ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 999/2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 30 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvență - a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună: constatarea rezilierii contractului de franciză nr. 3633 din 3 iulie 2013 ca urmare a culpei pârâtei; - obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 538.055 RON (evaluare provizorie), reprezentând costuri salariale achitate de reclamantă în mod suplimentar, ca urmare a culpei pârâtei; - obligarea pârâtei B. la plata sumelor de 110.608 RON, reprezentând ore suplimentare și 16585 RON (evaluate provizoriu), reprezentând diurne achitate de reclamantă în mod suplimentar, ca urmare a întârzierilor înregistrate de pârâtă în derularea procedurii de aprovizionare cu carburanți; - obligarea pârâtei la plata sumei de 136.811,66 RON (evaluată provizoriu), reprezentând pierderi suferite de reclamantă ca urmare a modificării prețului carburanților și a notificărilor emise de pârâtă; - obligarea pârâtei la plata sumei de 234.403,10 RON (evaluată provizoriu), reprezentând investiții făcute în vederea executării contractului de franciză nr. 3633 din 3 iulie 2013; - obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumelor ce vor fi acordate cu titlu de prejudiciu, calculate pentru perioada cuprinsă între momentul formulării notificării de punere în întârziere (28 martie 2016) și cel al plății efective, precum și la plata tuturor cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă în vederea soluționării litigiului. B.Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 2320 din 9 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată la data de 25 noiembrie 2016 (în sensul obligării pârâtei B. și la plata sumei de 125.379 RON, reprezentând costuri suplimentare suportate de reclamantă în vederea completării capitalului de rulaj și la plata sumei de 3.957.439,20 RON (contravaloarea a 933.248,25 USD la cursul BNR din 21 noiembrie 2016), reprezentând profit nerealizat ca urmare a culpei pârâtei în negocierea, încheierea și executarea contractului de franciză nr. 3633 din 3 iulie 2013). A respins cererea pârâtei privind aplicarea unei amenzi judiciare. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvență, prin administrator judiciar C. SPRL, solicitând instanței modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost completată și precizată și obligarea B. la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta-reclamantă a criticat soluția pronunțată de către instanța de fond, arătând că instanța de fond se face vinovată de o valorificare trunchiată a materialului probator, ceea ce a determinat-o să rețină că B. nu se face vinovată de niciuna dintre faptele culpabile invocate de către A. și să respingă acțiunea fără a mai analiza existența și întinderea prejudiciilor invocate.

Apelul nu a fost motivat în drept. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 2422 A din 29 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Criticile apelantei-reclamante care vizează administrarea și interpretarea probatoriului de către instanța de fond nu sunt fondate.

Potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, dar judecătorul nu este obligat, totuși, să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți și nici să rețină sau să înlăture motivat fiecare probă administrată în cauză, a apreciat instanța de apel.

Astfel, instanța de apel a considerat că tribunalul a analizat toate motivele invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată și a pronunțat o soluție în raport de modul în care judecătorul a înțeles să aprecieze probatoriul, în motivarea hotărârii fiind menționate aspectele apreciate relevante în susținerea soluției, iar o motivare întemeiată pe alte dovezi decât cele pe care reclamanta le apreciază a-i fi favorabile, nu echivalează cu o valorificare trunchiată a probatoriului.

Instanța de apel a analizat toate criticile aduse de către apelanta-reclamantă sub aspectul culpei B. în rezilierea contratului de franciză, prin prisma faptelor culpabile indicate de către apelanta-reclamantă ca fiind săvârșite de către aceasta în executarea/neexecutarea contractului și a apreciat că în sarcina intimatei-pârâte - B.- nu se poate reține încălcarea culpabilă a obligațiilor contractuale indicate de reclamantă. În atare situație, a arătat instanța de apel, nu se poate reține nici temeinicia capătului de cerere privind rezilierea contractului de franciză, lipsind tocmai elementul esențial și anume dovedirea încălcării unor obligații contractuale importante de către pârâtă.

Pe cale de consecință, în lipsa reținerii unor fapte culpabile ale pârâtei, nu se poate reține nici capătul de cerere referitor la acoperirea prejudiciilor invocate de apelanta-reclamantă prin cererea completată, a mai arătat instanța de apel.

