai notat că nici declarația martorului H. nu a dovedit existența vreunui alt acord între părți decât cel cuprins în art. 23.2 din contractele anterior menționate, în contextul în care acest martor nu a fost prezent la încheierea contractelor și, conform propriilor declarații, nu a cunoscut cuprinsul acestora.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâta B. S.A., curtea de apel a reținut caracterul nefondat și al acestei căi de atac, notând că prima instanță a apreciat în mod corect că acțiunea introductivă a fost formulată de reclamantă în interiorul termenului de prescripție, iar pe fond, admițând în parte acțiunea, a obligat-o în mod corect pe pârâtă la plata sumei de 308.365,6 RON cu titlul de garanție de bună-execuție și la plata unei penalități de 0,15 % calculată la această sumă.

Astfel, a notat că prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat restituirea sumelor reținute de pârâtă cu titlu de garanție de bună-execuție în baza contractelor de execuție lucrări nr. x din 3 septembrie 2003 și nr. 166 din 22 mai 2005, încheiate de părți.

De asemenea, urmare a analizei materialului probatoriu administrat, curtea de apel a consemnat că pârâta a achitat integral contravaloarea facturilor aferente lucrărilor efectuate de reclamantă în baza contractului nr. x din 3 septembrie 2003, reținând doar garanția de bună-execuție în sumă de 47.872,36 RON. Similar instanța de prim control judiciar a consemnat că pârâta a achitat integral și contravaloarea facturilor pentru lucrările efectuate de reclamantă în baza contractului nr. x din 22 februarie 2005, reținând doar garanția de bună-execuție, pe care a restituit-o parțial, în limita sumei de 200.000 RON, nefiind restituită garanția în sumă de 260.493,24 RON.

Cu privire la primul contract încheiat între părți, respectiv la contractul nr. x din 3 septembrie 2003, în baza căruia reclamanta a executat și finalizat lucrarea "Reparație capitală la Căminul 22 C", curtea de apel a reținut că în mod corect prima instanță a valorificat raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul judiciar E., astfel cum a fost modificat prin răspunsul nr. 3 la obiecțiuni și a conchis că valoarea totală a facturilor emise de reclamantă către pârâtă în perioada 12 noiembrie 2003-29 decembrie 2005 este de 2.834.036,83 RON (TVA inclus), din care în perioada 24 noiembrie 2003-10 ianuarie 2007 pârâta a achitat sume în valoare totală de 2.755.304,76 RON.

Astfel, a mai notat că în mod corect, coroborând probele administrate, prima instanță a constatat că, pentru acest contract, din suma totală de 2.834.036,83 RON, facturată de reclamantă nu a fost încasată de aceasta suma de 47.872,36 RON, creanța nefiind prescrisă, raportat la împrejurarea că termenul de prescripție a început să curgă de la 3 decembrie 2008.

În ceea ce privește cel de-al doilea contract încheiat între părți, respectiv contractul nr. x din 22 februarie 2005, curtea de apel a reținut că raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul judiciar E., astfel cum a fost acesta modificat prin răspunsul nr. 3 la obiecțiuni (f. x vol. III), a conchis că, în ceea ce privește acest contract, valoarea totală a facturilor emise de reclamantă în baza acestuia este de 6.971.137,03 RON (TVA inclus), din care în perioada 18 aprilie 2005-29 aprilie 2008 pârâta a achitat sume în valoare totală de 6.710.643,79 RON din suma totală facturată de reclamantă, nefiind încasată suma de 260.493,24 RON.

Din expertiza administrată în primă instanță, a notat curtea de apel, a rezultat că pârâta a constituit garanția de bună-execuție prin rețineri lunare de 5% din valoarea facturilor aflate la decontare, conform clauzelor din cele două contracte menționate anterior, conform anexelor 2 și 4 din raportul de expertiză, și a mai rezultat că pârâta a restituit o parte din garanția reținută în suma de 200.000 RON, prin transfer bancar la 24 aprilie 2008, aspect recunoscut și de pârâtă prin întâmpinare.