Nici criticile apelantei-reclamante referitoare la soluția tribunalului sub aspectul investițiilor făcute de către A. S.R.L. și preluate de B. nu au fost primite de instanța de apel, aceasta reținând că tribunalul a considerat corect că dispozițiile art. 1346 lit. a) C. civ. stabilesc faptul că îmbogățirea fără justă cauză este justificată doar atunci când rezultă din executarea unei obligații valabile. În speță însă, art. 5.5 lit. g) din contractul de franciză stabilește în sarcina francizatului obligația de a efectua orice investiții necesare pentru amplasarea, exploatarea și operarea fiecărei stații, iar lista investițiilor prezentate de apelanta-reclamantă se încadrează în noțiunea de investiții-necesare funcționării stației. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - societate în insolvență, prin administrator judiciar C. SPRL, care a solicitat anularea încheierii din 29 octombrie 2018, casarea deciziei civile nr. 2422 A din 29 noiembrie 2018 și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

Recurenta-reclamantă a criticat încheierea din 29 octombrie 2018 prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 13 alin. (2), art. 249, art. 476 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a încuviințat doar proba cu înscrisuri și i-a respins proba testimonială pe motiv că A. fusese deja decăzută la fond din dreptul de a mai solicita audierea acestor martori, raportat la considerentul că A. nu a apelat încheierea din 7 aprilie 2017. Consideră recurenta-reclamantă că i-a fost încălcat astfel dreptul la apărare, întrucât, pe de o parte, decăderea produsă în primă instanță a operat în raport de o serie de circumstanțe - teză probatorie, momentul solicitării probei -, care nu sunt identice cu cele din apel și, pe de altă parte, art. 476 alin. (1) C. proc. civ. consacră caracterul devolutiv al apelului, în raport de care instanța de apel urmează să aibă în vedere atât probele administrate la fond, cât și cele solicitate în apel. Cât privește probele solicitate în apel, a arătat recurenta-reclamantă, acestea pot fi atât dintre cele respinse de instanța de fond, cât și probe solicitate pentru prima dată în apel, iar împrejurarea că instanța de fond a respins o anumită probă, indiferent de motivul care a stat la baza soluției de respingere, nu poate reprezenta un fine de neprimire pentru cazul în care partea ar solicita administrarea respectivei probe în apel.

Consideră recurenta-reclamantă că, respingând proba testimonială, ca nefiind utilă soluționării cauzei (cu audierea martorului D.), dar reținând în considerente că A. nu a prezentat dovezi concrete din care să rezulte că E. ar fi avut relații comerciale cu A. pe care le-ar fi abandonat în favoarea B., instanța de apel i-a încălcat acesteia dreptul la apărare, producându-i o vătămare ce poate fi înlăturată doar prin anularea încheierii din 29 octombrie 2018, urmând ca instanța de trimitere să reanalizeze cererea de probe respinsă în mod nelegal.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a criticat decizia civilă nr. 2422 A din 29 noiembrie 2018 prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1170 C. civ. art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, precum și a dispozițiilor art. 1345 C. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 52/1997 atunci când a reținut că experiența și independența A. ar înlătura în vreun fel obligațiile stabilite prin lege în sarcina B. (francizor); după cum și trimiterile făcute de instanța de apel la instituția dolului (art. 1214 C. civ.) sunt eronate, întrucât A. a ales să invoce nerespectarea de către B. a dispozițiilor art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 52/1997, fără a face nicio trimitere la instituția dolului, deși avea această opțiune.

A mai susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel a făcut în mod eronat trimitere la dispozițiile art. 5.5 lit. g) din Contractul de franciză întrucât, chiar dacă s-ar reține că o parte dintre investițiile invocate de A. s-ar încadra la art. 5.5 lit. g) din contract (investiții necesare), fiind astfel clarificate ca obligatorii, nu înseamnă că acest regim se aplică în mod automat tuturor investițiilor de oportunitate efectuate de A..

Instanța de apel, a arătat recurenta-reclamantă, a făcut astfel o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1345 C. civ., motiv pentru care se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

În susținerea recursului recurenta-reclamantă a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, iar prin adresa înregistrată la data de 22 februarie 2020 a comunicat instanței că nu au înscrisuri noi de care să se folosească în recurs. . F. Apărările intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L..

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, întrucât niciunul dintre presupusele motive privind incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză și niciuna dintre presupusele încălcări ale normelor de drept material sau procesual nu s-a săvârșit în cauză, atât în fapt, cât și în drept, recurenta folosind în cadrul recursului aceleași argumente/susțineri juridice ca și în apel și tehnica "ruperii din context" pe care instanța de apel a sesizat-o pertinent în pag. 22, 23 etc. ale deciziei atacate.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor formulate pe cale de întâmpinare și admiterea recursului.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a dispus întocmirea Raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților. G. Considerentele instanței de recurs.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile și apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin prisma căruia este criticată încheierea pronunțată la data de 29 octombrie 2018 de către instanța de apel este nefondat. Acest motiv de recurs este incident atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta-reclamantă consideră că încheierea atacată este nelegală întrucât i-a fost respinsă de către instanța de apel cererea de administrare a probei testimoniale cu privire la martorii F., G. H., I., J., și K. cu motivarea că pentru această probă a fost aplicată de către instanța de fond sancțiunea decăderii, prin încheierea pronunțată la data de 7 aprilie 2017, iar această măsură dispusă de către tribunal nu a fost criticată prin apelul reclamantei, astfel încât acești martori nu ar mai putea fi audiați în apel; precum și cererea de suplimentare a probatoriului în apel, prin audierea martorului D., instanța de apel apreciind această probă ca nefiind utilă soluționării apelului. Recurenta-reclamantă consideră că i-a fost încălcat dreptul la apărare, prin respingerea în apel a acestor probe solicitate.

Înalta Curte reține, în ceea ce privește respingerea cererii de suplimentare a probei testimoniale prin audierea martorului D., că, în temeiul dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel poate dispune asupra încuviințării și administrării probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 254 alin. (2) C. proc. civ., urmând însă a fi îndeplinită cerința aprecierii în sensul pertinenței, concludenței și utilității probelor pentru soluționarea cauzei de către instanța de apel, în limitele devoluțiunii ce a operat în apel. Aprecierea utilității probelor solicitate, a aptitudinii lor de a duce la soluționarea procesului reprezintă prerogativa instanței de apel, în speță, și este un aspect care vizează temeinicia hotărârii pronunțate, întrucât probele duc la identificarea faptelor care trebuie probate și stabilirea situației de fapt, neconstituindu-se într-un motiv de nelegalitate de natură a atrage nulitatea încheierii atacate.

Înalta Curte reține, cu privire la critica referitoare la respingerea probei testimoniale cu audierea martorilor care au fost respinși de către instanța de fond, ca urmare a decăderii reclamantei din această probă, că este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că reclamanta nu a criticat prin motivele de apel acest aspect, respectiv sancțiunea decăderii aplicată prin încheierea pronunțată la data de 7 aprilie 2017, motiv pentru care sub acest aspect soluția tribunalului a intrat în puterea de lucru judecat. Potrivit dispozițiilor art. 466 alin. (4) C. proc. civ., încheierile premergătoare, fie că sunt preparatorii, fie că sunt interlocutorii, pot fi atacate cu apel odată cu fondul. Chiar dacă apelul are un caracter devolutiv, întrucât apelul este o cale de atac, apelantul are obligația de a dezvolta criticile sale în fapt și în drept față de modul în care s-a desfășurat judecata la prima instanță, iar nu să reia cele susținute la prima instanță, prin motivele de apel fixându-se limitele în care va avea loc judecata în calea de atac. Art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata fondului doar cu privire la problemele criticate de apelant.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt motive de nelegalitate a încheierii pronunțate de către instanța de apel la data de 29 octombrie 2018, nefiindu-i încălcat recurentei-reclamante dreptul la apărare, instanța de apel încuviințându-i acesteia alte probatorii în apel (în afara celor respinse) și reanalizându-le pe cele administrate la prima instanță.

Cel de-al doilea motiv de recurs care critică decizia nr. 2422 A din 29 noiembrie 2018 pronunțată de instanța de apel, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat. Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. precizează fără echivoc faptul că reprezintă motiv de casare numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a acesteia. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului. În fine, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanță. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

În speță, recurenta-reclamantă a susținut că prin hotărârea pronunțată instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1170 C. civ., art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, precum și dispozițiile art. 1345 C. civ., referitoare la îmbogățirea fără justă cauză.

Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut corect dispozițiile art. 1170 C. civ. potrivit cărora părțile trebuie să acționeze cu bună-credință la negocierea, încheierea și executarea contractului, precum și dispozițiile art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 52/1997 referitoare la obligațiile francizorului, dar a apreciat că executarea cu bună-credință nu presupune și consilierea în cele mai mici detalii a francizatului care este o societate distinctă, care își conduce afacerea după propriile reguli și cu respectarea propriului plan de afaceri. Instanța de apel a apreciat, totodată, că reclamanta a plecat de la concluzia greșită în sensul că francizorul avea obligația de a depune toate diligențele pentru ca francizatul să obțină profit și să desfășoare o activitate viabilă. Or, a arătat instanța de apel, o asemenea concluzie nu se poate desprinde nici din prevederile contractuale și nici din prevederile legale care nu transformă francizorul într-un lider de proiect, ce și-a asumat obligația de a obține profit pentru co-contractant. De asemenea, instanța de apel a constatat că intimata-pârâtă, în calitate de francizor, și-a respectat obligațiile de informare prevăzute de art. 1170 C. civ. și art. 2 alin. (2) și alin. (3) din O.G. nr. 52/1997, aspect ce rezultă din chiar înscrisurile depuse în probatoriul de către reclamantă, după cum și-a respectat și celelalte obligații contractuale (asigurare know-how administrativ, trebuie și operațional, sprijin acordat reclamantei în dezvoltarea afacerii etc.), aspecte ce rezultă din înscrisurile depuse în probatoriu, cât și din declarațiile martorilor propuși chiar de către reclamantă. Concluzia instanței de prim control judiciar, ca urmare a analizării situației de fapt, prin prisma analizării probelor administrate și a aplicării dispozițiilor legale incidente, a fost în sensul că nu se poate reține culpa intimatei-pârâte în executarea obligațiilor contractuale, astfel cum au fost cunvenite prin contractul de franciză nr. 3633 din 3 iulie 2013, astfel încât este neîntemeiată cererea reclamantei de reziliere a contractului de franciză încheiat între părți. Neîntemeiat este, pe cale de consecință, și capătul de cerere referitor la acoperirea prejudiciilor invocate de către reclamantă prin cererea completatoare, în cauză simulările și planul de afaceri fiind etape premergătoare încheierii contractului de franciză, contract ce presupunea colaborarea dintre cele două societăți, independente din punct de vedere financiar și managerial și care nu stabilea în sarcina francizorului obligații în baza cărora acesta trebuia să acționeze pentru a-l ajuta pe francizat să obțină profit. Concluziile instanței de apel sunt corecte și denotă nu o încălcare a dispozițiilor legale prevăzute de art. 1170 C. civ. și art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 52/1997 după cum, în mod nefondat susține recurenta-reclamantă, ci, dimpotrivă, o analiză aprofundată a stației de fapt și o aplicare corectă a textelor legale. Astfel, în mod corect instanța de apel, apreciind temeinicia și legalitatea hotărârii pronunțate de prima instanță, a reținut că relațiile dintre părți se desfășoară în temeiul contractului de franciză nr. 3633 din 3 iulie 2013, care este un contract consensual, sinalagmatic, cu executare succesivă, intuitu personae și de adeziune. În cadrul contractului de franciză ambele părți se obligă și urmăresc obținerea de avantaje reciproce: francizorul să-și extindă rețeaua de franciză și să încaseze redevențele, francizatul să exploateze conceptul de afacere al francizorului, în vederea realizării de profit. Reglementările operațiunilor de franciză consacră principiul potrivit căruia durata contractului de franciză va fi fixată astfel încât să permită francizatului amortizarea investițiilor specifice francizei (art. 6 din O.G. nr. 52/1997). Caracterul intuitu personae al francizei se explică, în ceea ce privește alegerea francizatului, prin bonitatea și condițiile manageriale de care dă dovadă acesta iar în privința francizorului, prin omogenitatea rețelei de franciză, succesul de care se bucură afacerea, obiectul francizei, domeniul în care operează, imaginea pe piață etc. Încrederea pe care francizorul o are în francizat, de a-i încredința secretele afacerii sale, în scopul de a reproduce, dar și încrederea în loialitatea, consecvența și perseverența francizatului se sprijină pe date obiective cu privire la acesta, extrase și din bonitatea și probitatea morală și profesională a managerilor și acționarilor francizatului. În sfârșit, franciza este un contract de adeziune, caracter care indică faptul că atunci când francizatul consimte la încheierea contractului, va trebui să se supună regulilor impuse de francizor. Acest caracter rezultă din prevederile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 52/1997, care stipulează că beneficiarul este selecționat de francizor și "aderă" la principiul omogenității rețelei de franciză. Se reține că, deși francizatul acționează, respectând marca, Know-how-ul și numele francizorului, între aceștia, după cum în mod corect a reținut și instanța de apel, există o independență financiară și juridică. Astfel, francizatul va suporta singur riscul insolvenței și al eșecului afacerii sale; iar francizorul nu va răspunde față de terți pentru faptele ilicite ale beneficiarilor din rețeaua de franciză, cu excepția culpei proprii. Legiuitorul chiar impune participanților la franciză să facă cunoscut publicului independența financiară și juridică existentă între aceștia (art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 52/1997). Tocmai acest aspect al independenței financiare și acest risc propriu al afacerii sunt elementele care trebuie să-i permită beneficiarului francizei să își stabilească singur politica privind prețurile de vânzare. Toate aceste aspecte legale au fost reținute în mod corect de către instanța de apel, criticile recurentei-pârâte cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 1170 C. civ. și a art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 52/1997, fiind nefondate.