Astfel, a conchis că pârâta a achitat integral sumele din facturile aferente lucrărilor efectuate de reclamantă în baza contractului nr. x din 22 februarie 2005, reținând doar garanția de bună-execuție, pe care a restituit-o parțial, în limita sumei de 200.000 RON, nefiind restituită garanția în sumă de 260.493,24 RON.

Având în vedere că procesul-verbal nr. x din 15 decembrie 2007, încheiat cu beneficiarul final Universitatea Politehnica Timișoara a fost semnat și de reprezentanții ambelor părți litigante, curtea de apel a apreciat că acesta a fost considerat de instanță în mod corect momentul de la care a început să curgă termenul de garanție, care s-a împlinit la 3 decembrie 2008, data semnării recepției finale de către beneficiarul lucrării Universitatea Politehnică Timișoara, conform procesului-verbal de recepție finală nr. x din 3 decembrie 2008.

Prin urmare, de la 3 decembrie 2008 a apreciat și instanța de prim control judiciar că începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani înăuntrul căruia reclamanta putea să solicite restituirea garanției, termen care nu era împlinit la 5 iulie 2010, data promovării acțiunii din prezenta cauză.

În ceea ce privește penalitățile solicitate de reclamantă, curtea de apel a notat că prima instanță a reținut în mod corect că, potrivit art. 23.2 din contractul nr. x din 3 februarie 2003, în cazul în care antreprenorul general nu plătește sumele restante în termen de 28 de zile de la data la care trebuia efectuată plata, acesta are obligație de a plăti ca penalități o sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,15% din plata neefectuată.

De asemenea, a avut în vedere și clauza contractuală similară prevăzută la art. 23.2 din contractul nr. x din 22 februarie 2005.

În considerarea acestor argumente, în baza art. 296 C. proc. civ. curtea de apel a respins apelurile declarate de ambele părți litigante.

Împotriva deciziei civile nr. 361/A din 7 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pârâta B. S.A. a declarat recurs, invocând cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ. de la 1865 (în continuare C. proc. civ.).

În memoriul depus la dosar, recurenta a arătat că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii.

Astfel, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a susținut că analiza instanței de prim control judiciar asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune s-a limitat la argumente în fundamentarea concluziei că în speță nu s-a împlinit termenul de prescipție extinctivă, fără să motiveze înlăturarea apărărilor sale.

În acest sens, a precizat că argumentele curții de apel au vizat exclusiv introducerea cererii de chemare în judecată în interiorul termenului de prescripție, fără să dezvolte raționamentul în baza căruia a apreciat cererea întemeiată.

Similar, autoarea căii de atac a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului său de apel referitor la recalcularea sumelor pretins datorate.

Totodată, a apreciat ca fiind inexplicabilă reținerea instanței de apel potrivit căreia ar datora reclamantei, în baza contractului de execuție de lucrări nr. x din 22 februarie 2005, o garanție de bună-execuție în sumă de 460.493,24 RON, în contextul în care aceasta reprezintă 5% din valoarea lucrărilor, iar suma nu ar fi corectă decât în cazul în care valoarea contractului ar fi fost de 9.209.864,8 RON, ceea ce nu numai că nu corespunde realității, dar nici măcar vreuneia dintre susținerile părții adverse.

Astfel, a conchis, raportat la cele anterior expuse, că motivarea deciziei recurate este străină de natura și obiectul pricinii, exhibând preluarea efectivă a soluției primei instanțe în lipsa oricărei cenzuri.

Din pespectiva cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârile instanțelor de fond sunt rezultatul interpretării greșite a actelor juridice deduse judecății, respectiv a contractelor în litigiu și a actelor adiționale la acestea.

Detaliind, a arătat că sumele pretinse de reclamantă sunt prescrise în realitate, iar respingerea excepției constituie consecința interpretării eronate a clauzelor contractelor încheiate în 2003 și 2005 de părțile prezentului litigiu, sens în care a menționat ignorarea faptului că, potrivit contractului nr. x din 22 februarie 2005, garanția de bună-execuție trebuia restituită în proporție de 70% la încheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, astfel că, cel puțin referitor la această cotă, dreptul reclamantei la acțiune era prescris la data introducerii cererii introductive.

Susțineri similare a dezvoltat recurenta și referitor la contractul de subantrepriză nr. x/2003, privitor la care a arătat că plata a 33 dintre facturile fiscale emise de reclamantă era prescrisă, iar consemnarea instanței de apel în sensul că suma cuprinsă în factura nr. x din 29 decembrie 2006, în cuantum de 47.872,36 RON, ar fi fost achitată prin plata sumei de 143.620 RON, efectuată la 10 ianuarie 2007, este tot rezultatul interpretării eronate, de astă dată a actelor doveditoare depuse, în realitate această plată reprezentând restituirea integrală a garanției de bună-execuție pentru acest contract.

Din perspectiva fondului cauzei, recurenta a criticat decizia atacată atât pentru interpretarea greșită a actelor deduse judecății, cât și pentru greșita aplicare a dispozițiilor legale în materie.

Astfel, a susținut că în cazul ambelor contracte a reținut garanția de bună-execuție din plățile pe care le-a făcut efectiv către reclamanta-subantreprenor și că nu poate fi obligată să restituie mai mult decât a reținut, cu atât mai mult cu cât tribunalul nu a fost învestit de reclamantă cu o solicitare vizând plata debitului restant aferent facturilor, acesta fiind de mult prescris.

De asemenea, a opinat că instanțelor de fond le revenea, față de obiectul acțiunii deduse judecății, obligația de a stabili cuantumul garanției de bună-execuție, însă nici tribunalul și nici curtea de apel nu a administrat în cauză o expertiză care să aibă acest obiectiv, probă pe care a solicitat-o și la administrarea căreia reclamanta s-a opus.

În continuare, a arătat că, și în lipsa unei astfel de probe, se impune cu evidență concluzia că putea reține garanția de bună-execuție de 5% doar din valoarea facturilor emise de reclamantă, pe care le-a acceptat la plată, neputând "bloca" sume pe care nu intenționa să le plătească.

Raportat la cele anterior expuse, recurenta a susținut că a restituit integral garanția de bună-execuție reținută atât în baza contractului de subantrepriză nr. 8134 din 3 septembrie 2003, cât și în baza contractului de execuție de lucrări nr. x din 22 februarie 2005.

Din această perspectivă, recurenta a arătat că, referitor la contractul de subantrepriză nr. x/2003, instanțele de fond au interpretat greșit dispozițiile art. 18.5 din contract, care stipulează că plățile urmau a fi efectuate doar după acceptarea situațiilor de plată, ignorând voința părților și calculând garanția prin raportare la totalitatea facturilor întocmite de reclamantă, nu doar la cele acceptate la plată, ajungând astfel la un debit în sumă de 2.834.036,83 RON, din care a dedus în mod corect valoarea plăților efectuate în cuantum de 2.755.304,76 RON și compensările de 26.600,29 RON, de 2.043,4 RON și de 2.216,02 RON, ajungând, în final, în opinia sa, la un debit eronat de 47.872,36 RON.

În același timp, autoarea recursului a susținut că decizia recurată nu cuprinde niciun argument care să justifice menținerea acestui raționament eronat.

A mai arătat recurenta că, potrivit situațiilor de lucrări confirmate și de beneficiar, valoarea lucrărilor pe care le-a acceptat la plată a fost în realitate în de 2.725.335,45 RON, conform actului adițional nr. x la contractul de lucrări nr. x din 3 septembrie 2003 și că doar din această sumă a reținut la momentul plății garanția de bună-execuție de 5%, subliniind că nicio probă nu atestă că ar fi acceptat la plată sau că ar fi achitat diferența până la suma de 2.834.036,83 RON, facturată de reclamantă ori că ar fi reținut garanția aferentă acestei diferențe.

Din această perspectivă, recurenta a susținut că instanța de apel, prin menținerea soluției, a încălcat flagrant dispozițiile art. 1169 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia sarcina probei revine celui ce face o afirmație în fața instanței, răsturnând sarcina probei, în timp ce era obligația reclamantei să probeze existența debitului afirmat.

Față de cele expuse, recurenta a susținut că instanțele de fond trebuiau să constate că probatoriul administrat a exhibat în sarcina sa un debit de 2.725.335,45 RON, pe care l-a achitat integral, fiind astfel restituită și garanția de bună-execuție (rămânând în final, după luarea în calcul și a compensărilor operate, suma de 60.948,93 RON, pe care a achitat-o în plus reclamantei).