Și critica de nelegalitate, în sensul încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1345 C. civ. care reglementează îmbogățirea fără justă cauză, prin aceea că a respins ca nefondat capătul de cerere privind obligațiile intimatei-pârâte la plata investițiilor efectuate de A., inclusiv acele investiții care nu erau obligatorii conform contractului, este nefondată. În mod corect instanța de apel a constatat că art. 5 din contractul de franciză stabilește în sarcina francizatului o serie de investiții specifice, iar art. 5.5 prevede la lit. a)-h) investițiile pe care francizatul s-a obligat să le efectueze pe cheltuiala proprie, diferența dintre investițiile necesare și cele de oportunitate realizată de către reclamantă neavând suport în prevederile contractuale, art. 5.5 lit. g) din contract stabilind în sarcina francizatului obligația de a efectua "orice altă investiție necesară pentru amplasarea, exploatarea și operarea fiecărei stații, în acord cu prevederile prezentului contract sau în conformitate cu prevederile legale aplicate în domeniu". Lista investițiilor prezentate de reclamantă, a constatat instanța de apel, se încadrează în noțiunea de investiții necesare funcționării stației. Așadar, în mod corect instanța de apel a respins pretențiile recurentei-reclamante întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, reținând, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că investițiile efectuate de către aceasta au la bază raporturile contractuale încheiate între părți, fiind reglementate prin art. 5.5 lit. g) din contractul de franciză, prevederile contractuale nefăcând nicio distincție între categoriile de investiții pe care recurenta-reclamantă s-a obligat să le efectueze pe cheltuiala proprie. Or, având în vedere caracterul subsidiar al cererii de restituire întemeiată pe art. 1345 C. civ., cererea de restituire (actio de in rem verso) nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat (art. 1348 C. civ.). Nu în ultimul rând, după cum am arătat mai sus, reglementările operațiunilor de franciză consacră principiul potrivit căruia durata contractului de franciză va fi fixată astfel încât să permită francizatului amortizarea investițiilor specifice francizei (art. 6 din O.G. nr. 52/1997). Tot astfel, așa cum rezultă din definițiile legale, franciza se bazează pe "colaborarea continuă" între părțile contractante.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte constată că toate criticile aduse de către recurenta-reclamantă hotărârii pronunțate de către instanța de apel sunt nefondate, soluția instanței de prim control judiciar este corectă, reflectă aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente și incidente în raport cu situația de fapt rezultată în urma cercetării judecătorești efectuate, nefiind regăsite în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., respinge recursul, ca nefondat.