Mai mult decât atât, autoarea căii de atac a susținut că reclamanta putea, ulterior datei de 24 noiembrie 2006, la care a fost încheiat procesul-verbal de terminare a lucrărilor (pe care l-a și semnat), să se prezinte în vederea încheierii procesului-verbal de recepție finală între subantreprenor și antreprenor pentru a primi diferența de garanții, dacă ar mai fi existat vreo asemenea diferență de achitat.

Totodată, a arătat că susținerile instanțelor de fond, în sensul că ar fi reținut garația de bună-execuție aferentă diferenței dintre suma de 2.834.036,83 RON, pretinsă de reclamantă și suma de 2.725.334,45 RON, reprezentând valoarea lucrărilor acceptate la plată, sunt lipsite de suport probator și complet nemotivate.

Recurenta a mai susținut că instanțele de fond au interpretat greșit și dispozițiile art. 17.2 din contractul de subantrepriză nr. x/2003, conform căruia reclamanta s-a obligat ca, în interiorul termenului de garanție stabilit de comun acord, să execute toate lucrările de modificare, reconstrucție și remediere a viciilor și a altor defecte generate de nerespectarea clauzelor contractuale.

În acest sens, a arătat că, întrucât reclamanta nu a remediat niciuna dintre defecțiunile cuprinse în anexa nr. 2 la procesul-verbal nr. x din 24 noiembrie 2006, pentru care a fost notificată prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x din 10 octombrie 2006, aceasta nu avea dreptul la restituirea garanției, în contextul în care și-a executat necorespunzător obligațiile contractuale.

Similar, a subliniat că reclamanta nu este îndreptățită la restituirea garanției de bună-execuție, având în vedere că finalitatea constituirii garanției rezidă chiar în asigurarea corectei realizări a lucrărilor contractate, iar reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate în sensul menționat.

Referitor la cele afirmate anterior, recurenta a notat că reclamanta era singura care ar fi putut face dovada executării lucrărilor de reparații notificate, ea neputând proba un fapt negativ, respectiv neefectuarea lucrărilor de către reclamantă.

A mai criticat recurenta decizia atacată și pentru că instanța de apel a preluat nemotivat sumele la plata cărora a fost obligată, cu titlu de garanție de bună-execuție, deși acestea au fost eronat calculate de tribunal.

Sub acest aspect, autoarea a arătat că prima instanță a reținut suma totală a facturilor emise de reclamantă ca fiind de 2.834.036,83 RON (TVA inclus), iar valoarea garanției de bună-execuție a fost de 5 % din prețul contractului, procent ce se calculează după deducerea taxei pe valoarea adăugată, care este o taxă legală, care a fost reținută de reclamantă și probabil vărsată de reclamantă la bugetul de stat, nereprezentand venit pentru A. S.R.L.

Astfel, a arătat că, în contextul în care nu era legal și nici nu s-a dovedit că ar fi reținut cu titlu de garanție și sume aferente TVA-ului, în mod greșit a fost obligată la restituirea unor sume pe care nu le-a reținut.

În continuare, recurenta a arătat că, pentru stabilirea garanției de bună-execuție, urma ca din valoarea de 2.834.036,83 RON a facturilor emise de reclamantă și acceptate la plată, astfel cum a fost stabilită de prima instanță, să se deducă TVA-ul în cotă de 19 % (aplicabil perioadei 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2009). În urma acestui calcul, a stabilit că valoarea garanției aferente acestui contract era de 114.509,85 RON.

Prin urmare, în contextul în care înscrisurile depuse în probatoriu relevă că a achitat reclamantei cu ordinul de plată nr. x din 10 ianuarie 2007 suma de 143.620 RON, făcând astfel o plată în plus în sumă de 29.110,15 RON, recurenta a subliniat că în mod greșit a fost obligată la plata sumei de 47.872,36 RON cu titlu de garanție aferentă contractului de subantrepriză nr. x/2003.

Critici similare a dezvoltat recurenta și referitor la contractul de execuție de lucrări nr. x din 22 februarie 2005, raportat la care a susținut că nu datorează reclamantei nicio sumă de bani, iar obligarea sa prin decizia atacată la plata sumei de 260.493,24 RON este consecința unei grave erori de interpretare a actelor deduse judecății.

Detaliind, autoarea căii de atac a susținut că, deși în mod corect instanțele de fond au notat că a restituit reclamantei suma de 200.000 RON, curtea de apel, fără să expliciteze, a inserat în considerentele deciziei pronunțate că ar fi reținut pentru contractul mai sus evocat o garanție de 460.493,24 RON, în contextul în care nici reclamanta nu a clamat așa ceva.

Or, recurenta a arătat că, pentru a se ajunge la această sumă, având în vedere cuantumul de 5% al garanției de bună-execuție aplicabil la valoarea totală a facturilor acceptate și achitate, valoarea totală a facturilor ar fi trebuit să fie de 9.209.864,8 RON, ceea ce nu s-a susținut de către niciuna dintre părți.

Cu atât mai mult, a susținut recurenta, garanția este greșit calculată, în contextul în care suma de 260.493,24 RON, la plata căreia a fost obligată cu titlu de garanție de bună-execuție aferentă acestui contract, nu a fost obținută prin raportare la valoarea totală a lucrărilor realizate de reclamantă și acceptate la plată, din care să fi fost dedus anterior TVA-ul aferent, în contextul în care s-a recunoscut că a restituit deja cu titlu de garanție de bună-execuție suma de 200.000 RON.

A mai criticat recurenta decizia atacată și pentru consemnarea sumei de 6.971.226,20 RON ca reprezentând valoarea totală a lucrărilor efectuate de reclamantă, în opinia sa valoarea corectă, care reflectă voința reală a părților fiind cea înscrisă în actul adițional nr. x la contractul nr. x din 22 februarie 2005, prin care s-a prelungit termenul de finalizare a lucrărilor pentru decembrie 2007 și s-a modificat valoarea contractului la suma de 6.699,631,49 RON.

În acest sens, a arătat că susținerea tribunalului referitoare la faptul că valoarea menționată în actul adițional nr. x nu ar avea relavanță în speță ar fi incorectă în opinia sa, de vreme ce aceeași valoare se regăsește și în procesul-verbal de recepție la terminarea lucrartilor nr. x din 15 decembrie 2007, semnat și însușit de ambele părți.

Totodată, a menționat că nu a fost administrat niciun alt înscris care să ateste că ar fi acceptat la plată diferența rămasă până la suma de 6.971.226,20 RON, facturată de reclamantă, iar actele depuse dosar relevă existența unui debit în sumă de 6.699.631,49 RON, achitat în totalitate (plus suma de 11.012,93 RON, achitată în plus).

În continuare, recurenta a expus modul de calcul corect în opinia sa, arătând că pentru stabilirea garanției de bună-execuție, trebuie dedus din suma ce reprezintă totalul contravalorii lucrărilor executate de reclamantă și acceptate la plată TVA-ul în cotă de 19 % (aplicabilă în intervalul 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2009), suma fiind de 281.497,12 RON.

Din această sumă, a arătat că a achitat suma de 200.000 RON, conform EC 29 aprilie 2008, rămând de achitat un rest de 81.497,12 RON, care urma a fi achitat, în cazul în care nu ar fi existat deficiențe de remediat, la semnarea procesului-verbal de recepție finală.

Astfel, recurenta a susținut că aceasta ar fi suma la plata căreia ar putea fi obligată cu acest titlu, în temeiul acestui contract, chiar în contextul în care i-ar fi înlăturate toate apărările.

În situația în care s-ar reține ca valoare a lucrărilor contractate suma de 6.699.631,49 RON, stabilită de fapt de părți prin actul adițional nr. x, recurenta a susținut că a achitat reclamantei chiar în plus suma de 11.012,93 RON.

A mai dezvoltat recurenta și o serie de critici vizând interpretarea înscrisurilor depuse la dosar.

De asemenea, referitor la obligarea sa la plata de penalități pentru restituirea cu întârziere a garanției de bună-execuție, recurenta a solicitat ca, în cazul în care apărările sale în sensul că nu datorează nicio sumă de bani reclamantei nu vor fi primite, să nu fie obligată la plata de penalități întrucât antreprenorul are dreptul de a emite pretenții asupra garanției de bună-execuție, în limita prejudiciului creat dacă subantreprenorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contract.

În măsura în care instanța supremă va găsi fondate doar apărările recurentei referitoare la erorile privind modalitatea de calcul a sumelor presupus datorate, aceasta a solicitat aplicarea penalității la suma astfel cum va fi diminuată.

Pentru cele anterior expuse, recurenta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său și schimbarea sentinței atacate, în principal cu consecința respingerii în tot a acțiunii reclamantei fie ca prescrisă, fie ca neîntemeiată.

În subsidiar, în măsura în care instanța supremă ar înlătura susținerile sale potrivit cărora nu datorează reclamantei nicio sumă de bani, recurenta a cerut să fie recalculate sumele pretins datorate în funcție de detaliile pe care le-a prezentat la punctele II.2.i.c) si II.2.ii.c) din memoriul de recurs depus la dosar și, pe cale de consecința, să fie obligată la plata sumei astfel diminuate, respectiv la suma de 66.146,06 RON (92.904,91 RON - 26.758,85 RON), modificând în același sens și suma la care urmează a se aplica penalitatea de 0,15%.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în limitele controlului de legalitate și ale temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis în considerarea celor ce succed:

În memoriul depus la dosar, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea atacată poate fi modificată când este nemotivată sau există contrarietate între considerente și dispozitiv ori atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Examinând criticile subsumate de autoarea căii de atac primului motiv de recurs invocat, Înalta Curte constată că, într-adevăr, respingând calea ordinară de atac exercitată de pârâtă, instanța de prim control judiciar s-a mărginit să reproducă considerentele reținute de prima instanță, fără să cenzureze în concret sentința atacată și fără să răspundă punctual criticilor formulate de apelanta-pârâtă.

Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanța de judecată are obligația să-și motiveze soluția, prin arătarea motivelor de fapt și de drept care i-au format convingerea și au condus la soluția pronunțată, motive aflate în strânsă și directă legătură cu aceasta și care o susțin, precum și prin arătarea motivelor pentru care a înțeles să înlăture cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de instanța sesizată. Aceasta presupune obligația instanței de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă invocate de părți, pentru a le aprecia pertinența în stabilirea situației de fapt.

Prin motivarea unei hotărâri se înțelege silogismul logic, de natură să explice în mod inteligibil soluția pronunțată, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv pentru fiecare dintre argumentele aduse de părți, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns pentru fiecare dintre susținerile fundamentale, susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, în raport cu care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanța ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea acesteia.

Astfel, art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în Hotărârea din 28 aprilie 2005, dată în Cauza Albina împotriva României - cererea nr. 57.808/2000, Hotărârea din 20 aprilie 2010, în cauza Boldea împotriva României - cererea nr. 19.997/2002, par. 32-38 și în Hotărârea din 1 iunie 2010, dată în cauza Dumitru împotriva României - cererea nr. x/2004) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a arătat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Lipsa motivării hotărârii și lipsa argumentelor pentru care au fost înlăturate susținerile părților echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Constituie motiv de casare nu numai inexistența motivării, ci și precaritatea acesteia.

În speță, pârâta a arătat cu just temei că, deși în cuprinsul memoriului de apel a formulat critici referitoare la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de prim control judiciar s-a limitat la a consemna argumente în fundamentarea concluziei că în speță nu s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă, fără să expună motivele care au determinat-o să-i înlăturare apărările.

Sub acest aspect, instanța supremă constată că instanța de apel a realizat în fapt o motivare implicită, care îmbrățișează teza avansată de tribunal și care nu poate fi primită pentru că nu răspunde în concret apărărilor apelantei-pârâte. În acest sens, sunt relevante criticile dezvoltate de recurentă la punctul 1.a) din memoriul de apel, aflate la dosarul de apel.

Verificarea memoriului de apel și a considerentelor deciziei atacate relevă dincolo de orice echivoc faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii menționate și nici asupra celor referitoare la recalcularea sumelor pretins datorate, deși pârâta a detaliat amplu fiecare dintre situațiile expuse.

În acest sens, este de remarcat faptul că instanța de prim control judiciar a ignorat chiar și să menționeze criticile dezvoltate de pârâtă asupra modului de calcul al garanției de bună-execuție aferentă celor două contracte, garanție solicitată a fi restituită de către reclamantă, în așa-zisa analiză a acestora limitându-se să preia concluziile tribunalului, fără să supună filtrului propriu susținerile părții.

Detaliind, se constată că instanța de apel nu a răspuns criticii dezvoltate de pârâtă referitor la împrejurarea că tribunalul a calculat în mod greșit garanția de bună-execuție aferentă contractului de subantrepriză nr. 8134 din 3 septembrie 2003, raportându-se la totalitatea facturilor întocmite de reclamantă, nu doar la cele acceptate la plată și nu a expus niciun argument care să justifice menținerea acestui raționament în baza căruia tribunalul a stabilit în sarcina pârâtei obligația de a achita reclamantei suma de 47.872,36 RON.

Decizia atacată, respectiv considerentele acesteia relevă ca fiind fondată și critica recurentei asupra lipsei motivării și suportului probator în ceea ce privește concluzia instanțelor de fond în sensul că pârâta ar fi reținut garanția de bună-execuție aferentă diferenței dintre suma de 2.834.036,83 RON, pretinsă de reclamantă și suma de 2.725.334,45 RON, reprezentând valoarea lucrărilor acceptate la plată.

Totodată, este de menționat că statuarea instanței de apel potrivit căreia pârâta ar datora reclamantei, în baza contractului de execuție de lucrări nr. x din 22 februarie 2005, o garanție de bună-execuție în sumă de 460.493,24 RON este complet nemotivată, curtea de apel nemenționând în niciun fel raționamentul în baza căruia s-a ajuns la această sumă.

Critica se conturează cu atât mai fondată cu cât recurenta-pârâtă arată că, pentru ca suma de 460.493,24 RON să constituie garanția de restituit, valoarea contractului la care s-a aplicat 5% ar fi trebui să fie de 9.209.864,8 RON, iar această sumă nu numai că nu corespunde realității, dar nici măcar nu a fost pretinsă de către intimata-reclamantă. Această apărare a recurentei-pârâte a fost complet ignorată de către instanța de prim control judiciar.

Este de remarcat faptul că instanța de apel a omis de la analiză și, implicit, a înlăturat nemotivat apărările pârâtei cu privire la modul de calcul propus de aceasta, precum și critica acesteia vizând răsturnarea sarcinii probei, preluând efectiv susținerile primei instanțe în lipsa oricărei cenzuri proprii.

Curtea nu s-a pronunțat nici asupra criticii formulate de pârâtă cu privire la obligația instanțelor de fond, față de obiectul acțiunii deduse judecății, de a stabili cuantumul garanției de bună-execuție, obligație referitor la care aceasta a susținut că nici tribunalul și nici curtea de apel nu și-a îndeplinit-o întrucât nu s-a administrat în cauză o expertiză care să aibă acest obiectiv, probă pe care a solicitat-o și la administrarea căreia reclamanta s-a opus.

Totodată, instanța de apel nu a analizat și nu a argumentat în nici un fel soluția înlăturării criticii vizând necesitatea recalculării sumelor pretins datorate.

Procedând în acest fel, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd obligativitatea expunerii motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, prejudiciind-o pe recurentă prin neexaminarea tuturor criticilor și apărărilor din apel, care vizau atât modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cât și fondul raporturilor juridice dintre părți.

Instanța supremă apreciază că în aceste condiții este imposibil de realizat controlul de legalitate cu privire la hotărârea atacată, că instanța de apel nu a făcut o veritabilă cercetare a fondului apelurilor declarate și, în considerarea aspectele anterior menționate, constatând că soluția adoptată de instanța de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a și (5), raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 361/A din 7 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care o va casa, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Având în vedere că a fost găsit întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și că s-a constatat că decizia recurată nu a intrat în cercetarea fondului și face imposibilă realizarea controlului de legalitate în cadrul recursului, este de prisos examinarea celorlalte motive de recurs, pe care, însă, instanța de apel le va avea în vedere cu ocazia rejudecării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 361/A din 7 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2018.